17.08.2005
Nicole Sima
Marty este meloman
sau Un marţian călătorind prin istoria muzicii
desene de Terente Şerban
Editura Compania, 2005




*****

Intro


Nicole Sima predă muzica de multă vreme, cu mult har şi multe satisfacţii. Muzica, ştiţi, "materia" aceea ruşinos de neglijată, de la care aşteptăm minuni toată viaţa - să ne bucure, să ne facă mai buni, să ne înalţe.

Ei bine, această profesoară foarte talentată a scris o primă carte de iniţiere în muzică pentru copii sub forma unui dialog între un marţian sosit pe Pământ şi un tânăr pământean. Firesc, cartea s-a intitulat Marty învaţă muzica! şi le-a îngăduit celor mici să afle câte ceva despre ton, ritm şi instrumentele unei orchestre. O să vedeţi mai jos cum se desfăşura atunci convorbirea celor doi prieteni. Marty s-a întors apoi pe planeta lui îmbogăţit cu toate cunoştinţele muzicale pământene, pe care le-a împărtăşit marţienilor. Dar, după o vreme, iată-l din nou printre noi, curios să audă melodii adevărate şi să afle poveşti despre mari muzicieni.

Marty este meloman - a doua carte care apare acum pentru a-i familiariza pe tineri cu tot felul de "voci" - ni-i prezintă pe Marty şi pe ghidul său pământean gata să întreprindă călătorii extraordinare de-a lungul secolelor noastre încărcate de evenimente şi creaţii muzicale.



****


În Marty învaţă muzica! Copiii fac cunoştinţă cu sunetele, notele şi instrumentele muzicale... în compania unui marţian, Marty descoperă astfel oboiul:

- Oboiul. Lemnul din care este lucrat vine din Africa şi se numeşte abanos.
- Ca părul Albei-ca-Zăpada.
- Părul Albei-ca-Zăpada era negru ca abanosul, dar nu era din abanos.
- Ce formă are?
- E ca un tub care se lărgeşte puţin spre vârf şi se termină cu o mică pâlnie.
- Să fie cam cât flautul de lung?
- Puţintel mai scurt. Are cam 60 de centimetri. Vezi că şi oboiul are nişte clape metalice aplicate pe corpul de lemn.
- Mai e ceva: partea prin care suflă omul e ciudată, parcă sunt două lame înguste, nici din lemn, nici din metal.
- Sunt făcute dintr-o trestie specială şi vibrează când suflăm în ele, lovindu-se una de alta. Asta se cheamă o ancie dublă.
- Pot să aud cum sună?
- Uite. Timbrul lui este puţin mai sec decât al flautului, dar luminos şi plăcut. Un frate mai mare de-al oboiului, cornul englez, poate cânta mai gros, iar timbrul său se potriveşte cu un cântec nostalgic.
- Cum sunt eu, când mă uit pe cerul înstelat...
- Oboiul şi cornul englez se ţin în faţă, ca orice fluier, şi nu într-o parte, ca flautul.
- Mai e vreun instrument de lemn în orchestra simfonică?
- Mai este fagotul.



****


Despre preclasici, de pildă, copiii citesc o mulţime de lucruri interesante în Marty este meloman. Un marţian călătorind prin istoria muzicii:

- Ai de gând să-mi spui mai multe despre Antonio Vivaldi? Să ştiu, că poate mă aşez mai confortabil şi îmi iau ceva de ronţăit.
- Aşează-te cum vrei, dar eu o să încerc să fiu scurt.
- Şi eu sunt.
- Cum eşti?
- Scurt.
- Ha-ha! Eu o să fiu scurt la vorbă şi o să-ţi spun mai întâi că Vivaldi s-a născut la Veneţia.
- Minunatul oraş din nordul Italiei, acela care în loc de străzi asfaltate are canale cu apă? Noi n-avem aşa ceva pe Marte.
- Îmi pare rău. Da, în acea Veneţie s-a născut el, în anul 1678.
- Până când a trăit?
- Până în 1741, când a murit, sărac şi uitat de lume, tocmai la Viena.
- În capitala Austriei, ştiu.
- Viena a devenit mai târziu "oraşul muzicii". Ai să vezi. Cât despre Vivaldi, el a trăit mai mult la Veneţia. A fost la început violonist în orchestra bazilicii San Marco, unde era angajat şi tatăl său, apoi a lucrat la Conservatorio della Pieta, un aşezământ pentru orfani. Aici erau selecţionaţi cei mai talentaţi elevi, iar Vivaldi le era profesor de vioară. În afară de asta, conducea corul şi orchestra, şi avea concerte în fiecare duminică.
- Ce cântau?
- Tocmai asta voiam să-ţi spun. Având în permanenţă la îndemână o orchestră şi un cor, Vivaldi compunea pentru ele şi putea experimenta tot soiul de combinaţii instrumentale sau vocale.
- Adică îşi cânta propriile lucrări?
- În mare parte. Ăsta era un lucru bun, fiindcă trebuia să scrie cât mai mult şi cât mai variat. În primul rând, muzică religioasă, compusă din tot sufletul, mai ales pentru că Vivaldi era... preot.
- Adevărat?
- Cât se poate de adevărat. La vremea lui, era cunoscut mai mult după porecla "preotul roşu", din pricina culorii părului său. Dar ca preot nu prea a profesat, căci avea sănătatea cam şubredă.
- Măcar aşa s-a putut ocupa mai bine de muzică. Ce a mai compus? Eu am început să-mi fac o listă cu lucrările pe care vreau neapărat să le ascult.
- Compoziţiile lui Vivaldi, melodioase şi pline de fantezie, au pus în valoare atât vocea umană, cât şi "vocile" diverselor instrumente. Cum ţi-am promis că nu mă lungesc, îţi menţionez doar că a scris o mulţime de opere, pe care nu le-a tipărit, dar cu care a avut succes atunci la Veneţia.
- Şi pentru instrumente?
- Presupun că ţi-ai dat seama că vioara era instrumentul lui preferat. A compus pentru ea sonate şi concerte, publicate şi cunoscute nu numai în Italia, ci şi în restul Europei. Alături de vioară, ca un muzician generos, Vivaldi a adus în prim-plan diferite instrumente de coarde sau de suflat - violoncel, flaut, oboi, fagot, mandolină -, cărora le-a dat un rol solistic în concertele sale.
- Sunt cu caietul lângă mine. Ce să-mi notez din atâtea lucrări, că trebuie neapărat să-l ascult pe Vivaldi.
- Notează Anotimpurile, adică ciclul de patru concerte pentru vioară, orchestră de coarde şi bas continuu.
- Cum adică "bas continuu"?
- Ţie chiar nimic nu-ţi scapă? În muzica vremii, mai ales în sonate, în afara instrumentelor solistice, care aveau de cântat partea de mare relief, exista şi un instrument cu un registru mai grav, care avea de susţinut, ca temelia unei case, întregul ansamblu. Acel instrument putea să fie orga, clavecinul, dar şi un instrument de suflat sau de coarde.
- Care cântă mai gros.
- Exact. De aceea, în partitură nu apărea decât indicaţia de "bas continuu".
- Am înţeles. Acum pot să-mi notez această piesă pentru audiţie: Anotimpurile de Antonio Vivaldi.
- Eşti dispus să mergem mai departe?
- De-abia m-am încălzit.
- Atunci, aş "pleca" puţin din Italia şi m-aş îndrepta spre Germania aceleiaşi epoci.
- Vin cu tine!
- Anul 1685 a fost un an norocos pentru muzică. Incredibil, dar adevărat, în acel an s-au născut în Germania doi mari compozitori: Händel şi Bach.


0 comentarii

Publicitate

Sus