Faptul că doar o secretară se afla la faţa locului, transformase totul pentru cea prezentă într-un coşmar. Munca nu era pentru o singură persoană. Nu numai că telefonul suna încontinuu şi că dacă redirecţionai telefonul de la serviciu să sune pe cel de acasă al colegei, asta nu funcţiona atât de bine pe cât ar fi trebuit. Centrala era incapabilă să facă faţă unei astfel de situaţii. Deodată totul era doar un haos şi o nebunie generală în care lumea încerca să se descurce.
Panica pe care o simţise la început, o apucase din nou. Panica aceea că trebuia să răspundă la telefon şi să supravieţuiască acolo, revenise. Totul devenise din nou un atac de panică. Luiza se afla singură acolo în birou şi totul depindea de ea. Era singură acolo şi îi venea să urle. Ea care nu avea decât o experienţă de un an în birou, nu lucrase niciodată înainte ca secretară, acum era nevoită să stea singură acolo şi nu oriunde, ci în biroul directorului unei clinici. Senzaţia de ireal şi de nebunie o cuprinsese din nou. Poate că visa şi nu-şi dădea seama, poate că totul era doar un vis şi avea curând să treacă. Dacă ar fi trezit-o careva. Dacă se găsea cineva să o zguduie, să îşi dea seama că această femeie trăieşte un coşmar şi trebuie ajutată să se trezească.
Sosea în fiecare dimineaţă ca şi înainte, un sfert de oră înainte de opt. Se dezbrăca de haină, o punea pe cuier, în dulapul din stânga uşii de la intrare. Apoi îşi dădea masca jos aruncând-o neglijent pe tăblia biroului. Se spăla bine pe mâini în chiuveta din dreapta uşii de la intrare, unde se aflau cârpe de tot felul, bureţi de spălat vase sau farfurii cu resturi de la colega ei pe care igiena sau ordinea nu o prea interesau. Pornea toate cele patru computere şi începea să citească mailurile primite cu o seară înainte, când ea plecase deja spre casă şi cele primite peste noapte. Uneori pacienţii sunau şi noaptea, vedea blincănind telefonul cu mesaje lăsate de tot felul de persoane disperate, care în loc să sune la urgenţă, sunau la ei. Îşi luase obiceiul de a citi mailurile trimise de colega ei cu o zi înainte pentru a învăţa cum să abordeze diverse probleme, cum să formuleze în germană anumite cereri sau mesaje, cum să rezolve anumite situaţii. Mereu apărea ceva nou. Părea că procesul de învăţare nu o să se termine niciodată. Situaţii care nu apăreau decât o dată pe an, sau de două ori, ori chiar mai rar, îi dădeau motiv de stres. Ea îşi nota tot, încercând să păstreze notiţele pentru a le avea la îndemână în viitor şi uneori asta chiar folosea. Încetul cu încetul avusese mici victorii. Încetul cu încetul încrederea în sine începuse să îi crească.
Rutina era aceeaşi. Răspundea la telefon cu aceeaşi formulă dintotdeauna:
- Anticamera profesorului Spinner, bună ziua. Aţi sunat în secretariatul şefului clinicii de neurologie!_... Cum vă numiţi?..._ Cum se scrie numele dumneavoastră?..._ Puteţi să-mi spuneţi pe litere? Sunteţi deja pacient la domnul profesor Spinner?... Despre ce este vorba la dumneavoastră? Ce problemă aveţi? Trimiteţi-ne scrisorile medicale mai întâi şi vă contactăm noi... Da, domnul profesor trebuie să vă citească mai întâi istoricul medical şi va hotărî dacă are sens să veniţi la el la consultaţie. O programare în mai puţin de trei luni nu intră în discuţie. Domnul profesor are un calendar plin.
Sau, după situaţie:
- Domnul profesor Spinner doreşte să vorbească cu doamna profesor X. Este azi la serviciu?... La ce oră să sun din nou?... Puteţi să treceţi la ea în calendar o întâlnire cu domnul profesor Spinner?... Atunci data de şase este okay... Să zicem ora opt, domnul profesor are un slot liber.
Acum că nu mai era colega ei acolo în birou, se putea organiza de una singură, putea hotărî în ce ordine rezolvă anumite sarcini. Acum hotăra ea însăşi în privinţa multor lucruri. Pentru că nu mai era sub supravegherea strictă a celeilalte secretare, care o punea să facă asta sau ailaltă, deodată îşi impunea singură ţeluri sau sarcini, deadline-uri şi pentru prima oară de când se afla aici, după un an, avea contact direct cu domnul profesor, căruia altfel nu i se adresa niciodată. Când sosea el, de obicei îl saluta în fugă, fără să se privească ochi în ochi, şi apoi lucra toată ziua ca pe bandă rulantă, fără să aibă ocazia să îşi ridice privirea din hârtiile sale. După o lună de la independenţa neaşteptată, se simţi brusc eliberată şi îşi dădu seama că începe să înţeleagă în ce constă munca lor ca secretare acolo, să aibă o perspectivă exactă asupra sarcinilor colegei sale, ale cărei mailuri le citea acum zilnic, învăţa din ce în ce mai multe şi pricepea pentru prima oară cum funcţiona totul acolo în birou. Până atunci fusese ţinută la nivelul de fată pentru toate, un fel de servitoare, în care, în afară că-i ducea cel puţin nouă cafele pe zi şefului său, se ocupa cu arhivatul rezultatelor medicale ale pacienţilor în dosarele lor, aflate în dulapul din spate şi toată hârţogăria posibilă, completase miliarde de formulare, fără să aibă timp să schimbe un cuvânt cu nimeni altcineva. Acum sosise momentul ei.
Profesorul Spinner era o persoană cu care era uşor să lucrezi. Părea să o susţină necondiţionat, acceptându-i ocazionalele greşeli şi privind cu blândeţe micile greşeli gramaticale din partea ei. Ea nu ştiuse ce anume să declare drept mai greu, zilele în care primea nenumărate telefoane cu cereri de întâlniri cu domnul profesor din partea unor directori de clinici sau joia cu pacienţi. Din cauza Coronavirusului, care între timp începuse să se răspândească cu viteză, ajungând până la 100 de cazuri noi pe zi, nu mai acceptau atât de mulţi pacienţi, maxim 6 în ziua de joi, singura zi în care şeful ei vedea pacienţi. Dar tot era greu dacă stăteai singur în birou şi erai nevoit să te împarţi în paişpe. Era nevoită să facă nenumărate lucruri deodată. Să răspundă la telefon şi să-şi noteze ce medicamente au nevoie pacienţii, iar uneori sunau după ce nu mai aveau decât câteva tablete, iar atunci ea era obligată să trimită reţeta prin fax direct la farmacie, iar originalul de care aveau nevoie pentru casa de asigurări, prin poştă. În acelaşi timp să vorbească cu vreun medic stagiar care avea nevoie de un formular pentru vreo călătorie de serviciu sau trebuia să îl întâlnească pe profesor sau i se stricase telefonul de serviciu şi trebuia dat la reparat. În acelaşi timp ea trebuia să răspundă la diverse mailuri, majoritatea dinspre pacienţi cu întrebări despre noul virus, care-i făcea nesiguri şi paranoici, întrucât se vorbea despre faptul că era mortal pentru cei care aveau boli cronice. Sunau cu diverse întrebări, de exemplu o pacientă cu scleroză multiplă dorea să îl întrebe pe domnul profesor dacă să îşi mai ducă fetiţa la şcoală. Altul dorea de exemplu să îi fie înmânată o adeverinţă că din motive medicale el este scutit de a purta mască. Purtarea măştilor devenise obligatorie în mijloacele de transport în comun.
Între timp, adică în timpul în care Luiza era concentrată asupra slujbei sale pe care acum o aborda cu totul altfel şi pentru care găsise entuziasm de când era singură în birou, lumea se transforma pe zi ce trecea. Când apăruseră primele cazuri în München, rafturile super-marketurilor se goliseră de anumite produse, era imposibil să mai găseşti fasole la doză sau fasole uscată ori paste, lumea cumva părea să funcţioneze pe fasole şi paste, trăsese ea concluzia. Şi orez. Lumea purta măşti în trenuri şi metrouri. Iar când a venit primul lockdown, oraşul deodată s-a pustiit. Era o senzaţie ireală. Dar avea în vară să se termine, spuneau toţi. Cum vine vara, virusul se va potoli. Toată lumea aştepta vara. Totul se închisese peste noapte. Restaurante, teatre, magazine. Se vorbea despre faliment şi şomaj. De vremuri foarte grele. O dată, în drum spre casă văzuse o femeie frumos îmbrăcată şi îngrijită stând la o intersecţie şi urlând. Parcă faptul că făcea asta o şoca până şi pe ea. Dar dacă n-ar fi urlat, cine ştie ce altă nebunie ar fi făcut. Altădată văzuse oameni beţi în toiul zilei, de abia se ţineau pe picioare, dar arătau cât se poate de spilcuiţi, reminiscenţe din viaţa lor de dinainte de corona. Parcă nimeni nu ştia ce se petrece, cum de este aşa ceva posibil. Ruptura asta în firul naraţiunii. Distopia hidoasă care înghiţea totul. Cândva văzuse la Stachus o femeie cât se poate de prezentabilă pe o bancă, cu două sacoşe mari lângă ea, purtând un monolog furios, urlând din când în când la trecători.
Apoi lumea se ferea pe stradă de aglomeraţie, încercau să menţină distanţă unii faţă de alţii, să nu se atingă, să nu se contamineze. Pe stradă, când cineva fără mască trecea nepăsător prea aproape, devenea inamicul public numărul unu. Oricine tuşea sau dădea semne de boală era privit cu panică şi ură şi se făcea gol în jurul lui. Oraşul se golea treptat, odată ce oamenii erau trimişi să lucreze acasă. Soţul ei fusese de asemenea trimis în home-office, situaţie cu care nu ştia nimeni cum să se descurce. Partea pozitivă fusese că el preluase o mulţime de sarcini casnice şi nu se dădea înapoi să gătească. Mesele formate din Dönner sau pizza congelată sau comandată la vreun restaurant se răriseră considerabil. Domnea o atmosferă de durere şi groază, în care propria mortalitate şi absurditatea lumii păreau să fi devenit subiect de reflecţie pentru toată lumea, nu numai pentru câţiva adolescenţi puternic alcoolizaţi şi cu probleme de integrare. Părea că întreaga lume se transformase într-un spital. Chiar şi cei care nu aparţineau personalului medical purtau acum măştile chirurgicale şi toţi deveniseră potenţiali bolnavi. Mulţi păreau victime sigure în aşteptarea sfârşitului. Cei cu comorbidităţi, obezii, astmaticii, fumătorii, cei peste şaptezeci de ani. Pentru Luiza, care se confrunta deja de multă vreme cu actele pacienţilor, cu groaza şi suferinţa care răzbătea din cuvintele scrisorilor medicale, se mai adăuga încă un motiv de tensiune. Pielea de pe mâini îi era deja aspră şi dureroasă de atâta spălat şi de folosirea dezinfectantului. Mâinile ei arătau ca ale unei femei de nouăzeci de ani.
În afară de asta, de la începutul lui aprilie, relaţia ei cu doamna Engel începuse să se deterioreze cumva. Nu se mai văzuseră de câteva luni bune. Biroul funcţiona foarte bine în continuare, calendarul domnului profesor Spinner era plin de întâlniri şi programări de dimineaţa până seara, nu asta era problema. El bea cafea după cafea ca de obicei şi totul decurgea ca uns cu doar o secretară prezentă şi una în home-office. Desigur că cea din home-office nu făcea mare lucru, era de fapt un fel de concediu mascat. Nu puteai lua actele pacienţilor acasă şi toată lumea suna direct în birou sau era redirecţionat înapoi la cea care era la faţa locului, deoarece era nevoie ori de datele din dosarul vreunui angajat, care se aflau în două sertare, unul de la biroul doamnei Engel şi celălalt în dulăpiorul metalic de sub biroul Luizei, ori formulare care se aflau la faţa locului, ori ceva din multele dosare în care erau ordonate formularele de angajare ale studenţilor, diverse contracte cu diverse firme care prestau servicii externe. Totul era de fapt la birou.
Mulţi fuseseră la început sceptici în ceea ce o priveşte şi lucraseră cu ea doar din nevoie, nu că ar fi dorit să îi dea cu adevărat vreo şansă, dar munca de secretariat nu era cine ştie ce complicată, şi deşi existau încă informaţii care clar că îi lipseau, mai ales medicale, completa toate formularele corect, fapt care spre mirarea ei nu era de la sine înţeles, venea în întâmpinarea cererilor din partea pacienţilor cu pedanterie în detalii şi exactitate. Ceea ce se părea iarăşi că nu era de la sine înţeles. Nota tot şi nu rămânea nicio sarcină nefăcută, nimic nu era uitat şi totul era dus la bun sfârşit. Când nu ştia, dădea o tonă de telefoane până nimerea o persoană care o putea ajuta şi ştia răspunsul la întrebarea dificilă. De aceea, medicii primari începuseră să vină direct la ea cu încredere. Scepticismul în privinţa ei se risipise şi toţi veneau ştiind că toate cererile lor vor fi rezolvate. Că în cazul în care ea nu ştie ce să facă, va suna până va afla şi că nu lasă nicio cerere nerezolvată. Că era de încredere, insistentă şi persista în ţelul ei până în pânzele albe şi mai rezolva şi totul în timp record. Apoi Luiza avea o răbdare monstruoasă. Cu pacienţi incoerenţi, cu oameni cu cereri absurde, cu oameni dificili. Totul era manevrat de către ea cu perfect control, fără să se enerveze vreodată şi fără să ridice vocea. Singura ei problemă era că nu vorbea germana perfect şi accentul ieşea la iveală când era obosită.
Domnul profesor Keller lucra cu ea cu plăcere. Cum şeful ei trecea dintr-o întâlnire în alta şi dorea să îl deranjeze cât mai puţin cu probleme de birou, ea îşi luase la rândul ei obiceiul să bată la uşa profesorului Keller, care, ca şef al personalului, cunoştea foarte multe lucruri legate de angajări, prelungiri de contract şi alte probleme legate de secretariat. Se bucura când îl vedea dimineaţa pe hol, când răsărea de pe undeva la ea în birou fără să-l audă deloc, silenţios ca o pisică. De mult încetase să se mai sperie de el când apărea aşa în faţa ei brusc, fără niciun zgomot. Ajunsese ca şi cum atunci când se răsucea să se aştepte ca profesorul Keller să se afle acolo, iar când el nu era, să se simtă dezamăgită.
Cumva neînţelegerile cu doamna Engel apăruseră discret şi complet aleatoriu, fără logică exactă, uneori manifestându-se în lucruri fără de importanţă, alteori căpătând tonuri maligne. Cert este că crescuseră în timp progresiv în intensitate şi avea clar legătură cu faptul că ea era singură în birou şi se descurca. Nu se aşteptase nimeni la asta.
Mai existaseră anumite falseto-uri încă din timpul primului an împreună, iar Luiza nu putea pretinde că îşi iubeşte colega, dar nimic de proporţii. Nimeni nu se aşteaptă să îşi placă colegii. Dar doamnei Engel îi plăcea să fie apelată cu şefa, ceea ce Luiza nu făcuse niciodată. De mai multe ori Luiza o auzise cum spune câte cuiva că ea ştie absolut tot, şi că mulţi o venerează. În tonul ei pe jumătate în glumă, afirma un adevăr incontestabil din mintea ei, pe care dorea să-l impună tuturor. Ceea ce Luiza nu era dispusă să facă. Chiar îi răsărise în minte că s-ar putea ca ea să nu se potrivească deloc în planul şefei ei.
Pentru Luiza munca într-un birou era banală, simplă şi mai ales stupidă. Sigur, se bucura de fiecare victorie pe care o adăuga pe lista ei. Ajunsese să facă lucruri la care nici nu visase. Învăţase lucruri pe care i se părea incredibil că le învăţase. I se părea incredibil cât de departe ajunsese. Dar ca muncă în sine, viaţa în secretariat era absolut ridicolă şi nu merita vreo recunoaştere sau admiraţie din partea vreunui om normal la cap. Sigur, fiecare muncitor care îşi făcea treaba bine pe lumea asta poate că era de admirat, dar Luiza nu îşi făcea iluzia că merită vreo distincţie. Diferenţa de salariu între ea şi doamna Engel era uriaşă, dar ce putea ea să aducă drept argument, ea fără experienţă în secretariat, care abia acum învăţa totul şi care atunci când începuse să lucreze nu reuşea să formeze o frază întreagă în germană?
Şi tocmai asta o făcu pe Luiza deodată să înţeleagă totul.
Dacă în primul an primise din partea doamnei Engel nenumărate laude, în fiecare zi laude şi expresii de mulţumire în privinţa ei, alături de observaţia care o măgulise pe Luiza peste poate când încă mai fusese naivă, anume că ea învăţase în doar câteva luni ceea ce secretara dinaintea ei nu învăţase nici în doi ani, acum că în sfârşit era în stare de ceva, deodată doamna Engel părea să fie nemulţumită de ea în permanenţă şi tot ce făcea părea să fie prost.
Totul plecase de la o întâmplare nefericită se pare, provocată de Luiza. Într-o zi, când ajunsese la serviciu, redirecţionase telefonul spre numărul de telefon de acasă al doamnei Engel şi din cauza stresului de a fi singură acolo şi a sarcinilor pe care trebuise să le îndeplinească de multe ori pe toate deodată, fără pauză şi fără să aibă timp să mănânce ori să respire, la plecare Luiza uitase să scoată redirecţionarea dinspre telefonul doamnei Engel.
Asta dusese la faptul că la doamna Engel acasă sunase de câteva ori telefonul peste noapte. Oameni care doreau să se prezinte de urgenţă la un neurolog în toiul nopţii formaseră numărul de serviciu al doamnei Engel. Doamna Engel se exprimase altfel, cum că telefonul sunase continuu toată noaptea şi ea nu putuse să închidă un ochi, ceea ce Luiza ştia că nu este adevărat. În orice caz, a doua zi, când o angajată din laborator îi ceruse numărul de telefon privat al doamnei Engel şi Luiza i-l dăduse, angajata o sunase de pe telefonul ei mobil privat, dar rămânând în birou lângă Luiza. Aşa că Luiza avusese ghinionul să audă convorbirea. Doamna Engel s-a plâns la această colegă, cu care ele de fapt nu aveau niciun contact, întrucât lucra în laborator şi oricum era nouă, că Luiza uitase să scoată direcţionarea spre ea şi nu putuse să doarmă toată noaptea din cauza convorbirilor pe care fusese nevoită să le aibă. Tonul dispreţuitor la adresa Luizei era de netrecut cu vederea. Dispreţul şi ura faţă de ea, tonul ei obişnuit de a nu avea de-a face decât cu incompetenţi pe care trebuie să îi suporte. La sfârşit a râs plină de dispreţ şi otravă de incompetenţa colegei sale care probabil întoarce totul cu fundul în sus în birou în lipsa ei.
În acel moment, iluzia Luizei că era preferata doamnei Engel, că aceasta considera că găsise în ea o colegă de încredere şi capabilă să facă faţă tuturor exigenţelor ei, s-a spulberat instantaneu, ca şi cum nu existase niciodată. Şi-a dat seama că aşa cum vorbea despre toate celelalte colege, aşa vorbea şi despre ea. Că nu fuseseră niciodată o echipă. Şi că antipatia care crescuse în ea faţă de colega de birou, era reciprocă. În tot acest răstimp, cealaltă o privise cu la fel de mult dispreţ cum o privise ea. Trăitul în acel birou opt ore pe zi împreună, născuse între ele numai ură.
De la această întâmplare, până la un schimb de mailuri neplăcut, în care din motive foarte chestionabile doamna Engel a anunţat-o că atunci când se va întoarce în birou se va gândi ce va face mai departe cu ea - în sensul că dacă mai rămâne în birou acolo sau nu, deşi Luiza tocmai primise la începutul anului o prelungire pe doi ani a contractului -, nu fu decât un pas mic. Un scurt interval de timp care a împins relaţia dintre ele într-o direcţie pe care nimeni nu o putuse bănui înainte. Ghinionul ghinionului, acel virus Corona! Blestemul Corona o ajunsese deci şi pe ea. Rămăsese singură în birou şi reuşise să se târască din umbra autoritară şi severă a colegei sale în lumina rampei, iar lumea îşi dăduse seama că e competentă. Nu mai era fata cu cafeaua, ceea ce nu făcea parte din intenţiile doamnei Engel. Ea o angajase ca să nu ştie germana, ca să nu ştie termenii medicali, ca să nu ştie nimic despre nimic. Nu să evolueze!
Deodată doamna Engel - înger - îi vorbea urât Luizei la telefon, deodată vocea ei căpătase un ton încărcat de resentimente şi ură, de dispreţ şi abuz. Deodată doamna Engel părea transformată în altceva. Într-un diavol.
În timp ce şeful ei părea din ce în ce mai mulţumit de ea, doamna Engel părea mai otrăvită şi mai agresivă. Când se suprapuneau una peste alta cu orele de lucru în birou şi se aflau amândouă acolo, doamna Engel întrecea orice măsură în impoliteţe şi abuz şi începuse să îi vorbească urât în faţa pacienţilor şi să o întrerupă de parcă ar fi fost pe cale să facă ceva greşit şi se strâmba la pacienţi cu aerul eh, imbecilii de angajaţi pe care sunt nevoită să-i suport. Făcea feţe-feţe spre aceştia, se strâmba de parcă colega ei era o incompetentă pe care nu trebuiau să o ia în serios.
Mai întâi, Luiza încercase la şeful ei. Îl abordase simplu într-o dimineaţă, spunându-i că are ceva important să îi spună. Relaţia dintre ei se schimbase radical de când stăteau singuri în birou. Dacă în primul an nu avuseseră niciun contact şi nu schimbaseră unul cu celălalt niciun cuvânt, acum totul luase conturul unei prietenii bazate pe încredere şi respect reciproc. El avea grijă să o laude regulat, să o anunţe că este mulţumit de cât de bine s-a descurcat într-o situaţie sau alta. O atmosferă armonioasă domina între ei şi aceasta creştea într-o simbioză remarcabilă. Luiza se considera secretara lui. În fiecare dimineaţă aştepta să îi audă pasul pe hol, sunet pe care era capabilă să îl recunoască în tot spitalul şi dintre toţi angajaţii. Pentru ea sosea Dumnezeu. Autoritatea supremă.
- Regret că trebuie să vă spun, dar doamna Engel s-a întors împotriva mea.
Profesorul şedea la biroul său plin de acte ale pacienţilor, contracte, mape cu corespondenţă.
- Ce vreţi să spuneţi prin asta?, întrebase profesorul surprins.
Luiza îţi luase inima în dinţi şi spusese direct la obiect care era problema:
- Deodată este nepoliticoasă cu mine şi pare supărată pe mine fără motiv.
- De când asta?, întrebase profesorul întorcându-şi privirea spre geam, obosit.
- De când a început Corona.
- Dar aproape că nici nu vă vedeţi!
- Exact.
Profesorul, după ce privise o vreme în acvariul fără apă şi fără peşti dintre clădiri, părând să îl obosească peste măsură ideea că acum trebuie să aibă de-a face şi cu o concurenţă între secretare, după ce că virusul Corona întindea nervii tuturor la maxim, îi spuse:
- Vă cred. Trebuie să înţelegeţi că a făcut munca asta de una singură pentru foarte multă vreme.
- Este uşor să îmi cereţi să înţeleg, dar este foarte greu să accept. Mi-a spus deunăzi, când am fost amândouă în birou pentru o vreme, pentru că doream să pun o parolă la un fişier EXCEL cu concediile, la care are acces toată lumea, că sufăr de mania persecuţiei. Ar fi foarte greu pentru oricine să audă asemenea jigniri de la un coleg, dar pentru mine care am rădăcini evreieşti, a fost mai greu de acceptat decât pentru oricine altcineva. E ca şi cum ai face glume cu negri în prezenţa unui negru.
Luiza ar fi spus bărbat de culoare, dar pe vremea când lucrase în arhivă, când folosea expresia om de culoare, colegul din Togo o întrerupea şi o întreba ce culoare avea omu' respectiv? Era cumva albastru?
Profesorul Spinner luase din mâna ei copia scoasă la imprimantă a mailurilor abuzive primite de către ea de la doamna Engel şi îi promisese că va vorbi cu aceasta.
Dar convorbirea dintre ea şi şeful ei nu adusese nimic nou. Din contră, făcuse lucrurile să se agraveze. Doamna Engel făcea şi mai rău.
Aşa că într-o zi, Luiza dădu buzna în secretariatul medicilor primari:
- Nu mai suport!, începu femeia. Nu mai pot! Zilnic apare cu ceva nou, cu o şicană, mă sabotează cumva, tot timpul îmi vorbeşte cu ură şi agresivitate. Eu am facultate, spre diferenţă de ea. Mi-este imposibil să suport un asemenea tratament!
Anna, Sabine şi Kasia, prezente în încăpere, o priviseră toate şocate, fără să ştie cum să reacţioneze. Aşa că ea continuase, doar dorind să audă cineva ce are ea de zis.
- M-a ameninţat în mailuri că mă dă afară acum vreo patru luni, fără niciun motiv. Din senin. Şi de atunci se poartă ca o nebună. Deodată am devenit un inamic pe care trebuie să îl distrugă.
Anna o oprise din vorbit împingându-i palma înspre faţă:
- Ascultă, aici pereţii sunt subţiri, nu e locul potrivit să vorbim despre asta. Ce ar fi să ne întâlnim după program undeva ca să vorbim. Uite, ce spui despre ora şaptesprezece în parcul acela mic, de dinainte de intersecţie?
Căzuseră de acord şi apoi se întorseseră fiecare la munca sa.
(va urma)