Întâlnirile dintre cele trei femei căpătaseră o anume regularitate, dar devenise repede clar că între Luiza şi Anna prietenia se aprofunda într-un mod foarte personal. De aceea începură să se întâlnească doar ele două. Sabine încercase să se auto-includă de câteva ori, dar tentativa ei eşuase şi rămăsese până la urmă pe afară. În primul rând era cu cincisprezece ani mai tânără decât Anna, şi optsprezece mai tânără decât Luiza. Nu se putea spune că este la începutul vieţii, dar se afla într-o fază de mult lăsată în urmă de celelalte două femei. Sabine avea un prieten, deşi Luiza ar fi putut să jure că femeia este asexuală şi că are acasă cel puţin cinci pisici, dar uneori aparenţele pur şi simplu înşală. Femeia ducea o viaţă normală, avea un prieten care lucra în IT şi tocmai îşi căutau împreună un apartament mai potrivit decât cel actual, pe care să-l închirieze şi unde să-şi ducă viaţa liniştiţi împreună. Cele două femei mai în vârstă bifaseră de mult planurile de a construi un cămin, Luiza cu succes, Anna fără succes. Dar amândouă aveau copii şi ajunseseră în cu totul altă etapă a vieţii. Una în care mai degrabă în sfârşit începi să te bucuri de viaţă şi nu mai ai niciun ţel şi niciun plan. Orice ai fi avut în minte pentru tine, ori s-a împlinit, ori nu s-a împlinit, dar lista de mari realizări în viaţă a fost deja mototolită şi aruncată la gunoi. Când o iei spre cincizeci, te eliberezi de toate virusurile pe care le-ai avut vreodată. E prea târziu pentru orice. Nici nu mai eşti capabil să o iei de la început şi nici nu mai ai timp, marile performanţe nu mai sunt posibile şi viitorul nu mai există. Nu poţi decât să-ţi aştepţi propriul declin. Aştepţi să devii bătrân şi bolnav şi invizibil. Din ce în ce mai puţin relevant şi demn de atenţie pentru oricine. Deja ai pierdut. Aşa că începi să te bucuri de propria existenţă fără să mai aştepţi cai verzi pe pereţi. Nu mai există nimic de clădit. Şi nicio posibilitate de luat în considerare. E doar atât cât se vede cu ochiul liber şi nu mai poate fi nimic îndreptat sau îmbunătăţit. Lumea este un loc pe care nu îl mai poţi schimba sau influenţa. Este ceea ce este, iar partea bună este că în sfârşit puţin îţi pasă. Ştii că nu îi pasă nimănui de tine şi că nu are sens să aştepţi dragoste sau prietenie întrucât nu eşti demn de aşa ceva şi în genere lumea este doar un loc ostil în care eşti dator să supravieţuieşti. Luiza era oricum un om care nu se aştepta de la ceilalţi decât la ce era mai rău, dar se apropiase de Anna încercând să îşi păstreze slujba şi descoperise o plăcere reală să petreacă timp cu colega ei. Găsise în sfârşit o conexiune.
Aşa că Luiza şi Anna începuseră să petreacă din ce în ce mai mult timp împreună. Entuziasmul era împărtăşit în mod clar de ambele părţi. O dată pe săptămână după program şi uneori chiar şi în weekend, cele două îşi făcea program împreună. Începuse între ele un dialog şi un schimb de linkuri, mesaje despre muzica preferată, ori alte subiecte inclusiv pe WhatsApp. Anna crezuse că România este doar o ţară a sărăciei lucie, ţiganilor, hoţilor şi prostituatelor, aşa că Luiza se apucase să-i trimită video-uri de prin Bucureşti ca să-i schimbe percepţia. Îi povestise mult despre viaţa ei de la douăzeci de ani într-un Bucureşti boem, în mijlocul artiştilor şi muzicienilor, despre oamenii interesanţi şi foarte diferiţi unul de celălalt de acolo. Anna era însă o admiratoare a culturii asiatice în general, nu numai că citea foarte multe cărţi despre cultura asiatică, afirmând că în Europa se cunosc mult prea puţine lucruri despre aceştia, dar adora coreenii şi asculta muzica unei formaţii de homosexuali din Coreea. Luiza nu agrea acea muzică, nu putuse să o mintă în privinţa asta, relaţia lor se baza pe sinceritate. Iar cultura asiatică o lăsa indiferentă, era de părere că nu o poate cunoaşte nici pe cea vestică într-o singură viaţă de om, iar omul are dreptul şi la o doză de nesimţire. Ei nu i se părea că aia ar fi măcar muzică, ce cântau acei băieţei coreeni efeminaţi. Sperase să nu o supere pe noua prietenă, iar aceasta păruse să accepte părerea celeilalte fără drame. Anna avea însă un gust foarte bun în ceea ce privea fotografia şi avea o pasiune nemărginită pentru un fotograf asiatic care fotografia în exclusivitate clădiri şi o făcea foarte bine. Îşi achiziţiona de prin galerii fotografiile lui şi dădea o grămadă de bani pe ele.
O dată, într-o seară frumoasă de august, după program, aflându-se pe terasă la Johannis Cafe în Piaţa Johannis, Anna începu să îi vorbească pe neaşteptate despre relaţia cu bărbatul cu care avea o fetiţă de 15 ani. Tocmai aşteptau să fie servite cu flammkuchen. Restaurantul lor favorit închisese peste vară complet. Aici localul era condus de doi homosexuali de vârstă mijlocie şi terasa era aproape plină.
- M-am judecat cu el 12 ani. El a dorit custodia Johannei, scoţându-mă pe mine drept nebună şi mamă rea. Eu nici măcar nu primeam pensia alimentară pentru copil, că el o plătea neregulat. Lucra ca independent în infrastructura care se ocupa cu organizarea evenimentelor culturale şi nu câştiga prea bine, nu câştigase bine niciodată. Am fost în terapie ani de zile, prin hotărâre judecătorească. Cică sunt nebună.
I-a arătat imediat o fotografie pe telefonul mobil Luizei. Un bărbat blond cu ochi albaştri, atrăgător încă, chiar şi la vârsta aceasta, având ca şi ea, în jur de patruzeci şi cinci.
- Când s-a mutat din apartamentul în care am locuit împreună un an şi jumătate, nu şi-a luat cu el decât cutia cu jucării sexuale. Aveam o ladă uriaşă cu dildo-uri şi strap-on-uri. Era un fan înrăit al masajului de prostată, îi explicase Anna.
Formase, imediat după această mărturisire, aşa în aer, cu mâna dreaptă o gaură unindu-şi arătătorul şi degetul opozabil, iar cu cealaltă mână penetrase această gaură imaginară cu două degete strânse la un loc, arătătorul şi degetul mijlociu, pe care le şi răsucise puţin pentru mai mult efect. Oftase nostalgic făcând acest gest. Ochii ei de culoarea cenuşii exprimau tristeţe.
Luiza gândise în sinea ei, în faţa acelei scene, că femeia e un pic sonată.
- E puţin, sunt sonată rău de tot, rostise Anna de parcă ar fi putut citi gândurile celeilalte.
- A, nu_ începuse Luiza, dar se înecase cu berea.
Aşa că tuşise în loc să mintă.
- Ştii, îmi place foarte mult asta şi că îmi este dor, mă gândesc cu nostalgie la zilele petrecute de noi doi împreună. Sunt singură de atâta timp, dar nu mi-este dor de sex, ci exact de asta. Ai făcut vreodată aşa ceva?
Luiza trăsese aer în piept apoi spusese adevărul.
- Am avut un iubit căruia îi plăcea să îmi pun un strap-on şi să îl iau pe la spate, dar e singurul bărbat pe care l-am întâlnit căruia să-i placă aşa ceva şi oricum îl întrebam de fiecare dată când ne întâlneam dacă şi-a dat în sfârşit seama că este o frumoasă prinţesă şi e gata să admită public.
- Nu, e real. Multor bărbaţi heterosexuali le place masajul de prostată.
- Eu am crezut mereu că ăsta este gay, sau măcar bi.
- Nu, te înşeli! E pe bune. Ah, ce vremuri...!
Anna fuma şi privea într-o parte pradă propriilor amintiri şi nu se lăsase până nu pusese ţigara în scrumieră şi făcuse iarăşi gestul cu mâinile, ba de data asta folosise o mână ca să-şi frece un obiect imaginar în formă de... ţeavă?! Luiza avea deja o bere la bord, dar tot s-a uitat în jur roşie la faţă, terorizată, dar ceilalţi vorbeau între ei fără să le arunce măcar o privire. După cum ştia deja, nu-i păsa nimănui. Dar ca şocul să fie mare, auzi un bună ziua din spate. Se răsuci şi zări un medic stagiar de la ei împreună cu prietena, care le văzuse în trecere şi se gândise să salute. Anna avea ţigara între degete şi faţa ei înflorise într-un zâmbet normal şi acceptabil social cu cea mai mare naturaleţe. Ca şi cum era firesc să treci de la una la alta şi nu necesita niciun efort. Doar Luizei i se făcuse rău amintindu-şi rânjetul medicului neurolog care îşi deschisese cabinet particular şi la care fusese în perioada ei de ipohondrie. Rânjetul lui când o întrebase dacă lucrează în secretariatul medicilor primari.
- Aşa, şi ce spuneam, continuase Anna după ce tânărul medic se îndepărtase cu mulatra lui de braţ, Kai era un mare amator de masaj de prostată, practic nu mai făceam şi altceva. O să-mi fie dor mereu de asta.
- Eu nu pot să susţin că duc dorul la aşa ceva, am făcut-o forţată de împrejurări, dacă lui asta îi plăcea, ce era să fac? Cică iubeşti pe cineva şi doreşti să îl vezi fericit.
- Şi ce s-a întâmplat cu tipul ăsta?
- A, păi am fost împreună o vreme când nu mă mai înţelegeam cu bărbată-miu, apoi ne-am despărţit pentru că avea o prietenă şi nu avea rost, dacă nu puteam fi împreună. Am rămas prieteni. Încă ne întâlnim o dată la jumătate de an să mai schimbăm o vorbă. Eu cred că în secret speră să ne reluăm relaţia. Probabil că n-a mai găsit niciuna destul de nebună să îi împlinească fanteziile.
Anna râsese cu poftă, imaginându-şi lucruri. Ochii ei uriaşi, gri deschis, păreau sticloşi şi injectaţi cu obsesii. Păruse că nu mai reuşea să mai iasă din cutia cu amintiri pe care o luase Kai cu el. Părea să se joace în minte cu conţinutul acelei lăzi minunate care-i provoca cele mai frumoase trăiri. Nu părea să mai vrea să dea drumul.
- Când ai venit în Germania?, încercase Luiza să schimbe subiectul.
- Oh, eram mică. Aveam câţiva ani. Vin dintr-o familie de polonezi emigraţi în München, a căror completă integrare nu a reuşit niciodată pe deplin, cum sunt de regulă primele generaţii, rămânând cu un picior în ţara de origine şi cu altul în ţara adoptivă. Mai am o soră şi un frate, amândoi mai mici ca vârstă. Eu am fost sora cea mare şi am încasat foarte multă bătaie de la taică-miu. Una-două, mă bătea de mă rupea. Cu toate acestea, soră-mea a fost cea care la paisprezece ani a trecut în grija statului şi nu eu. Soră-mea s-a adresat autorităţilor ca să fie luată din mediul acela nociv şi aşa a ajuns într-un cămin de copii. De altfel, dintre toţi fraţii ea e singura care are succes în viaţă. A studiat. A ajuns cineva. Are firma ei proprie. Este căsătorită şi căsnicia ei ţine, are copii. Eu sunt secretară într-un spital pe bani puţini şi am foarte mult de lucru cu pacienţi şi toată lumea ştie ce înseamnă asta. Frati-miu este un pierde vară necăsătorit. Ne petrecem concediile împreună, din cauză că nu avem cu cine altcineva. Mama îmi tot spune să îl las pe frati-miu în pace, că-i distrug viaţa.
- Nu are sens să gândeşti aşa, încercă Luiza să o consoleze. Uite, ai apartamentul tău, ţi-ai crescut fata singură, fără să te înnebunească nimeni, ai banii tăi, eşti independentă şi faci ce vrei. Nu dai socoteală nimănui. Eşti puternică, independentă şi pe picioarele tale.
- Adevărat. Nici nu aş suporta pe cineva în casă, m-ar scoate din sărite rău de tot. Eu şi Johanna suntem obişnuite singure. Ar fi imposibil să accept pe altcineva.
- Nu ştii ce se petrece în case, în spatele uşilor închise, când nu e nimeni acolo să vadă, ce se întâmplă între soţi, care este dinamica şi dacă vreunul dintre ei este fericit. Ce este dincolo de pereţi, rămâne un secret. Eu, de exemplu, te invidiez. Este viaţa pe care mi-aş fi dorit-o pentru mine. Să fiu singură.
- Da, dar vezi tu, eu visez să pot să mă relaxez, să nu mai fiu în tensiunea asta încercând să menţin controlul. Mi-aş dori foarte tare să dau drumul. Să fie altcineva care să spună: Lasă, asta fac eu, mă ocup eu de asta. Să plătească şi altcineva facturi. Notele de plată să mai fie preluate şi de altcineva. Să mă pot baza pe un om. Să am un partener care să-mi fie alături.
Un chelner le aşezase în faţă un platou de lemn cu flammkuchen pe el şi împărţise cele două farfurii în faţa fiecărei femei. Se opriseră din conversaţie ca să judece calitatea mâncării, dar era clar un pas înapoi. Nu se compara cu ce primeau la restaurantul lor obişnuit. Aluatul era năclăit de sosul prea lichid şi prea mult şi în genere ce aveau în farfurii nu putea fi comparat cu varianta mai reuşită cu care erau obişnuite. Noroc că Anna cumpărase înainte nişte sarmale de la turcii din colţ. Cât aveau de aşteptat să li se servească mâncarea aici, avusese nevoie de un snack şi de altfel le înfulecase cu poftă pe toate încă de când se aşezaseră. Până li se adusese berea, casoletele fuseseră deja linse. Luiza luase doar una şi hotărâse că alea nu sunt sarmale ca lumea şi nu mai continuase să mănânce. Dar pentru o poloneză sarmalele erau foarte reuşite. Oricum, Luiza observase deja că prietena ei mănâncă într-una fără oprire în timp ce vorbeşte despre diete. Ca şi ea. Subiectul dietă era o sursă inepuizabilă de dialog între secretare şi când o întrebai pe vreuna, ea era la dietă, în timp ce descopereai sub tăblia biroului ambalaje de ciocolată şi cutii cu praline, ori mâncăruri luate de pe la Mensa ori de la restaurantele de prin împrejurimi. Doamna Engel însăşi era mereu la vreo cură de slăbire. Folosea un preparat din plante care se vindea în farmacie, sperând ca asta să-i scadă apetitul. Problema cu secretarele era că munca pe care-o făceau le stimula apetitul ceva de speriat. Ar fi scos cutie de praline după cutie de praline şi ar fi înghiţit cu lăcomie tot ce se putea înghiţi dacă nu ar fi fost prea scumpe şi dacă nu ar fi trebuit ca cineva să le livreze în permanenţă material nou. Omul este un animal mâncăcios, spusese Anna o dată. Un animal lacom. Nestăpânit.
- Aşa, şi ce ziceam?, continuase Anna. Păi uite, eu fumez ţigară de la ţigară, ca să nu mănânc într-una, şi am abandonat tot ce am început vreodată. Am început un studiu în IT, l-am abandonat, apoi un altul în alt domeniu, dar, în fapt, am dus-o din petrecere în petrecere, până din greşeală am rămas însărcinată cu fiică-mea cu 15 ani în urmă. Eu şi Kai nu ne-am căsătorit. De abia ne cunoşteam, eram doar de câteva luni împreună. Nici nu ştiam dacă ne potrivim. Sau dacă vrem să avem o relaţie unul cu celălalt. A fost un accident. Am uitat să-mi iau pastila.
Făcuse o pauză ca să înghită aproape pe nemestecate o parte din flammkuchen. Apoi continuase:
- Am trăit împreună doar un an şi jumătate, timp în care eu am crescut-o pe Johanna de una singură. El nu era niciodată acasă. Doar el ştia pe unde umblă! Dar de cele mai multe ori mergea la petreceri. Când mă enervam, o puneam în căruţ şi băteam toate barurile unde era de aşteptat să se afle tatăl ei. De multe ori îl găseam. Îi şedeau femei pe genunchi şi râdeau cu gura până la urechi de cine ştie ce glumă şi până mă observa, eu deja plângeam în hohote. Am şi greşit! I-am umblat de exemplu în telefon. Poate că eram prea posesivă şi am încercat să îl controlez. Poate trebuia să îl las mai liber. Să îi ofer posibilitatea să se resemneze că trebuie să-şi petreacă restul vieţii cu mine. Să se resemneze că acum are un copil şi este nevoit să-l crească. Schimbarea nu putea avea loc atât de repede la el cât mi-aş fi dorit eu. Dar n-am făcut nimic înţelept.
- Mai vrei bere?, o întrebase Luiza cu sticla în mână.
Anna refuzase din cap.
- Pe telefonul mobil avea mereu mesaje de la alte femei, poze compromiţătoare şi certurile sau discuţiile cu el deveniseră cumva inutile. Nu era făcut să fie tată de familie, nu era interesat şi nu dorea să fie cu o singură femeie. Era tânăr şi dorea să-şi trăiască viaţa. Apoi am ajuns la un război sinistru. În orice caz, l-am târât mult şi bine prin tribunale. Ne-am luptat pe custodia fetei şi am cheltuit enorm de mulţi bani pe avocaţi, în condiţiile în care amândoi câştigam cât se poate de prost. Ne-am bătut în stradă, ba chiar şi în faţa tribunalului, ne-am aruncat lucrurile pe geam unul altuia. Asta până el a părăsit apartamentul comun cu lada lui cu dildo-uri.
- Acum în ce relaţie sunteţi?
- Acum suntem în relaţii bune. Înţelegi, ne simţim mai legaţi unul de celălalt prin tot războiul dintre noi, ura din trecut, rănile pe care ni le-am provocat unul altuia, decât dacă am fi avut o relaţie normală bazată pe dragoste, dar care s-ar fi consumat cândva de la sine. Avem o conexiune puternică, otrăvită şi fatală unul cu celălalt. Este ca o cicatrice orbilă care ne mutilează pe amândoi. Ştii, suntem suflete pereche, chiar dacă este imposibil să formăm un cuplu.
(va urma)