Într-o sâmbătă de pe la mijlocul lui septembrie, Luiza şi Anna se întâlniseră la Stachus şi o luaseră de la Sedlingertor pe Blumenstraße, apoi pe Müllerstraße, până ajunseră la Frauenhoferstraße şi la podul Reichenbach. Străbătuseră tot traseul acesta făcând un ocol mare, ca plimbarea lor să fie cât mai cuprinzătoare. Merseseră alene de-a lungul străduţelor, încercând să observe cât mai multe detalii.
Făcuseră mai multe opriri, printre altele ca să mănânce îngheţată la Jessas Eis, cea mai bună din oraş, după cum susţinea Anna şi poate că avea dreptate. Fiecare îşi alesese felul preferat, apoi după ce Anna purtase o lungă conversaţie cu vânzătorul italian, căci Anna obişnuia să se oprească şi să vorbească pe stradă cu oricine era dispus să-şi piardă vremea cu ea, porniseră mai departe. Îi arătase apoi unde locuise cu ceva vreme în urmă şi îi povestise cu amănunte despre viaţa ei aici, despre cât de pitoreşti erau oamenii, artiştii, comunitatea de homosexuali şi lesbiene care se strânsese în zonă, despre faptul de care se putea convinge şi singură, că de cum intri aici pe străduţe, deja oamenii arată altfel. Chiar dacă se schimba între timp starea de fapt.
Apartamentele erau actualmente cumpărate de oameni bogaţi care puneau o presiune teribilă pe boema stabilită aici prin tradiţie, iar artiştii erau în felul acesta împinşi departe de locul acela care le devenea din ce în ce mai inaccesibil financiar şi pe lângă asta prezenţa noilor vecini îi deranja, căci erau cu totul altfel de oameni. Dar memoria vremurilor trecute încă mai plutea în aer, susţinea Anna. Putea încă trage în nări aroma aceea. Şi într-adevăr, oamenii aici arătau cu adevărat altfel, erau îmbrăcaţi diferit. Întâlniseră pe drum cupluri de homosexuali sau de lesbiene, ţinându-se de mână sau mergând doar relaxaţi unii lângă alţii pe străduţele care altădată le aparţineau. Luiza găsise foarte stimulantă posibilitatea de a căsca gura la aceşti oameni care se aflau dincolo de standardul social cu care era obişnuit München-ul. Erau oameni care se eschivaseră de la maşinăria de standardizat germană. Aspectul lor fizic exprima o libertate şi o delăsare dulce, o nepăsare în privinţa privitorilor şi a oricăror eventuale critici. Felul în care erau îmbrăcaţi oamenii, tatuajele, atitudinea, de unde şi până unde libertatea asta în colţul acela de Germanie constipat şi agresiv? Luiza se întrebase uimită: oare unde lucrau acei oameni, nu puteau fi chiar toţi studenţi nonconformişti, artişti trăind din ce oare, cu ce se ocupau oamenii ăştia, ce mâncau şi cum îşi duceau vieţile? De pe ce planetă se rătăciseră şi rămăseseră blocaţi în acel oraş ostil?
În acea zi, Anna purtase o rochie gri uzată, spălăcită de atâta purtare şi spălare, care nu o avantaja deloc la burta imensă pe care o avea. Dar înaintase, aşa cum o ştia Luiza, pe trotuarul încins de arşiţă cu agilitatea unei pantere, sprintenă şi cu pasul uşor, încălţată cu o pereche de balerini uzaţi. Luiza chiar îi făcuse cadou o cană albă cu un tigru desenat în linii puternice negre, dar dispăruse acest cadou de la ea de pe masă. Nu o întrebase ce făcuse cu cana de la ea. Preferase să nu ştie. Cândva găsise o cutie de bomboane pe care era inscripţionat numele de familie al Annei. Aşa se numea producătorul de bomboane. Încântată, cumpărase cutia aceea metalică, frumos decorată şi incredibil de cochetă, fericită că o poate oferi noii sale prietene. După o vreme dispăruse de pe biroul acesteia, iar Anna îi explicase că o făcuse cadou bărbatului unei foste profesoare a fiicei sale, care venise întâmplător ca pacient la ea. Că avea amintiri foarte frumoase cu acea doamnă, cât de mult se ocupase de fiică-sa. Bărbatul ei, acum divorţat de ea, îi mai povestise una-alta despre fosta ei cunoştinţă. Bărbatul se recăsătorise între timp, dar din păcate noua soţie nu era cu nimic mai bună decât fosta. Luizei i se pusese un nod în gât când auzise că Anna făcuse cadou cadoul de la ea, că dăduse acel obiect mai departe. Nu ştiuse cum să interpreteze. Pentru o secundă luase asta drept o respingere, dar după o lungă deliberare hotărâse că să cauţi logică în actele unui om marcat de nebunie este absurd. Încerca mai degrabă să nu îi caute nod în papură, doar pentru că o plăcea. O plăcea iraţional, orbeşte şi avea încredere în ea. Putea să-i accepte toate extravaganţele şi stridenţele şi nebuniile. Nu putea fi atât de greu. Trebuia să facă mai mult efort. Cât de des întâlneşti un om cu care să simţi că ai ceva în comun?
Anna o condusese pe Luiza pe străduţe vorbindu-i agale, povestindu-i despre istoria şi devenirea acelui colţ pitoresc şi neconvenţional de München, unde Luiza nu mai fusese niciodată sau dacă fusese, ceea ce era foarte probabil, nu îi acordase nicio atenţie. Anna uneori o apuca strâns de mână, altădată o îmbrăţişa. Anna era o persoană foarte afectuoasă, se părea. Nu se sfia să-şi arate această afecţiune şi fizic.
Interesul Luizei pentru München nu cunoscuse vreodată vreo mare amploare. Cândva îşi spusese că poate nu ar fi fost rău să-şi cumpere o carte despre acel oraş, să afle istoria sa, sau cum s-a dezvoltat în timp. Dar renunţase. I se păruse informaţie inutilă. Ca şi cum orice poveste nu ar fi făcut decât să încerce să înfrumuseţeze o realitate urâtă. Pentru ea, acel oraş era nepitoresc şi neinteresant şi nu se putea compara cu niciun oraş din Italia, sau din Portugalia, să nu mai vorbim de Londra.
- Ai fost în Praga? München-ul nu se compară cu Praga sau cu Parisul! Şi cu absolut niciun alt oraş care-mi vine în minte acum.
- Nu, nu am fost în Praga. Tu pari să uiţi că eu sunt o mamă care-şi creşte copilul de una singură. De la tatăl Johannei primesc alocaţie din an în paşte. Când am concediu stau acasă sau mă plimb prin München. Aici am tot ce-mi trebuie şi mi se oferă absolut toate posibilităţile. Trebuie doar să cauţi, trebuie doar să observi, să fii pe fază. Pentru că nu am posibilitatea să scap de aici, pentru mine München-ul e totul.
- Păcat, ce să spun. Problema München-ului este neutralitatea. Stricta funcţionalitate care nu-ţi permite să visezi mai deloc. Ştiu foarte puţine clădiri în München care să-mi declanşeze imaginaţia, nevoia de cunoaştere, să mă facă să visez, să mă bucure, să mă entuziasmeze. Simt foarte puţin ataşament pentru München. Mi-este foarte greu să găsesc o conexiune emoţională.
- Poate pentru că ai trăit cea mai mare parte a vieţii altundeva. Nu ai amintiri cu acest oraş. Altfel rămâne doar o colecţie de beton lângă beton.
- Adevărat.
- Acum te vei simţi conectată emoţional cu acest colţ de München pentru că am fost împreună aici?
- Da, afirmase categoric Luiza.
- Promiţi să nu mă uiţi niciodată?
- Nu o să te uit.
Încercase mai departe să îi explice Annei care ar mai fi putut fi problema cu München-ul. Totul era într-o măsură atât de bine cântărită, încât reuşea să rămână neutru. Existau şi pieţe în care te simţeai bine, mai uşor fizic, erau mai pitoreşti, dar nu exista nimic care să aibă efectul unei Trafalgar Square. Sau efectul unei Lisabone. Nu exista stresul agresiv al Parisului. Nu excela prin nimic. Era prea echilibrat. Nu funcţiona ca drog. Îţi cerea prea mult participarea. Nu erai supt în el, aspirat, cucerit şi înrobit. Îşi oferea prea multă libertate şi prea mult loc să fii tu însăţi.
Clădirile în cea mai mare parte nu exprimau nimic, erau simple cazărmi, o făcuse atentă Luiza. Dacă mergeai la Starnberger See, adică departe de München şi te plimbai în jurul lacului, atunci simţeai ceva. Deodată, în afară că te simţeai extrem de sărac, aveai senzaţia că ai pătruns în sfârşit într-o poveste şi că oamenii care locuiau acolo doreau să spună despre ei ceva şi nu doar să se ascundă, să ascundă ce sunt, ce gândesc şi să se impună prin violenţa răcelii. Grădinile, vilele, căsuţele vechi, fiecare cu personalitatea sa şi cu dulci povestioare şi anecdote spuse prin fiecare mic detaliu, te prindeau imediat. Dar ăsta era Starnberg. Poate că fiecare avea dorinţa de a observa lumea ca spectacol, drept punere în scenă a unui scenariu, al unui vis, iar atunci München-ul nu era dispus să te ajute cu nimic, nu dorea să te mintă. Poate asta era de fapt problema lui, hotărâse atunci Luiza, indisponibilitatea München-ului spre minciună.
Anna avea părul de un blond-gri şi şi-l prinsese în acea sâmbătă într-un coc la spate. De fapt purta în marea majoritate a timpului părul prins. Poate pentru că era drept şi fără nicio formă, nu era nici des şi îi stătea ca nişte laţe în jurul feţei. Ochelarii de soare erau prinşi în păr, deasupra frunţii. Avea o faţă ovală şi carnea de pe obraji era umflată, pufoasă şi fleşcăită. Culoarea pielii ei era un măsliniu pal şi plăcut, iar corpul îi era ca un butoi. Ca orice femeie de vârsta ei, toată carnea pe ea se concentra în zone care începeau de la umeri, spate şi o burtă imensă. Braţele pe care carnea fleşcăită atârna inestetic arătau că Anna era o duşmancă a oricărei forme de sport. Ea fuma ţigară de la ţigară şi mergea peste tot cu bicicleta ei bleu fosforescent. Acesta era stilul ei de viaţă. Un rucsac de urcat pe munte, negru cu bleu deschis fosforescent, îi încheia ţinuta lejeră din ziua extrem de fierbinte.
De multe ori o lua înainte să îi arate drumul în curţi interioare sau pe străduţe lăturalnice, pentru a nu se întrerupe din vorbit şi doar să îi arate Luizei că trebuie să o urmeze. Rochia gri cu floricele mici, formate din puncte gri mai închis, mai fusese purtată de ea şi în trecut, în expediţiile lor după flammkuchen prin apropierea spitalului, unde mergeau să bârfească ce s-a mai întâmplat în timpul săptămânii. Anna avea foarte puţine haine. Le purta până se distrugeau complet şi era mândră de asta. Nu purta nicio bijuterie.
- Ai văzut tu vreodată vreo bijuterie la mine?, o întrebase mândră.
Asta pentru că îi spusese şocată că sora ei îi făcuse cadou o pereche de cercei extravaganţi. Îşi ridicase imediat părul pentru ca Luiza să vadă nu poartă cercei deloc.
- Poate că încearcă să te schimbe, comentase Luiza cu prea puţină convingere.
Se aşezaseră în acea zi la două terase. La una băuseră câte o bere, ceea ce o mirase pe Luiza, căci Anna nu bea aproape niciodată alcool. La cealaltă terasă se opriseră ca să mănânce câte o salată orientală cu creveţi. Dar nu numai în privinţa mâncării erau de acord, în afara faptului că amândouă erau mâncăcioase şi era clar, după cum arătau, că mănâncă mai mult decât ar trebui şi ar fi avut nevoie. Dar când s-au gândit la o activitate pe care să o întreprindă în comun şi să nu implice mâncatul, căci amândouă visau să fie slabe din nou, când vârsta, hormonii în scădere şi metabolismul nu le ajutau pe niciuna, căzuseră imediat de acord asupra unui curs de Samba. Doar că în acel moment sălile de fitness erau închise din cauza Covidului şi planul a fost amânat pentru vremuri de normalitate. Când aveau să se deschidă din nou sălile de fitness, urma să se înscrie împreună fără întârziere. Acesta era un plan comun care le entuziasma pe amândouă. Păreau să plănuiască multe activităţi pe care aveau să le facă împreună. Această simbioză care se dezvolta între ele cu cea mai mare naturaleţe, tandreţe şi atenţie reciprocă, părea de la sine înţeles.
Discuţia despre cum aveau ele, două grase, să facă sport cândva în viitor, avusese loc desigur la restaurant. Anna o întrerupsese ca să-i povestească despre primul ei iubit, cel de dinaintea lui Kai.
- Dar de ce nu mai eşti cu el?, o întrebase Luiza.
- Pentru că era mic de înălţime, urât, avea o faţă de parcă era deformat din naştere şi pielea feţei era plină de cicatrice de la acnee.
- Înţeleg, se dăduse bătută Luiza.
- Dar când am născut, Kai era de negăsit. Nu răspundea la telefon, nu puteam da de el. Aşa că acest fost iubit a venit la mine la spital, el este cel care m-a susţinut, cel care m-a dus acasă de la spital cu noul născut în braţe. Care s-a ocupat de mine şi de copil până am reuşit să dau de Kai.
- Sună ca şi cum te-ar fi iubit cu adevărat.
- Da, aşa este. Ştii, când am început să umblăm împreună eu aveam 18 ani, iar el era cu câţiva ani mai mare. El era bucătar de meserie şi fusese tocmai angajat de Cirque du Soleil. Era un bucătar foarte bun. Noi doi eram proaspăt îndrăgostiţi şi nu suportam să fim departe unul de celălalt. Cirque du Soleil a plecat în Canada şi a vrut să-l ia cu ei. I-au oferit un post permanent de bucătar la ei în echipă. Dirk a vrut să accepte, dar eu i-am spus că dacă se duce acolo, rup orice relaţie cu el. Nu doream să plec în Canada. Aşa că el a refuzat oferta. Acum are un stand de legume şi fructe. Ocazia aia nu i-a mai fost oferită niciodată. Noi ne-am despărţit oricum la scurt timp după aceea, pentru că l-am întâlnit pe Kai.
Luiza amuţise după povestea aceea. Nu ştiuse ce să mai spună. Se ridicaseră de la masa restaurantului după ce se oferise să plătească ea consumaţia. La urma urmei Anna era o mamă singură. Oricum ea era cea care plătea în majoritatea timpului. Anna îi spusese odată uimită:
- Ştii, mie nu mi-a plătit niciodată nimeni nimic. Nicio masă la un restaurant şi absolut nimic altceva.
Atunci, în sâmbăta aceea de septembrie, când au pornit mai departe cu bere şi o masă bună de prânz, câte o casă cu gard de iederă le oprise din drum şi le îmbiase să o contemple. Întreaga lume era a lor. Le lăsa să viseze la vremurile în care fusese construită, de către cine şi cine locuia în prezent în ea. Balconaşe mici din fier forjat cu un design sofisticat, dădeau un aer jucăuş şi cochet, un graffiti cu o femeie grasă îmbrăcată în negru, dar foarte şic şi purtând tocuri înalte, împodobea un zid alb. Poate că München-ul era dispus să te lase să visezi dacă pătrundeai pe portiţa potrivită. Trebuia doar să găseşti cheia.
Pe Auenstraße Anna încercase să găsească apartamentul unui medic primar de la ele din clinică, dar pe panoul de la intrare pe care erau înghesuite nenumăratele cutii poştale ale celor care locuiau acolo, nu mai era afişat şi numele lui. Era vorba despre un medic primar încă foarte tânăr dar, pentru că era un geniu şi lua premii peste premii în cercetare iar rezultatele lui erau ieşite din comun, fusese promovat înainte de vreme. Luiza o privise suspect printre gene. De unde ştia unde locuieşte acel medic?
- Din contractele de călătorii în interes de serviciu, îi explicase Anna, dar Luiza nu crezuse o boabă.
- Păi şi ai în minte exact adresa lui şi ştii cu exactitate că aceasta este clădirea?
- De ce nu?, o întrebase Anna fără să mai adauge şi altceva. M-am uitat pe hartă pe internet, spusese până la urmă.
Luiza simţise iarăşi răul de la stomac şi privise în jur, ruşinându-se cu prietena ei. Gestul cu mâinile în aer. Rânjetul neurologului tânăr care lucrase la ei. Cu câteva zile în urmă, când făcuseră scurt o pauză în faţa spitalului ca Anna să fumeze o ţigară, deodată aceasta începuse să rânjească libidinos la cineva din spatele ei. Luiza se răsucise şi îl văzuse pe tânărul doctor care jucase în filme. Acesta vorbea cu cineva la telefonul mobil, întors cu faţa spre ele. Arăta la fel de proaspăt şi la patru ace ca de obicei. Pe braţul flexat, cu telefonul spre ureche, se ghiceau muşchii foarte bine conturaţi prin pânza halatului alb. Un deltoid uriaş încheia toată imaginea.
- Nu te mai uita la el, e prea tânăr pentru tine!, îi spusese exasperată Annei.
O supărase în primul rând pentru că avea senzaţia că femeia nu o ascultă, tot sorbindu-l din ochi pe doctor, apoi pentru că îi era frică să nu gândească bărbatul că şi ea e la fel de sonată. Atitudinea Annei era clară şi fără echivoc. Se dădea la el cu agresivitate. Aşa, din privire, din poziţia corpului şi din cum îi rânjea. I se făcuse rău şi atunci, aşa că găsise un pretext să se întoarcă la biroul ei şi să o lase acolo pe Anna să facă ce o duce capul. Pe oameni trebuie să iei cum sunt, nu? Enumerase încă o dată tot ce îi plăcea la noua ei prietenă, cât de plină de viaţă şi inteligenţă era aceasta. Dar unde avea loc aici Me Too şi alte căcaturi d-astea? Unde în spitalul acesta se putea încadra în mod realist vreo astfel de mişcare? Colega ei, doamna Engel, căuta în mod obişnuit împreună cu fiică-sa un medic tânăr bun de căsătorie printre angajaţi sau printre potenţialii viitor angajaţi, comentau împreună la birou CV-urile primite între timp, să vadă dacă a apărut vreunul interesant, care ar putea fi o potenţială victimă. Dacă s-ar potrivi vreunul cu fata ei, îl analizau la sânge şi îi construiau un profil, de parcă erau de la poliţie. Uneori îi cereau părerea şi Luizei. Din păcate în vară fuseseră iarăşi amândouă în birou în acelaşi timp, din cauză că numărul de infecţii scăzuse şi măsurile de restricţie fuseseră îmblânzite, ceea ce îi făcuse viaţa foarte grea.
- Dar nu fac nimic!, o întrerupsese atunci în faţa spitalului Anna.
- Cum nu faci?, o întrebase enervată Luiza, pregătindu-se să se întoarcă în secretariat. Este un copil în comparaţie cu noi!
- Hai lasă că nu mai e aşa copil, are vreo 33.
- Da, dar nu poţi avea o relaţie cu el. Noi suntem nişte babe.
- Dar nici nu vreau o relaţie cu el! De unde ai scos aşa ceva. Doar... îl admir. Nu vezi ce bine arată? Ştii, uite, acum îmi remobilez casa. Am în plan să slăbesc vreo 15 kilograme, apoi să îl chem la mine pe Kai ca să petrecem nişte timp împreună. La urma urmei suntem suflete pereche. Poate putem să o luăm oricând de la capăt.
- Asta este o idee bună, gândise Luiza, apoi o ştersese repejor spre biroul ei. Nu dorea să fie implicată în aşa ceva.
Dar Anna simţea o uriaşă nevoie de confesiune. Avea o foame uriaşă de a fi acceptată aşa cum era ea de fapt şi dorea să îşi împartă amintirile şi persoana cu altcineva, iar Luiza era cea mai potrivită. Simţea că o poate lăsa să pătrundă în lumea ei fără să o judece. Aşa că nu contenise cu confidenţele. O făcea puţin câte puţin, ca pentru a-i oferi noii sale prietene destul timp să îngurgiteze informaţiile pe care i le oferea. Anna însăşi era în dubiu dacă cineva putea accepta tot ceea ce îi povesteşte şi o poate cu adevărat accepta aşa cum e.
Într-una din serile de vineri petrecute pe vreo terasă împreună, Anna îi povestise cu o voce plină de vinovăţie ceva ce părea foarte important pentru ea, ca să dea cărţile pe faţă cu prietena ei, căci sinceritatea era cea mai importantă într-o prietenie. Lăsă bomba să explodeze. Cu ceva timp în urmă, se dăduse la un reprezentant al unei companii farmaceutice care venea regulat în clinică să vorbească cu medicii, până când acesta fusese nevoit să se retragă din cauza insistenţei ei. Compania pentru care lucra a fost forţată să trimită o altă persoană. Fusese implicată şi o tânără doctoriţă stagiară, cărei Anna îi ceruse să-l întrebe pe acel bărbat dacă este căsătorit sau în vreo relaţie şi dacă este interesat de o relaţie cu ea. Deja ea fugea pe holuri, mâncând pământul, când o vedea. Cum el nu a vrut să discute de aşa ceva, sau să se întâlnească cu Anna măcar o singură dată ca să se cunoască, şi îşi ceruse mutarea într-un alt post, povestea se putea spune că nu se terminase bine.
La o lună după ultima confesiune, îi povestise Luizei enervată că un alt medic tânăr îi spusese că el nu face aşa ceva, şi că dacă prietena lui ar afla că o înşală, i-ar smulge pur şi simplu capul. Tentativele ei de a le pune capcane tinerilor medici nu dădeau roade. Se părea că Anna era forţată să rămână la pasiunea sa pentru pornografia cu homosexuali, dar nici asta nu avea cum să fie pe de-a-ntregul adevărat. Luiza ajunsese la concluzia că totuşi se găseau interesaţi de joculeţele Annei, altfel nu ar fi încercat din nou şi din nou. Când Luiza o întrebase de ce anume făcuse aşa o fixaţie pe homosexuali, că doar sunt tot oameni, la fel de imbecili ca ceilalţi, la fel de răi şi de urâţi, pur şi simplu oameni ca toţi ceilalţi şi nu meritau nicio ridicare în slăvi, nicio idealizare, Anna îi răspunsese pentru că îi place exact ce le place şi lor din punct de vedere sexual.
A doua zi, când Luiza tocmai se pregătea să scoată la imprimantă listele cu pacienţii de pe secţii pentru domnul profesor după ce răspunsese la un mail în privinţa unei facturi care fusese trimisă în mod greşit la ei, Anna apăruse în prag şi cu aerul unei confesiuni pe care dorea să o facă de foarte multă vreme ca în sfârşit totul să fie clar între ele şi prietenia lor solidificată, îi spusese doar atât:
- Eu sunt un bărbat în trupul unei femei.
(va urma)