Coronavirus Stories. No. 2

Mi-am dat seama că am povestit totul complet greşit. Vreau să spun înainte de a începe că trenul în care mă aflu este aproape gol, în timp ce în zilele de normalitate este plin ochi. Nu găseşti sub nicio formă un loc liber să te aşezi, cum am găsit eu acum, astfel încât să pot sta jos să scriu. Doar noi, puţinii care au joburi fără de care nu se poate, mai ieşim în stradă. Sunt singura care poartă mască, nu se mai găsesc de mult de cumpărat. Eu primesc de la spital. Dar şi nouă la spital ni s-a spus să fim zgârciţi cu ele, pentru că nu mai există multe în lagăr.

A, doream să rectific ce am scris în textul anterior. Sau să completez? Sau să explic? Nu am idee ce vreau să fac. Sunt nehotărâtă. Şi nici cum anume s-o fac. Doar simt că ce-am scris duminica trecută duce spre concluzii greşite. Chestia cu el, adică... sau cu coronavirusul... dar e greu să explic, nu ştiu dacă mă pricep suficient de bine la cuvinte, e ca şi cum ai deschide Cutia Pandorei, dacă încep nu se va mai termina niciodată, pentru că va trebui să mă corectez la nesfârşit. Dar cred că cel mai bine aş ilustra ce se petrece de fapt, dacă aş reda dialogul avut cu el luni.

A doua zi după ce mi-a apărut textul la LiterNet, am zărit pe displayul telefonului, cândva în cursul zilei, un mesaj WhatsApp de la el. Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost: sfinte Sisoie, a citit! Pentru că ştiu că este undeva ascuns printre prietenii mei de pe facebook şi traduce cu google translate tot ce scriu.

Am privit ecranul telefonului mai întâi, în tăcere şi nemişcare. A aflat de pe internet că l-am părăsit şi îmi scrie să se asigure că nu e adevărat. Bun.
"Hi, Simona. How are you?"
În traducere: "Sper că ai murit de coronavirus."

Îi scriu:
"I am okay."
În traducere: "Ai vrea tu!"

Imediat apare alt mesaj:
"Pentru că mi-ai spus că aveţi multe cazuri."
Tradus: "Cum dracu' de n-ai crăpat?"

Îi scriu:
"Da, avem. Până şi doctoriţa cu care am contact frecvent este acasă, grav. Iar medicul şef care se ocupă de cazurile cu Coronavirus e toată ziua la mine în birou."

El îmi scrie un mesaj optimist despre faptul că trebuie musai să rămân puternică, pentru că în curând o să ieşim la liman şi o să mergem împreună la restaurantul la care doream să mergem noi mai demult. Mesajele astea pozitive de la el sunt mereu ignorate de mine, îmi sună a manipulare crasă. Dar el mă ştie, ştie că nu îi vinde castraveţi grădinarului, aşa că aştept să devină sincer. Vine şi faza asta mereu. Îmi scrie mai departe fără oprire. Mesaj după mesaj. Apar pe display unul după altul, acompaniate de acel ping al telefoanelor mobile.
"Doctoriţa şi-a infectat toată familia, iar soţul ei este foarte grav", îi scriu.

Mă asaltează cu şi mai multe mesaje, dar pentru că într-unul îmi scrie că încearcă să-şi păstreze sănătatea mintală, hotărăsc să nu îi mai scriu nimic pe tema virusului. Cel mai rău este că acest virus ne-a infectat gândirea. A intrat la noi în minte şi provoacă ravagii. Unii vor să îi dea o însemnătate, un sens divin sau etic sau moral, alţii reacţionează prin frici abisale, fiecare interpretează pe cont propriu cum îl taie capul, pentru fiecare este o experienţă unică. Pentru fiecare este ceea ce face el însuşi din asta.

Îi scriu că ştiu ce înseamnă pentru el să fie închis între patru pereţi. Ştiu prea bine.

Mă pune să-i descriu cum arată oraşul, oamenii, de parcă el ar fi închis într-o puşcărie de maximă securitate şi este privat de libertate pentru toată viaţa, or chiar în death row. Îmi scrie precum cineva care tânjeşte după normalitate, după libertate şi nu va mai avea niciodată aşa ceva. Îi descriu peronul aproape gol, München-ul aproape pustiu. Plus frigul care-mi îngheaţă sângele-n vene. Dar îi arunc ca din întâmplare, ca şi cum ar fi doar o constatare neînsemnată, cum că e tare vorbăreţ azi, de mă ţine deja de o oră pe WhatsApp. Eu în timpul acestei conversaţii pe care am redus-o drastic în cele scrise mai sus, luasem şi trenul şi ajunsesem acasă. Îi povestesc că, în mod surprinzător, la Ostbahnhof erau doi nebuni. Unul dintre el părea periculos, dar celălalt vorbea de unul singur şi râdea la propriile glume. Sau doar râdea. Nu auzeam ce zice. Dar avea aerul ca şi cum ar fi dus o conversaţie grozavă cu cineva. Părea complet virusat.
"Ai grijă", îmi spune. "Ştii că atragi toţi nebunii."
"Presupun că vorbeşti despre tine însuţi."
"Sigur, despre cine altcineva?"

Îmi mărturiseşte că nu are cu cine vorbi. Că suferă de patru săptămâni ca un câine. "Nu am nici măcar o pisică!", exclamă disperat.
Îi recomand să deseneze una şi să vorbească cu ea.

Se simte brusc stimulat de conversaţie şi îmi scrie că dacă reuşeşte până la Paşte să deseneze o pisică, poate construi un caz îndeajuns de bun ca să ajungă la noi la psihiatrie. Şi cum are asigurare privată, îmi garantează că vom câştiga bani buni de pe urma lui.

Îi replic că eu nu lucrez la psihiatrie.
"Dar este în apropierea ta, nu?"
"Asta e adevărat."

Mă întreabă cum e mâncarea în spital. Eu îi spun că este proastă şi că secretarele de la psihiatrie sunt urâte. Iar despre una înclin să cred că este lesbiană.

La sfârşit îmi mulţumeşte, îmi scrie că nu a mai avut parte de mult de o porţie sănătoasă de cinism şi ironie...! Concluzionez că într-adevăr, mi-a citit textul anterior. Eh, important este că i-a plăcut. Iar mie mi se face brusc un dor cumplit de el, o învălmăşeală de amintiri plăcute şi însorite vin peste mine. Noi doi într-un apartament închiriat în Bucureşti undeva la Universitate, într-un octombrie însorit, ascultând împreună pe telefonul meu mobil playlistul meu muzical. Aproape că ni se atingeau capetele, aşa cum stăteam amândoi concentraţi, cocoşaţi peste dreptunghiul mic al telefonului, să comentăm versurile fiecărei piese. Apoi a început Soko şi amândoi am ascultat în linişte:

Notă: Romanul "Omul cu ciocanul" de Simona Cratel este în curs de apariţie la editura Limes.