Mucul

Piotr Gavrilovich Dolgorukov îşi agăţă paltonul în cui, îşi aranjă mânecile hainei astfel încât să se aşeze cu un deget deasupra manşetelor cămăşii, apoi scutură cu dosul palmei pânza mâncată de vreme a scaunului prin care se iţeau câteva paie rebele şi se aşeză, având grijă să sumetece uşor pantalonii pentru ca aceştia să nu facă genunchi, în timpul lungii şederi pe care avea să şi-o petreacă la biroul mirosind a tutun prost şi cerneli învechite. Bărbatul era un umil funcţionar de poştă din oraşul Lebedyn, gubernia Kharkov a Maicii Rusii şi-n fiecare zi desfăşura fără grabă acelaşi ritual ce nu se schimbase câtuşi de puţin de mai bine de douăzeci de ani. După ce se aşeza, scotea peniţa din toc şi o curăţa cu o cârpă albă de bumbac pe care o scotea din sertar, turna o lingură de cerneală în călimară având grijă să şteargă uşor pe la guler şipul cu lichidul scriitor, aşeza sacul cu scrisori în stânga şi cel gol în dreapta şi pornea la treabă. Treaba domnului Piotr Gavrilovich Dolgorukov era una dintre cele mai importante din întreg serviciul poştei, acesta având grijă ca fiecare recipisă primită de la expeditor să fie înregistrată în jurnalul poştei înainte de a fi trimisă destinatarului, astfel încât la orice reclamaţie a unui adresant nemulţumit, să poată fi urmărit drumul acesteia şi momentul în care ea s-a abătut de la ceea ce i-a fost scris. Piotr Gavrilovich Dolgorukov întinse mâna spre sacul plin şi cu ochii închişi, apucă prima scrisoare. Era neîndoielnic a unei dame. Scrisoarea unei dame o putea recunoaşte uşor chiar dinainte de a citi rândurile înşirate pe dânsa. O privi atent. Plicul era roz, uşor sidefiu, hârtia curată, nepătată şi fără îndoituri. Bărbatul o trecu prin dreptul nasului şi inspiră adânc. Mai toate scrisorile damelor aveau un miros de alcov, un amestec de miresme de flori, de parfum încărcat şi de aşternuturi răscolite. Apoi venea fără greş scrisul, caligrafic, rotund, adesea împodobit cu virgule şi floricele împletite printre braţele largi ale majusculelor. Piotr Gavrilovich Dolgorukov căpătase o asemenea pricepere într-ale recipiselor, încât o putea deosebi fără greş pe cea a unei dame de cea a unui domn, doar atingând-o cu ochii închişi sau privind-o de la şapte picioare depărtare. Citi înscrisul şi zâmbi. Scrisoarea plecase din mâna Nataliei Oksanova. Strălucitor nume. Încercă să şi-o imagineze. După scrisul atent şi parfumul delicat trebuie să fi fost o persoană educată. Hârtia era din cele mai bune, deci bărbatul său era foarte probabil om destoinic şi înstărit, iar micile înflorituri de la încheieturile literelor îi spuneau că dama trebuie să fi fost fără griji şi întrebări nerăspunse. Destinatarul era desigur un bărbat. Din Lipeţk, nu departe, doar trei ceasuri de mers cu trăsura. Să fi fost o recipisă de amor?! Tot ce se poate, căci distanta dintre presupuşii amorezi era numai bună să astupe pâlnia bârfelor dezvelite, dar suficient de scurtă cât să poată fi parcursă dintr-o parte în alta şi înapoi într-o singură seară, dacă li s-ar fi potrivit înăbuşirile sufletelor. Urma să fie o zi bună, era convins Piotr Gavrilovich Dolgorukov, căci avea dumnealui o premoniţie care-i spunea că, dacă prima scrisoare scoasă din sac e a unei dame, ziua avea să-i meargă de minune, dar dacă e a unui domn, ziua avea să fie anevoioasă.

Ceasurile unsprezece erau cele la care bărbatul făcea de obicei o pauză ca să-şi mai tragă sufletul şi să-şi dezmorţească încheieturile degetelor. În ziua aceea făcu însă pauză fix la zece şi jumătate, nu fiindcă ar fi fost mai ostoit ca în alte zile, ci fiindcă o răceală nesuferită îl lovise în moalele creştetului cu două seri înainte, atunci când se oprise la cârciuma lui Nicolai Nicolaevici să bea două halbe, care se făcuseră opt. Aruncă pe furiş cu coada ochiului spre uşă, apoi îşi scoase batista, o desfăşură larg ca pe un cearceaf şi îşi suflă de trei ori cu avânt nasul. Îl şterse apăsat, împături batista atent după dungile întipărite în ţesătură şi o aşeză înapoi în buzunarul de la piept, având grijă să-i răsfire marginile ca nişte petale. Şi fiindcă i se uscaseră buzele, întinse mâna după carafă şi îşi turnă un pahar cu apă, pe care o bău pofticios cu înghiţituri mari. Era singur. Leonid Mihajlovici Obuhowski plecase cu treburi la primărie, Boris Grigorovici Engibarov era bolnav la pat, iar Serghei Vasiliev Evdokimov era dus la un văr, care era în vorbe cu fata unui potcovar, să aranjeze o treaba cu caii de poştă, care îmbătrâniseră grozav şi necesitau grabnică reparaţie.

Piotr Gavrilovich Dolgorukov aruncă din nou o ocheadă spre uşă şi se reapucă fără vlagă de treabă. Dar treaba, contrar aşteptărilor, mergea tot mai anevoios, căci nara stângă a nasului dumisale nu voia în ruptul capului să mai lase aerul să-şi facă loc spre plămânii stafidiţi. Piotr Gavrilovich se mai opinti ce se mai opinti şi decise în cele din urmă că trebuie luate măsuri radicale, aşa că îşi scoase din nou batista, o făcu sul peste degetul arătător şi începu să cureţe nara îndărătnică cu înverşunare şi meticulozitate, aşa cum curăţă coşarul hornul îmbâcsit de cenuşă. Apoi împături iar batista şi se puse pe înşirat litere boante în catastiful cu adieri de poveste. Dar nu! Nu! Nu mergea deloc. Bărbatul simţea cum peretele din dreapta al nării parcă se îndeamnă spre cel din stânga, care la rându-i se tot apropie de cel din dreapta şi dimpreună se lipesc ca porţile cetăţii Ierihonului, tăind calea aerului spre plămânii lihniţi. Piotr Gavrilovich Dolgorukov nu mai putea suporta nenorocirea, aşa că îşi roti ochii împrejur şi mulţumit de singurătate vârî degetul adânc, scormonind cu nesaţ prin nara buclucaşă. Îl găsi imediat, lipit că un hoţ de zidul cu care se face una, pentru a se feri de ochii iscoditori. Era lung şi alunecos, aşa încât trebui să îl alerge preţ de ceva vreme, până când reuşi să-şi înfigă unghia în el şi să-l extragă încântat. Pârdalnicul se aşezase fix în cerculeţul cel mic al amprentei de la arătător, lăbărţându-se hidos peste celelalte cerculeţe, ca o meduză în descompunere. Bărbatul se strâmbă. Era urât şi nu făcea deloc plăcere atingerii pielii. Aşa că Piotr Gavrilovich hotărî să-l lipească sub scaunul pe care şedea, dar înainte de a întreprinde vreo mişcare îşi aminti că asta mai încercase şi cu o săptămână înainte şi îi găsise acolo pe cei ai lui Serghei Vasiliev, de la care luase scaunul în urmă cu doi ani, acesta aducându-şi la rându-i unul de acasă, după ce hârca de soacră-sa murise în fine şi-i lăsase toată averea din Uliţa Lăcustelor numărul optşpe. Nici ideea de a-l face ghem şi a-i face vânt în colţul încăperii nu-l încântă, căci ar fi trebuit să-l rostogolească între degete şi să-l plimbe de jur împrejur, ceea ce-i provocă scârbă, aşa că decise rapid să-l...

Dar chiar înainte de a-şi pune în aplicare gândul, uşa se deschise încetişor şi în pragul său apăru chipul Mariei Angelovna Pivovarov, febleţea sa. Maria Angelovna era de-o frumuseţe nemaiîntâlnită (cel puţin aşa considera Piotr Gavrilovich ), era de-o deşteptăciune rar pomenită (cel puţin aşa considera Piotr Gavrilovich ) şi colac peste pupăză mai avea şi o casă cu trei caturi moştenită de la răposatul Alexei Angelov, avar, urât şi bătrân, dar cu mare grijă la gologanii dumisale (asta o ştia deja toată lumea).
- Singurel Piotr Gavrilovich?!
- Singurel Maria Angelovna - răspunse bărbatul cu inima tresăltând şi o zbughi din scaun pentru a-i prinde mâna alunecând de pe clanţa rece şi a i-o săruta cu emoţie. Tocmai mă gândeam adineauri la dumneata.

Femeia zâmbi galeş luând loc pe scaunul întins şi ridicând uşor rochia peste genunchi, astfel încât să dezvelească numai de-o palmă mică de femeie, glezna fină.
- Vai Piotr Gavrilovich, galant că întotdeauna - gânguri ea.

Bărbatul simţi cum inima izbeşte în stânga, apoi izbeşte în dreapta, apoi în stânga şi-n dreapta deopotrivă, şi iar şi iar, din ce în ce mai repede, precum roata de locomotivă şina de fier, pentru că în cele din urmă să explodeze asemeni unui pămătuf de păpădie, răspândindu-se în tot înlăuntrul în umbreluţe mici şi pufoase. Piotr Gavrilovich Dolgorukov se topi cu totul. Fălcile i se încleştară, obrajii prinseră a răspândi vâlvătăi roşietice, picioarele îi îngheţară. Doar mâinile alunecau necontenit una peste cealaltă într-o nesfârşită rostogolire de roţi. Şi dintr-o dată bărbatul înţepeni. Ochii i se bulbucară mai mai să alunece din orbitele repezinde spre Maria Angelovna Pivovarov, pentru a se coborî apoi asupra propriilor palme, răsucite în sus cu degetele răsfirate. Obrajii îşi schimbară imediat culoarea din roşieticul înflăcărat al trandafirului, în galbenul palid al lunii.
- Piotr Gavrilovich?! Ai păţit ceva?! Te doare undeva?! - se sperie femeia.
- Nuuu... doar... nu... euuu... nimic... - bâigui bărbatul, apucându-şi degetele unul câte unul şi cercetându-le minuţios, întâi pe cele de la stânga, apoi pe cele de la dreapta. Şi fiindcă nu descoperiră ceea ce căutau, ochii prinseră a se prăvăli într-o ameţitoare dezordine peste placa de lemn a mesei, peste muchiile scaunelor, peste uşa masivă, peste degetele Mariei Angelovna.
- Piotr Gavrilovich?! Ai pierdut ceva?!
- Da... am... de fapt nu... eu... nu, nu am pierdut...

Femeia nu mai înţelegea nimic. Ştia că farmecele sale au un efect devastator asupra bărbatului, pe la care trecea măcar o dată pe săptămână să-l întrebe despre nenumăratele sale probleme cu recipise pierdute, rătăcite, distruse, zăpăcite, dar n-ar fi crezut în ruptul capului că-l poate face să-şi piardă în asemenea hal minţile.

Bărbatul ezită o clipă, apoi se smulse din scaunul cu tapiţerie jerpelită din care ieşeau pe ici pe colo paie prăfuite şi ţâşni în direcţia Mariei Angelovna. Ajuns în faţa ei, puse un genunchi în pământ şi îi prinse mâna dreaptă în ale sale.
- Maria Angelovna... - murmură el pătimaş.
- Daaa.... - oftă Maria Angelovna, lăsându-şi capul pe spate.
- Maria Angelovna... - repetă el cu ochii aţintiţi asupra degetelor fine ale damei şi cercetându-le atent unul câte unul.
- Daaa... - oftă din nou Maria Angelovna.
- Maria Angelovna... - repetă bărbatul a doua oară, lăsând mână dreaptă şi apucând-o pe stânga, pentru a continua cercetarea cu atenţie a degetelor fine şi lungi.
- Da! - răspunse Maria Angelovna sec de data asta, alungindu-şi gâtul înspre bărbatul de la picioarele sale şi căscând ochii mari în aşteptarea restului declamaţiei.
- Nu-i! - pică sec finalul.
- Pardon?! - se oţărî femeia furioasă. Ce nu-i, domnule?! Dumneata ai luat-o pe câmpii sau îţi baţi joc de mine?! De când am intrat te porţi de parcă l-ai fi văzut pe necuratul. Piotr Gavrilovich Dolgorukov, vino-ţi te rog în fire şi dă-mi un semn când ţi s-a întors îndărăt capul pe umeri - mai adaugă ea aprinsă şi porni cu paşi hotărâţi către uşă.
- Maria Angelovna, Doamne Sfinte şi păzeşte! Faceţi-vă milă şi întoarceţi-vă! Ce cuvânt am putut spune să vă supere atât de tare?! Maică, măiculiţa mea, dar nu am vrut să vă supăr nici cât un vârf de peniţă pe o recipisă scrisă pe ambele părţi ale hârtiei...

Dar cuvintele păreau a nu fi în stare să prindă din urmă urechile Mariei Angelovna, care se repezeau grăbite către uşă, laolaltă cu întregu-i trup mlădios.
- Maria Angelovna, pe onoarea mea... compromisă... - mai apucă să scoată printre buzele abia dezlipite Piotr Gavrilovich, însă femeia dispăruse deja dincolo de lemnul masiv al uşii.

Bărbatul oftă adânc, de parcă tot înlăuntrul s-ar fi săturat să mai şadă înăbuşit şi i s-ar fi scurs în afară prin fălcile larg deschise şi căzu vlăguit pe scaunul vechi din care iţeau cele câteva fire de paie rebele. Apoi îşi aminti de misterul încă nerezolvat al dispariţiei micii meduze în descompunere şi răsuflă uşurat. "Mulţumescu-ţi ţie, Doamne, că nu s-a lipit de degetele ei!", murmură el în gând. Intrigat, începu însă imediat să cerceteze atent clanţa uşii, marginea scaunului pe care şezuse, muchia mesei de lemn. Ba chiar aruncă un ochi peste lampa chioară de pe birou, peste călimară, peste suportul de sugativă, peste plicurile răspândite pe masă. Aşa îl găsi Maria Angelovna, inspectând mobilierul cu maximă atenţie, când crăpă uşa pentru a-şi vârî năsucul obraznic prin deschizătura ei.
- Aaa... să ştii că l-am lipit pe toc. Uite aici! - arătă ea locul atât de mult căutat şi dispăru cât ai clipi.