Luiza citi cu atenţie ce adăugase pe lista intitulată To do pentru acea zi. Conform acesteia, avea multe de făcut. Citi cu voce tare: Să îi dai vineri profesorului mapa cu toate informaţiile şi actele de călătorie. Să-l întrebi dacă vrea s-o vadă miercuri pe doamna doctor Cordts imediat după doamna doctor Klein. După aceea s-o anunţi pe doamna doctor Cordts că trebuie să iasă la timp din întâlnire, ca profesorul să apuce să aibă discuţia şi cu următoarea doctoriţă. Să nu se lungească. S-o suni pe doamna Kretenauer, noua pacientă cu multiplă scleroză şi să-i spui să-şi aducă scrisorile medicale când vine la consultaţie. (Habar n-avea dacă este cu adevărat asigurată privat, dar era trimisă la ei de Meitinger) Doamna doctor Wenzel, doctoriţa stagiară, are ceva urgent de semnat. (Semnătura profesorului Spinner era o mâzgălitură care nu putea fi interpretată decât drept un penis cu o pereche de testicule. De multe ori Luiza roşea când îi vedea semnătura pe ceva). Când vine pacientul Sertel, trebuie sunată doamna doctor Bock de îndată. Aceasta trebuie să vină să-l ia cu ea pe pacient pentru a-i face un test de Alzheimer. Pacientul Ivanov a adus un CD care trebuie dus la radiologie pentru a putea fi prelucrat şi introdus în sistem să-l vadă profesorul direct din computer în actele pacientului. Să nu uiţi să te duci să iei CD-ul înapoi. Pacientul doreşte să nu îl piardă. Discuţia anuală a doamnei doctor Wenzel a fost amânată pentru trei septembrie, de aceea trebuie să îi trimiţi un mail Sabinei. Lista cu actele de la terapie intensivă este încă la Kasia. A promis că răstoarnă arhiva cu fundul în sus şi le găseşte. Prinţul cutărică din Monaco doreşte să se întâlnească cu domnul profesor pentru o a doua opinie în privinţa diagnosticului său de Multiplă Scleroză.
După ce citi lista pe nerăsuflate, Luiza privi în curtea interioară. Acel acvariu ciudat cu pereţi din sticlă în spatele cărora colegii munceau, scufundaţi în sarcinile lor şi, asemenea ei, abia băgau în seamă schimbarea anotimpurilor. Siluete vagi, umbre pentru o secundă vizibile prin geamurile care blocau vederea, reflectau soarele, reflectau clădirile dimprejur, umbre grele şi cerul care cobora cumva până acolo. Chiar vizavi avea cabinetul un medic tânăr care arăta deosebit de bine. Jucase şi în filme de televiziune. Un obişnuit al sălilor de fitness, mergea pe holuri conştient de atractivitatea sa, cu un zâmbet generos pentru toate admiratoarele lui. Acesta tocmai îi făcea cu mâna. Observase că îl priveşte. Ea îi făcu cu mâna înapoi.
Fusese primăvară când începuse să lucreze acolo, apoi venise vara, toamna, avusese loc chiar şi o excursie comună a clinicii de neurologie, unde ea fugise mai de toată lumea ca să nu o abordeze şi să-şi dea seama că face din când în când greşeli gramaticale în germană când vorbeşte liber. Îi era frică să nu fie demascată.
În birou, totul ca de obicei.
Doamna Engel avea zile bune şi zile proaste. În zilele bune mai răspundea la telefon din când în când şi oferea sfaturi şi îndruma vreun pacient acolo unde ar fi avut nevoie acesta. În zilele proaste, cum era cea de faţă, cum ridica receptorul, începea deja să urle la interlocutor.
- Ştiţi unde aţi sunat?! Sunteţi acum în secretariatul şefului clinicii!... Nici măcar nu sunteţi asigurat privat?!... Dar de ce sunaţi atunci?... Sunteţi un pacient al profesorului Spinner?... Ştiţi cine sunt eu?! Eu sunt secretara şefului clinicii de neurologie! Dumneavoastră ştiţi ce înseamnă asta?... De ce sunaţi aiurea fără să ştiţi măcar unde trebuie să sunaţi?... De pe internet? Dar de ce nu sunteţi în stare să căutaţi numărul corect pe internet?... Ce boală spuneţi că aveţi? Asta nici măcar nu se tratează în clinica noastră.
Apoi jumătate de oră comenta furioasă că aşa un dobitoc îndrăzneşte să sune la acest număr de telefon. Toţi idioţii păreau să o caute pe ea, imbecili care nu ştiau pe ce lume se află. Luiza aborda altfel problema, căci oamenii de la capătul firului erau grav bolnavi, unii erau operaţi pe creier, încetiniţi, unii fără să se mai poată descurca independent, dar din cauza singurătăţii şi a lipsei de ajutor sunau să se programeze, căutau ajutor peste tot şi aveau nevoie să fie îndrumaţi. Dar pentru doamna Engel, care urla continuu la câte un pacient, apoi de nervi fumega la infinit sau pleca direct la fumat cu orele, aceşti oameni care sunau păreau să o facă intenţionat pentru a o jigni pe ea sau pur şi simplu pentru a o enerva. Era supărată pe cantitatea de prostie existentă şi ignoranţa în privinţa importanţei ei în ierarhia spitalicească. Adică orice mitocan de pe stradă îndrăznea să sune în secretariatul şefului şi să o ţină pe ea de vorbă. Toţi erau imbecili. Numai proşti pe lumea asta. O lume de cretini.
Stătea mult şi bine la fumat. Stătea la bârfit până se sătura. Luiza nota în birou numele celor care sunau să vorbească cu colega ei şi aşa doamna Engel putea suna mai târziu ca să afle de la fiecare care era motivul pentru care o căutaseră. De multe ori îşi rezolva problemele private în timpul serviciului, lipsea cu orele, doar Luiza se afla acolo. Se dovedise de încredere. Nota tot şi nu-i scăpa nimic. Toate contractele şi toate angajările doamnei Engel care erau întoarse înapoi pentru că erau prost completate, mai exact greşit, Luiza le corecta în tăcere, fără să spună un cuvânt, şi le trimitea din nou la semnat la şef. Scrisori greşite ale doamnei Engel, reţete emise greşit, pentru alte medicamente decât ce ceruse pacientul, cu zile de naştere scrise greşit pe acte necesare vreunui pacient să-şi recupereze banii de la casa de asigurare, adeverinţe şi certificate pe care doamna Engel pur şi simplu uitase să le facă, erau făcute în tăcere de Luiza în forma corectă şi reîmpărţite destinatarilor. Programările date aiurea pacienţilor erau imediat corectate de către ea, suna la pacient acasă şi îi comunica programarea corectă, îl ajuta să obţină toate chitanţele necesare şi orice ar mai fi avut acesta nevoie.
Chiar dacă Luiza nu putea să meargă niciodată în pauză, doamna Engel avea grijă să o trimită acasă imediat la terminarea programului ca nu cumva să îşi treacă în pontaj ore suplimentare şi să primească bani în plus de la clinică. Îi era frică să nu se îmbogăţească. Munca trebuie făcută în timpul programului, repeta doamna Engel cu fiecare ocazie, când se plângea de câte ore suplimentare se făceau în secretariatul medicilor primari. Secretarele de acolo, care în mod evident nu-şi făceau treaba ca lumea, erau lente dar îşi treceau foarte multe ore suplimentare pe care nimeni nu putea dovedi că le-au făcut. Mai ales Sabine, care abia vorbea şi abia se mişca, până rostea ea un cuvânt te apuca nebunia, sau cel puţin aşa o apuca pe doamna Engel la vederea ei, muncea foarte puţin şi îşi trecea foarte multe ore suplimentare. Doamna Engel ţinea mereu să repete povestea asta cu orice ocazie. Apoi Anna era mereu la fumat sau la bârfit şi vorbea şi vorbea şi vorbea la infinit. Părea să posede un vocabular nesfârşit şi despica totul în patru până la pura atomizare. O convorbire cu un pacient dura la ea cel puţin jumătate de oră şi trăncănea şi cu pacienţii care veneau la faţa locului, trăncănea şi bârfea cu absolut oricine, oricând, la infinit, fără limită. Dar ceea ce o deranja cel mai tare pe doamna Engel era că Anna răspândea doar minciuni despre ea. Oricum era clar că Anna era duşmanca ei de moarte. Era bine că doamna Engel nu poseda vreo armă. Într-o zi avuseseră un incident urât pe tema unui pacient care trebuia văzut cât mai urgent de către un medic primar, un pacient de care era răspunzătoare Anna. Pacientul fusese trimis de către secretara de la radiologie, o femeie uriaşă care şchiopăta de un picior şi îşi purta părul prins în coc. Annei nu îi plăcuse tonul cu care-i retezase doamna Engel întrebarea: cine este acel pacient şi cine l-a trimis la ei. Calendarul medicilor primari era plin şi îi trebuiau argumente puternice ca să convingă pe vreunul dintre ei să vadă aşa repede un nou pacient. Au urlat una la alta, iar doamna Engel s-a întors furioasă, roşie la faţă în birou şi nu a reuşit să se liniştească decât după câteva ore.
Apoi venise iarna, iarna în care avusese loc şi petrecerea de Crăciun a clinicii la care luase parte bucuroasă. Deja pe vremea aceea doamna Engel îndrăznise chiar şi să plece în concediu, atâta încredere avea în colega sa. Într-adevăr, Luiza se descurcase. Dovedise. Rămăsese singură cu şeful ei. Reuşise să îi ducă şi cele nouă cafele pe zi, să bea şi ea cel puţin cinci, să răspundă la mailuri, să distribuie poşta, să facă programări. Tot tacâmul. Da, reuşise toate astea de una singură. Apoi la petrecerea de revelion a clinicii se amestecase cu toţi, reuşise să se amestece. Admiratorul ei, domnul profesor Maier, fusese cu ochii pe ea toată noaptea ca pe butelie. O îngrijitoare se îmbătase şi încercase să danseze cu profesorul Spinner. Se tot apropiase periculos de el, până ajunsese să se frece de el de-a binelea. Spre sfârşit, îngrijitoarea era atât de beată încât a căzut pe spate lată şi a dat cu capul de o tijă de metal. Când au ridicat-o, avea părul plin de sânge. Cineva a început să urle: Un neurolog! Şi toată lumea a început să râdă. Luiza uitase să verifice dacă stolul de doctoriţe tinere roise în jurul profesorului, ca de obicei, ca să-l soarbă adorator din ochi. Dar trebuie să se fi petrecut şi asta. Moşneagul se ţinea bine, al dracu, nu numai că mintea îi funcţiona brici. Ea băuse pahar după pahar ca să uite de propriile inhibiţii şi să simte comuniunea cu oamenii din jur. Colectivul. Neurologia. Să fie parte din acel univers. Nu este alcoolul un liant social? Să simtă că face parte din ceva. După multe pahare reuşise să se simtă în elementul ei. Să îşi asume acea lume ca şi cum ar fi înghiţit-o prin acel pahar. O lăsase să-i pătrundă în trup precum un alcool care o intoxică. Kathi stătuse mult pe lângă ea, jucase rolul colegei cele bune, rol care nu i se potrivea absolut deloc. Vocea îi sunase fals şi cuvintele ei erau ridicole şi nu păcăleau pe nimeni. Doamna Engel, pe aceleaşi tocuri uriaşe, dar cu părul făcut creţ la coafor şi cu o toaletă de seară de un gust îndoielnic, făcea multe valuri în jurul său la petrecerea aceea de Crăciun, părea o vedetă coborâtă printre admiratori şi se chinuia să pară fericită, o doamnă de lume spirituală şi să facă glume, lucruri care nu atrăgeau în jurul ei decât audienţa cea de drept, adică angajatele din administraţie care ştiau că trebuie să râdă la orice spunea ea. Părea cuprinsă de isterie. Luiza, îngreţoşată, o numi din acel moment Ţiganca.
Acasă, îşi privea copii, cu care nu mânca decât în weekend un brunch comun, pe fugă în marea majoritate a cazurilor. Pregătit timp de ore, apoi terminat repede, uneori cu conversaţia menţinută la minim. În timpul săptămânii abia îi vedea. Fata era mai tot timpul la telefon cu câte cineva, i se auzea vocea din cameră continuu, iar băiatul care făcea curând nouăsprezece ani, era tot timpul în faţa calculatorului, când nu era plecat la întâlniri cu prieteni sau prin cluburi. Nu-i vedea de fapt mai deloc, nici nu avea când sau ce să vorbească cu ei. Se transformaseră în doi adulţi, se îndepărtaseră de ea, nu îi mai povesteau nimic, la graniţa necunoscuţilor de pe stradă. Vieţile lor îi erau străine, primea de la ei doar răspunsuri vagi şi era clar că în majoritatea timpului este minţită. Soţul ei avea şi el viaţa lui, muncea foarte mult, de dimineaţa până pe la opt seara, iar când venea, se posta în faţa unuia dintre multele televizoare din casă, căci fiecare cameră avea televizorul său. Deci Luiza mânca singură în sufragerie, mânca mereu şi continuu, bea bere după bere sau când nu avea chef de bere, golea sticlele de whisky din biblioteca din sufragerie. Se aşeza pe canapeaua uriaşă de piele cu farfuria în faţă şi privea la televizor deseori dând de pe un post pe altul ca să găsească ceva de văzut.
Dacă dorea sex, se închidea singură în cameră. Uneori când se închidea în cameră şi dădea muzica tare, se gândea la domnul profesor Maier şi la cum o sorbea din ochi pe hol când o întâlnea şi cum venea în birou la ea sub pretexte diverse, doar ca să-i vorbească şi să-i arate simpatia lui cu un rânjet dezgustător pe faţă. Fantezia cu profesorul Spinner devenise prea plictisitoare, erau închişi acolo bot în bot toată ziua, zi de zi, iar familiaritatea asta distrugea dorinţa. Renunţase cândva să-l mai dorească, să şi-l mai închipuie peste ea. Trecuse de la sine, fără ca măcar ea să bage de seamă. Dorinţa lui Maier pentru ea i se părea mai sexy. Se gândea la colăceii lui de grăsime din jurul taliei, la umeri lăsaţi. Era chiar şi un pic adus din spate... ţeasta lui golaşă şi ochii săi negri arzători. Dar până la urmă renunţă la o imagine aşa oribilă şi începu să se gândească la domnul profesor Paul Keller. La urma urmei era fantezia ei şi avea dreptul să-l aleagă nu pe cel care o plăcea pe ea, ci pe cel pe care-l plăcea ea. Iar asta avu un efect cu adevărat stimulant. Închidea ochii şi şi-l imagina cum vine luni dimineaţa să întrebe dacă are loc a doua zi şedinţa medicilor primari şi în ce sală este planificată. Ochii lui albaştri ardeau şi o sfredeleau şi o făceau să-i tremure mâinile.
În weekenduri mergea la vreun restaurant să mănânce împreună cu familia. Un chinezesc care avea bufet era unul dintre restaurantele lor preferate. Aşa mai afla şi Luiza despre prietenii copiilor ei, ce mai făcea câte un vechi camarad de şcoală de-al lor, câte unul pe care se întâmpla să-l cunoască de copil. Se râdea, atmosfera era destinsă. O familie. Oameni care făceau lucruri împreună din când în când, uniţi pentru o vreme în singurătăţile lor, fiecare cu lumea sa, populată de lucruri numai de el ştiute. Pentru Luiza, ei fuseseră pentru atâta vreme singura ei lume, încât când ei refuzaseră intimitatea mamei, începuseră să o respingă, să refuze să o mai lase să-şi bage nasul în tot, ea rămăsese fără nicio lume. Ea nu mai ştia cine este ea. Nu mai ştia ce doreşte. Iar acum îşi umplea lumea cu boli neurologice.
O umplea cu drumul dus şi întors până la spital. O umplea cu tot acel spital şi ce însemna el. Cu toţi acei oameni grăbiţi pe holuri, medici şi pacienţi. O umplea cu culoarele acelea cenuşii pe care femei de serviciu ştergeau cu cârpe umede podelele şi automatele de snack-uri şi Mensa, acea sală uriaşă unde puteai să mănânci ceva de prânz, mâncare de cantină ieftină, deseori mizerabilă. Toţi oamenii aceia necunoscuţi vorbind animat la mese, ori alţii, singuratici, mâncând încet, cu ochii în propria farfurie. Mesele de lemn de afară în vreme frumoasă. Ba puteai să cumperi şi bere dacă aveai chef. Odată îl zărise în Mensa pe domnul profesor Keller într-un grup de medici stagiari. A privit-o la rândul lui. Bărbatul înalt şi slab ca un ogar jigărit, cu o pereche de ochi strident de albaştri. S-au privit în ochi, apoi fiecare a trecut mai departe fără să salute.
La început încă mergea des în Mensa, primul an adică, prin asta înţelegea ea acest la început. Încă se întâlnea cu colegele din arhivă ca să îi bârfească pe colegii lăsaţi în urmă sau să îşi amintească de lucrurile groaznice trăite acolo, să evoce atmosfera de ură şi duşmănie din pivniţa acea minusculă, unde nimeni nu părea să poată suporta pe nimeni altcineva, unde totul era motiv de conflict şi de ceartă. Unde totul era o problemă, ei înşişi erau probleme, nu mai erau oameni, erau cazuri de nerezolvat. Unde mergeai cu frică şi nu puteai să îţi laşi computerul neblocat pentru că ţi-era teamă de colegi. Să nu îşi şteargă fişiere sau pacienţi din sistem, să nu îţi fure chestii din geantă. Nu se mai întâlnise cu colegele de acolo, cele două poloneze. Relaţia se răcise. Una se dusese la clinica oftalmologică, iar cealaltă, pentru că era prea în vârstă, rămăsese în pivniţă forţată de împrejurări. Asta imediat după ce se întâlniseră toate la un restaurant grecesc şi vorbiseră vrute şi nevrute, câte în lună şi stele. Dar părea că relaţia se epuizase odată cu acea întâlnire.
În acel prim an fusese şi în Anglia. Pentru prima oară văzuse şi ea Londra şi fusese foarte entuziasmată. Atmosfera unică a acelui oraş o vrăjise. Apoi celălalt concediu îl făcuse în Spania, într-un hotel pe plajă, de unde auzea noaptea Marea Mediteraneeană gemând. Îi arătase un video colegei sale, doamna Engel, aceasta ridicase privirea din iphone şi o săgetase scurt şi comentase:
- Asta trebuie să coste o grămadă de bani.
Din acea zi nu i-a mai pomenit niciodată doamnei Engel despre concediile sale. Replica ei îi amintise prea tare de arhivă, unde colegul din Togo o întreba mereu pe ea şi pe altă colegă: cât a costat asta, cât a costat cealaltă. Sfidător, deoarece el din salariul minim pe economie pe care-l primea acolo era forţat să îşi întreţină familia compusă din soţie şi două fiice şi avea permanent probleme cu banii. Ca să îşi sublinieze şi mai tare punctul de vedere, purta un pulover atât de lălâu şi de lăbărţat şi plin de găuri, că doar în gunoi mai era loc de el. Le privea pe cele două colege ale sale, care pentru el erau privilegiate prin bărbaţii lor, de parcă îi băgaseră lui mâna în buzunar, de parcă oricine avea un pic mai mulţi bani decât el îi avea pentru că îi furase lui, şi rânjea sinistru. Le era frică amândurora de el.
Când ieşea dimineaţa din casă să pornească spre gară, o lua mereu prin subsol, adică prin garajul subteran. Lua liftul până în subsol şi ieşea pe uşa garajului direct în stradă. Sorbea aerul pe nări cu lăcomie, părea partea cea mai bună a zilei, aerul acela al dimineţii. Părea cel mai fantastic parfum. Obosită deja de cu o zi înainte, cum era de obicei în timpul săptămânii, Luiza găsea că dimineaţa era o briză tonică ce părea să o ia prin surprindere zilnic. Spălată proaspăt pe păr, îmbrăcată impecabil ca pentru secretariatul directorului, parfumată cu un parfum de câteva sute de euro, ca să aparţină de secretariatul directorului, investiţie absolut necesară, fardată corect, nici prea puternic, nici prea puţin, totul corect, în poziţia corectă, în cantitatea corectă, bine cumpănit. Observat la celelalte secretare, furat din filme de parcă ea însăşi ar fi jucat un rol, de parcă era o actriţă care interpreta rolul vieţii ei. De parcă se pregătea pentru rolul vieţii ei, parcă nimic nu era real. De parcă era o mare şaradă felul în care doamna Engel împărţea cutiile de praline primite de la pacienţi. Un milionar rus le adusese mai multe cutii de praline de la Hotel Kempinski, pe care nu se îndurase să le mănânce ea însăşi şi le dusese copiilor. Pralinele erau viu colorate, roşu, albastru, alb. Aşa ceva nu mai văzuse. Dar nu era nicio şaradă. Învăţa încet dar sigur tot ce aparţinea biroului lor şi dacă nu ar fi fost bariera lingvistică, s-ar fi întâmplat totul cu mult mai repede decât a avut loc în realitate. Devenise rutină să întovărăşească pacienţii spre cabinetele surorilor pentru a li se lua sânge, cu etichetele pentru fiole deja printate de către ea din sistem. Marţea venea mereu dimineaţa mai devreme decât de obicei pentru a-l primi pe bărbatul care aducea acte şi lua noile acte ale pacienţilor pentru a le transporta la firma externă care se ocupa de nota de plată pentru pacienţii asiguraţi privat. Cel răspunzător cu transportul, un bărbat înalt şi solid peste cincizeci, părea să nu înţeleagă defel că biroul era deschis oficial abia după opt. Aşa că neavând ce face, venea să deschidă uşa biroului şi să preia actele care erau depozitate în genţi negre de pânză, de a căror toartă atârna câte o etichetă cu numele profesorului Spinner. Aştepta zilnic ca tocurile cui ale doamnei Engel să răsune pe hol, semn că îşi făcea apariţia la serviciu. O vedea cum intră în birou, arogantă, acră, cu aerul unei patroane de bordel care venise să-şi ţină fetele în frâu. Să vadă dacă toate fetele ei sunt acolo la produs. Se obişnuise chiar şi cu urletele ocazionale ale pacienţilor de pe secţii, care răsunau în tot spitalul. Câte un pacient cu dureri îngrozitoare urla şi urla şi urla ore în şir. Uneori şi pacienţii aduşi de pe secţie cu patul sau în scaunul cu rotile pentru EKG sau EEG şi care aşteptau pe hol gemeau de durere, sau pentru că aşteptau cu jumătăţile de oră sau cu orele ca cineva de la transport să vină să îi ducă înapoi pe secţie, ducea conversaţii cu ei şi suna pe secţie sau pe cei de la transport să afle ce se întâmplă, dacă nu cumva a uitat de pacient complet.
Apoi la începutul anului 2020, începu să se contureze o situaţie cu totul nouă. Întâi au sosit zvonuri vagi şi incerte despre apariţia unui nou virus cu simptome de gripă. Totul s-a mişcat încet, nimeni nu ştia ceva concret şi oricum se petrecea foarte departe, la mama dracu, în China. Ce treabă aveau ei cu China? Prin ianuarie şi februarie, diverşi pacienţi ai profesorului Spinner au început să sune şi să dorească să vorbească despre asta cu domnul profesor. Acesta i-a asigurat că este o aiureală, nu este nimic serios şi să nu-şi facă griji. Asta a durat o vreme, timp în care în secretariat se râdea de pacienţii care sunau îngrijoraţi să întrebe dacă mai are rost să călătorească în străinătate, dacă nu este prea periculos, căci au aflat că se înmulţesc cazurile şi apar în ţări din ce în ce mai apropiate Germaniei. Domnul profesor era de-a dreptul enervat de aceşti pacienţi şi de convorbirile lungi pe care era obligat să le aibă cu ei. Îi numea toţi nebunii. Totuşi, în ciuda asigurărilor domnului profesor, enervarea Luizei sau a doamnei Engel, însoţite de chicoteli dispreţuitoare, zvonul despre acest nou virus persista şi creştea în amploare. Se răspândea panica din ce în ce mai mult, iar în momentul în care oamenii îşi făceau provizii ca pentru stare de război şi refuzau să mai iasă din casă şi începuseră să poartă mască, Luiza încă se ducea la muncă absolut normal şi râdea de toţi adepţii acestor scenarii ştiinţifico-fantastice în care lumea era luată cu asalt de un virus misterios şi mortal care făcea ravagii peste tot în lume.
Când au apărut primele cazuri în spital, domnul profesor Spinner a schimbat deodată placa. Dintr-o dată enervarea obişnuită pentru aceşti nebuni cu virusul lor, s-a transformat în cu totul altceva. Profesorul a devenit agitat şi îngrijorat şi a anunţat în birou că nu este absolut deloc de glumă cu aşa ceva şi că ce a văzut pe secţii este demn de panică. De acum secretarele şi în general tot personalul trebuie să poarte măşti să evite infectarea lor şi a altora. Stătea în spatele biroului său, profund afectat. Dărâmat, le-a anunţat pe cele două secretare ale sale că trebuie purtată mască. Trebuiau comandate măşti şi purtate peste tot în neurologie. Trebuie purtate de către toţi angajaţii. Ca un om înfrânt.
Brusc s-au întrunit comisii din care a făcut parte în mod natural şi domnul profesor Spinner în care s-au discutat cazurile, situaţia şi ce era de făcut. Şedinţele la început au avut loc în persoană, zilnic, apoi, când deja în birou nu mai putea rămâne decât o singură persoană şi nu două, din cauza pericolului de infectare, totul s-a mutat online şi, ca majoritatea tuturor şedinţelor, şi aceasta avea loc în faţa ecranului. Şedinţele erau internaţionale, toţi marii experţi ai lumii schimbau impresii şi rezultate ale studiilor lor.
Lumea se schimba în jur, încet dar sigur. Cândva au început să se lase pradă panicii. Nimeni nu ştia exact ce este cu noul virus. Fiecare începuse să se teamă pentru propria viaţă. Lumea se simţea în pericol.
(va urma)