Luiza îşi putea aduce aminte chiar şi acum cu ce putere îi bătuse inima, mai să-i spargă pieptul, aşteptând să se întâlnească cu colegele ei după program. Abia dacă mai putuse respira. Simţise că se sufocă. Dar asta se întâmplase în acea vreme constant, astfel că femeia se văzuse nevoită să îşi cumpere un aparat de măsurat tensiunea. După diverse interacţiuni neplăcute cu doamna Engel, putea să îi ajungă tensiunea şi la 17. Nevenindu-i să creadă, privea cum pulsul ei era afişat pe micul ecran în valori extreme.
Aştepta aşa, aşezată la masă, cu aparatul de luat tensiunea dat deoparte, privind în gol, să se liniştească. Nu îşi auzea decât propriile bătăi ale inimii şi nimic mai mult.
Uneori se trezea în mijlocul nopţii. După ce îşi lua tensiunea stătea aşa, cu inima bătând aproape să plesnească, şi privea în întuneric afară. Smoala opacă părea s-o privească înapoi cu doi ochi uriaşi, negri. Suflarea când caldă, când rece, umedă şi mirositoare a mosc ori a flori necunoscute, care venea prin geamul deschis, o îmbăta, dar nu îi scădea pulsul cu nimic. Bum-bum, bum-bum... O tobă infernală la ea în minte. Multe nopţi nu putea să doarmă din cauza fricii care pornea acest sistem asurzitor de alarmă. Asta după ce ajunsese acasă şi mâncase într-una fără să se poată opri, ore în şir. Cumva creierul ei considera că îi este foarte foarte foame şi că are nevoie de foarte foarte multă mâncare. Foamea nu îi era potolită niciodată. După ce golea pahar după pahar de whisky, bum-bum, bum-bum... Ea şi noaptea neagră.
Până la ora la care trebuiau să se întâlnească, erau multe de făcut, aşa că nu avusese timp să se gândească la consecinţele acestei întâlniri. Nu ştia nici ea unde avea să ducă, dar ştia că trebuie să ceară ajutorul cuiva. Nu vedea altă alternativă decât să câştige simpatia Annei, singura care era la fel de puternică ca doamna Engel şi care îi putea ţine piept.
Scrisese repede un mail către o editură în care ceruse şase mii de exemplare ale unei invitaţii pentru un seminar ţinut anual pentru neurologii care aveau cabinete particulare. Apoi îi scrisese unuia care dorea să facă o practică la ei să îl grăbească să completeze contractul pentru practicanţi şi să îl trimită cât mai repede la ei cu adeverinţa medicală pe care i-o trimisese deja ca ataşament la mail. Domnul profesor Keller trecuse în acea zi să îi amintească că acel practicant încă nu era înrolat la ei, iar treaba trebuia accelerată. Apoi sunase la firma externă de contabilitate pentru a clarifica situaţia unor note de plată greşit trimise la pacienţi. Pacienţii erau asiguraţi obligatoriu la stat, dar fuseseră fals înregistraţi în sistem.
Se gândise amuzată cum fusese întreruptă de Anna când încercase să vorbească chiar acolo, în birou. Asta avea ceva caraghios. Adevărul era că secretariatul medicilor primari avea un perete cu biroul domnului Maier, iar celălalt cu biroul domnului profesor Keller. Iar pereţii erau deosebit de subţiri. Se putea auzi dintr-o cameră într-alta, dacă cineva vorbea pe un ton mai ridicat. Desigur că trebuiau să se întâlnească în altă parte să vorbească. Cum de ea nu se gândise dinainte la asta? Faptul că ea dăduse buzna acolo, părea acum în retrospectivă, o pierdere de control asupra propriilor nervi. Un act nebunesc. Dăduse buzna în cameră şi izbucnise. Începuse să strige că nu mai poate. Că nu mai rezistă. Prezentă la faţa locului era şi Kasia, care era în relaţii bune cu doamna Engel şi pe care Luiza o suspecta că este cea care toarnă tot ce se petrece în acel secretariat. Ideea că se va afla tot nici măcar nu o mai speria. Deodată îi devenise totul indiferent.
Ora care mai rămăsese până la întâlnire continuase în acelaşi ritm infernal, cu un du-te vino de pacienţi, de convorbiri telefonice interminabile pe care ea încerca să le menţină cât mai scurte pentru eficienţă maximă, dar şi pentru a evita să facă vreo greşeală gramaticală. Factorul psihologic îşi spunea şi el cuvântul, căci germana era o limbă grea. Se simţea traumatizată de această limbă. Nu că ar fi încercat anterior să o înveţe. Se descurcase cât se poate de bine cu engleza. Îi era câteodată frică să o vorbească. I se întâmpla din nou şi din nou. Frica venea precum ciclul. Dacă reuşise să îşi înfrâneze teama de convorbirile telefonice, asta se întâmpla doar pentru că avea un puternic instinct de a nu-i mai păsa, pe care îl simţea cum creşte în ea. Dar uneori venea din nou: bum-bum, bum-bum...
Pe furiş, privind în dreapta şi stânga, Luiza plecase până la urmă spre locul de întâlnire cu secretarele din celălalt secretariat. Se simţea de parcă făcea ceva ilegal şi periculos. Nu-i venea să creadă că se ajunsese la o asemenea situaţie, dar ştia că nu are de ales. Trebuia să se apere într-un fel.
Luând-o de-a lungul străzii, mergea liniştită spre intersecţie. În spate nu era niciun coleg care să o vadă cum se îndreaptă spre acea ilicită întrevedere, iar în faţă nu se zărea de asemenea niciun chip cunoscut. Traversase şi mersese pe străduţa lăturalnică spre parc. Cuvântul parc era prea mare pentru nodul de alei înconjurate de iarbă şi pomi. Locul era atât de mic încât larma oraşului era încă prezentă ca fundal sonor. Totuşi multe persoane îl străbăteau la acea oră, mulţi în compania câinilor lor.
Cum înainta ea aşa, văzu că cele două colege ale sale o aşteaptă deja acolo. Anna, mică şi grasă, cu bicicleta ei verde fosforescent parcată alături de bancă, iar Sabine, înaltă şi slabă, cu cocul prins deasupra capului şi cu aerul ei de tocilară. Erau adâncite într-o discuţie, dar când o văzură, o primiră cu căldură.
- Vai, Luiza, ce surpriză ne-ai făcut azi! Era să cădem de pe scaune, o asigură Anna cu căldură.
Luiza râsese încurcată şi cu pulsul iarăşi alert. Probabil că se şi înroşise. Anna era o figură controversată şi până în acel moment nu păruse să o placă cu adevărat sau să vrea să aibă de-a face cu ea. Dacă agresivitatea îi scăzuse pentru că Luiza nu îi răspundea niciodată cu aceeaşi monedă, nu însemnase că asta anunţase şi sfârşitul ei. Nu ştia nici Luiza la ce să se aştepte.
- Mai ştie cineva că eşti aici?, o întrerupsese Sabine.
- Nu, nu am spus nimănui, o asigurase Luiza.
Nici nu avea cui. Era destul de izolată acolo în biroul directorului. Nu numai că îi lipsea timpul necesar să trăncănească cu alţii pentru a-şi face prieteni, dar nu ştia dacă asta ar fi fost o idee bună, întrucât avea impresia că ceilalţi doresc doar să o descoasă despre ce se întâmplă acolo şi nu erau interesaţi de persoana ei.
- Sper că ştii că nu eşti prima care vine să ni se plângă de ce i se întâmplă în secretariatul şefului. Dana, cea de dinaintea ta, a făcut acelaşi lucru ca şi tine. Şi ea a dat buzna la noi în birou şi a început să urle, ca şi tine, că nu mai poate, o anunţă Anna pe un ton neutru.
Luiza rămăsese perplexă la această informaţie. Nu o putea nicidecum prelucra. Doamna Engel avea legendele astea groaznice despre fostele ei colege, despre incompetenţa lor şi despre statusul mental. Desigur că Luiza ar fi trebuit să pună sub semnul întrebării de mult aceste poveşti. Totuşi nu o făcuse. Se întrebase doar când va deveni ea însăşi o legendă groaznică sau cum poate evita asta. Cum o poate împiedica pe acea femeie teribilă să o înghită cu totul, să dispună de ea la bunul plac, să o mestece şi s-o scuipe.
Anna o privise cu ochii ei de culoarea cenuşii, în timp ce Luiza reflecta asupra acestor lucruri, apoi mai trăsese o dată din ţigară înainte de a reîncepe să vorbească şi stinse chiştocul cu călcâiul.
- Iar înaintea ei, doamna Keck. Cât a plâns şi ea în birou şi cât a suferit până a hotărât să îşi găsească alt serviciu! Dar cât am plâns noi după ea! Când a plecat a fost cea mai tristă zi posibilă la noi în neurologie. Toată lumea o iubea pe doamna Keck.
Apoi întrerupsese Sabine:
- Dar între doamna Keck, care a lucrat 30 de ani pentru neurologie şi Dana, au mai fost câteva care au plâns în birou, doar că nu au avut curajul să vină la noi, am aflat de la alţii. Au plâns apoi şi-au căutat alt job cu repeziciune. N-au făcut prea mulţi purici pe acolo.
- Întrebarea este cum te înţelegi cu şeful tău, întrebase Anna pe acelaşi ton neutru.
Fără ezitare, Luiza spusese:
- Foarte bine şi de altfel am fost la el deja să mă plâng de doamna Engel.
- Şi cum a reacţionat?
- Mi-a dat dreptate. I-am spus că eu nu cred că doamna Engel îşi doreşte de fapt o colegă în birou şi că prin comportamentul ei îmi comunică asta zilnic. Dar că nu a fost aşa de la început, ci asta s-a petrecut brusc o dată cu pandemia. Din momentul în care a început Corona, ea şi-a schimbat atitudinea radical faţă de mine. Din colege am ajuns inamice.
Anna stătu o clipă să dea tot fumul din ţigara nou aprinsă afară din plămâni, apoi întrebase:
- Şi înainte de asta, cum a fost?
- A fost... normal. Sigur, nu eram de acord în toate cu ea şi mi se părea de multe ori că se comportă lipsit de profesionalism, dar nu m-am simţit atacată de nimic cu adevărat. Nu am plăcut-o în mod deosebit, sau am plăcut-o un pic la început, dar cu toate monologurile zilnice despre ea însăşi, a reuşit să mă îndepărteze de ea. Mereu a trebuit să vorbească despre sine, despre familia ei în mituri şi legende absurde şi fără sens, iar ceea ce sigur nu doream să aflu, era saga familiei ei. Iar totul era un continuu monolog. Eu nu am povestit despre mine nimic şi nici nu am întrebat-o vreodată ceva. Nu i-am pus decât rar întrebări, dar ea a considerat mereu că mă interesează şi că trebuie să mă pună la curent.
Sabine completase:
- Da, ştim, fiică-sa care este foarte frumoasă şi care şi-a trimis CV-ul la mai multe clinici de la noi, dar a ales să lucreze la neurologie, deşi a fost acceptată peste tot...
- Dar nu este adevărat, contrazisese Luiza. Eram acolo. A căutat foarte mult timp o slujbă pentru fata ei. A plecat de la ultimul loc de muncă din cauză că a fost hărţuită de colegi. Apoi doamna Engel i-a trimis CV-ul în mai multe locuri şi a sunat de mai multe ori să întrebe dacă postul mai este liber sau dacă s-a ocupat şi dacă fata ei va fi chemată la interviu. Din păcate nu şi-a găsit loc în altă parte. Şi aşa a ajuns la noi.
Anna izbucnise în râs.
- Aşa a fost, deci...!
- Ştim, în orice caz, că fata ei face foarte multe ore suplimentare, adăugase Sabine.
- Da, asta am văzut şi eu, admisese Luiza, care se întreba în sinea ei, ca şi celelalte, ce poate face în orele suplimentare o asistentă medicală, atunci când pacienţii nu sunt acolo.
Anna stătuse pe gânduri o vreme, lăsând spaţiu între ele zgomotului din parc, cu voci, conversaţii îndepărtate, ciripit de păsărele şi adiere de vânt, apoi continuase:
- Ştii că doamna Engel hotărăşte cine are voie şi cine nu să facă ore suplimentare şi acesta este de fapt un sistem prin care îşi răsplăteşte susţinătorii şi îşi pedepseşte oponenţii. Şi foloseşte asta ca pe un bici împotriva celor care nu îi sunt supuşi.
Luiza încuviinţase printr-o înclinare a capului. Îi era prea bine cunoscut. Ca să primeşti aprobare să ai voie să faci ore suplimentare, trebuia să aparţii corului de linguşitori şi oameni care i se gudură ca nişte câini în călduri pe lângă glezne.
- Asta ai venit să ne spui? Doar atât? Asta face insuportabil să lucrezi cu ea?, întrebase curioasă Sabine.
- Ah, nu. Sunt foarte multe de spus. Dacă încep să vorbesc, cred că nu mai termin. Tot ce am strâns în mine timp de un an şi ceva. La început, în primele luni, am plăcut-o şi simpatizat-o cu adevărat. Dar încetul cu încetul am ajuns să o cunosc. De exemplu, vine prost dispusă la serviciu şi îşi varsă nervii pe toată lumea. Este arogantă şi dispreţuitoare şi tot restul lumii este incompetent şi nu îşi face munca şi toţi sunt nişte imbecili. Inclusiv medicii. Medicii, în opinia ei, sunt doar unii care au învăţat toată viaţa pe de rost. Nişte tocilari şi atât. Care nu ştiu nimic despre nimic.
Anna râsese cu poftă şi-şi mai aprinsese o ţigară. Un labrador auriu venise în goană spre ele şi dând din coadă aşteptă să fie mângâiat de fiecare dintre ele. De undeva de pe o alee, stăpânul îl striga, pierzându-şi răbdarea.
- Ce anume mai spune despre medici?
- Păi, despre cei tineri că sunt nişte imbecili incompetenţi, adică textul ei standard. Nişte tocilari, care dacă nu ar învăţa pe de rost, singurul lucru de care sunt în stare, nu ar fi nimic pe lumea asta. Apoi medicii primari sunt alţi incompetenţi în ale vieţii, care nu ştiu absolut nimic despre viaţa reală. Nu au idee pe ce lume trăiesc.
- Apoi ştii, începu Anna, că doamna Engel a terorizat-o pe una care era şefă în locul lui Kathi la recepţie şi a făcut-o să plece ca să îşi aducă omul său de încredere, adică pe Kathi. Doamna Engel este o intrigantă şi o mincinoasă patologică.
- Despre Dana spune că era incompetentă şi de aceea a plecat, completă Luiza. Nu făcea faţă muncii din birou, era prea mult pentru ea. Că într-o zi n-a mai suportat, s-a simţit depăşită de situaţie şi a ieşit pe uşă şi nu s-a mai întors.
- Asta e o tâmpenie. Dana este o femeie cu totul deosebită, aşa cum poţi constata şi tu când o întâlneşti pe hol. Ar trebui să vorbeşti cu ea. Cum vorbeşte şi cum se poartă, se vede că vine dintr-un mediu de artişti! Mama ei este o fostă faimoasă actriţă care a jucat în nenumărate filme şi spectacole de teatru.
- Despre tine spune că ai furat trei sute de euro de la un pacient.
Anna se albise la faţă auzind aşa ceva. Îşi stinsese ţigara cu furie apoi rostise apăsat:
- Asta este atac la persoană. Cum poate să susţină aşa ceva? Dar de unde şi până unde a putut să ajungă la aşa ceva?
O vreme nu fusese capabilă să spună nimic. Căuta în minte o explicaţie. Încerca să găsească fărâma de adevăr de la care plecase doamna Engel. Apoi deodată expresia de pe faţă i s-a schimbat complet.
- Este adevărat că s-a întâmplat ca un pacient să plătească consultaţia la mine şi banii să rămână în sertar pentru mai multe zile, până am găsit timp să merg la casă şi să îi dau mai departe. Asta da. Dar cum să îmi însuşesc bani care nu sunt ai mei? Păi aş fi acum în puşcărie, nu aici.
- Ea aşa spune, că banii au dispărut. Că ai susţinut că pacientul a plecat fără să plătească. Şi nu s-a mai putut dovedi nimic. Pacientul din străinătate a dispărut oricum înapoi la el în ţară.
- Asta este foarte grav. O astfel de acuzaţie poate distruge reputaţia cuiva, comentase îngrijorată Sabine cu aerul ei de şcolăriţă serioasă.
- Asta mi-a spus mie în birou, nu am idee ce le spune altora. Şi a mai zis că de atunci nu te poate suferi şeful.
- Despre mine ce spune?, întrebase anxioasă Sabine.
- Că eşti foarte lentă la muncă şi o enervează cumplit că porţi coc la vârsta ta. Te-a asemănat cu un personaj dintr-un desen animat, sau o bandă desenată. Am uitat cum îi spunea personajului, era ceva ce mie nu-mi era cunoscut, dar ea a băgat în motorul de căutare de la google şi mi-a arătat.
Oamenii se plimbau în micul parc în jurul lor, păstrând distanţa, unii purtând măşti. Se conversaseră despre o mulţime de alte mici lucruri, în mijlocul parcului. Între timp se făcuse seară, iar Anna trebuia să se ducă acasă la fiica ei de cincisprezece ani.
- Important este să ne susţinem reciproc şi să rămânem unite, a tras concluzia Sabine, înainte de a se despărţi şi a o lua în direcţii diferite pentru a nu întâlni din pură întâmplare vreun coleg care să le pârască şefilor că s-au întâlnit în privat.
- Şi mai ales să ne ţii la curent, adăugase Anna.
În seara aceea, pentru prima oară după multă vreme, nu a mai auzise ritmul de tobă. Ba chiar a reuşit să doarmă. Uşurarea pe care i-a provocat-o destăinuirea în faţa celorlalte secretare era pentru Luiza de nedescris. Deodată se simţea eliberată de o povară insuportabilă. Solidaritatea promisă de această întrevedere o făcea să se simtă sigură pe sine şi să poată funcţiona din nou. Nu era singură. Acum alţii ştiau de situaţia ei şi aveau să o ajute şi să o susţină. Nu mai era izolată şi lipsită de prieteni în acea clinică, ci reuşise să ia contact cu colegele ei şi să găsească înţelegere la ele. Cineva era de partea ei.
Nu se mai afla complet la discreţia acestei femei abuzive, ascunsă ca un şoarece speriat sub biroul din secretariatul şefului clinicii, prea îngrozită să deschidă gura sau să se apere. Făcuse un pas important. Colegele aflaseră acum ce i se întâmplă şi în afară de asta îi furnizaseră informaţii importante. Nu era singura care avusese o experienţă groaznică, o serie de alte asistente şi secretare aveau aceeaşi poveste de spus. Poate că acum ea putea face o diferenţă, putea schimba ceva. Pentru a nu ştiu câta oară, o asistentă din biroul doamnei Engel atrăgea atenţia că acolo ceva merge groaznic de prost. Trebuia să fie crezută. Cineva trebuia să facă ceva să o ajute să-şi păstreze jobul, cineva trebuia să reinstaureze normalitatea, să facă dreptate. Pe sine însăşi se considera o angajată de încredere. Venea înainte de opt, muncea fără întrerupere şi fără pauză şi nu uita nicio sarcină, rezolva totul până la ultimul detaliu. Dovedise că poate şi că este capabilă de creştere şi de dezvoltare şi că aparţine acelui loc. Învăţase foarte multe, dacă nu aproape tot. Germana ei devenise foarte bună. Se înţelegea cu toată lumea. Cu toată lumea, în afară de colega ei de birou. Era drăguţă cu toţi, zâmbea tuturor, nu ridicase vocea în nicio situaţie, nu ignora pe nimeni, saluta pe toată lumea şi mai ales se înţelegea de minune cu şeful ei. De când era singură în birou şi se ocupa de absolut tot, el putea să îşi facă o imagine exactă despre ea. Despre energia pe care o investea, despre motivaţia ei, despre cât de serioasă era. Reuşise să facă pasul decisiv de care avea nevoie ca să îşi asigure supravieţuirea acolo. Avea acum aliaţi.
În ziua în care ea se dusese în secretariatul medicilor ca să se plângă la celelalte două secretare, se mai petrecuse ceva ieşit din comun. Nu ştiuse ce bine se aude dintr-o cameră în alta, iar biroul domnului profesor Keller era alături. La un sfert de oră după ce ea părăsise biroul colegelor sale, el a intrat la ea în birou, s-a aşezat pe scaunul colegei ei, care era în home office, şi a scos din sertarul de jos al biroului, dintre actele angajaţilor frumos ordonate alfabetic, actele cuiva. A răsfoit acele documente încet, apoi a rămas aşa pe scaun, şi a privit-o peste monitor. O privise fix, fără să zâmbească, serios, în timp ce ea se prefăcea că lucrează, dar alertată de faptul că acel bărbat o priveşte, neînţelegând exact ce se întâmplă. Simţea că are legătură cu ea. Era complet în criză. Bărbatul era foarte intimidant. O apucase transpiraţia şi tremuratul. A durat mult. Vreo jumătate de oră. Apoi acesta s-a ridicat, a pus actele la loc în sertar şi a plecat. Din acel moment s-a schimbat complet faţă de ea. Scria în CV-ul ei că are educaţie superioară, unde a lucrat şi ca ce. El nu ştiuse înainte de asta nimic despre ea. Nu şi-a dat seama nici că este mai bătrână cu trei ani ca el.
După aceea începuseră întâlnirile regulate o dată pe săptămână cu secretarele din celălalt secretariat, pe care femeile le luaseră aproape ca pe o obligaţie de serviciu. Fiecare părăsea serviciul separat, la câte zece minute distanţă, apoi se întâlneau în capătul celălalt al uriaşei arii pe care se întindea spitalul în totalitatea lui, cu complexitatea lui de clinici, clădiri administrative, săli de conferinţe şi săli de studiu. De acolo mergeau împreună spre un restaurant aflat pe o străduţă lăturalnică unde comandau flammkuchen şi bere. În timpul acestor întâlniri, care deveneau din ce în ce mai plăcute, Luiza aflase o mulţime de lucruri interesante, ca de exemplu că doctoriţa şefă de la secţia de multiplă scleroză nu fusese dată afară pentru incompetenţă, cum îi spusese doamna Engel, ci îşi deschisese un cabinet privat. O soră medicală foarte apreciată în clinică, o englezoaică, nu îşi dăduse demisia pentru că era bogată şi avea clădiri de locuinţe în München împreună cu soţul ei, ci nu îşi simţise niciodată munca recunoscută şi cu atât mai puţin răsplătită financiar aşa cum ar fi trebuit. Avea senzaţia că munceşte degeaba şi îşi consumă viaţa ca alţii doar să profite de sacrificiul ei.
(va urma)