În acea vreme mergeau des sâmbăta pe malul Isar-ului, care le atrăgea ca un magnet. La podul Cornelius, malul lat al râului era plin de oameni care făceau plajă şi bătut de coloane nesfârşite de trecători care pendulau de-a lungul lui. Urmau cursul apei ore în şir până abandonau şi se întorceau, sau ieşeau la stradă şi luau metroul pentru a se duce spre casele lor. Secretul consta în apa argintie curgând învolburat peste pietrele lucioase şi în cerul bleu, fierbinte, de vară. Oraşul le solidifica legătura şi le aducea împreună. Mergeau agale de-a lungul străduţelor, vorbind. O vară mai tihnită ca aceea nici că putea să existe. Pe stradă unii purtau măşti, iar dacă doreai să intri într-un restaurant trebuia tu însăţi să îşi pui masca, fapt care crea un oarecare disconfort. Luizei îi venea foarte greu să poarte masca, de multe ori avea atacuri de panică. Oamenii poate că nu se apropiau prea tare unii de alţii, dar străzile erau pline. Toată lumea era convinsă că în curând pandemia va lua sfârşit, că în curând vieţile oamenilor şi lumea în general îşi vor relua cursul normal. Ceea ce înainte nici nu era băgat în seamă şi se întâmpla de la sine, acum devenise un fapt după care toţi tânjeau. Nimeni nu mai avea răbdare şi toată lumea dorea să se revină la ce era înainte.
Cele două se uitau în vitrinele magazinelor şi comentau diverse ţinute, se uitau după oameni pe stradă şi observau la ei diverse lucruri, băteau fiecare alee care li se desfăcea în faţă, cu răbdare şi metodă, inspectând faţadele pentru detalii nebănuite. Anna îi vorbea despre ea, despre fata ei Johanna, despre Kai, despre faptul că acesta se despărţise şi de noua sa prietenă. După modelul nemţilor, fuseseră într-o scurtă vacanţă comună, Kai cu fata lui, iar prietena lui Kai cu fata ei, şi fiecare plătise separat, fiecare mâncase separat. Apoi intervenise nu ştiu ce neînţelegere şi se hotărâseră să se despartă. Luiza îi povestea despre copii ei, care din cauza pandemiei fuseseră transformaţi în două ruine. Din doi adolescenţi activi, ajunseseră nişte epave, nu mai erau interesaţi de nimic. Doar zăceau în pat şi vorbeau la telefon ore în şir. Şcoala online nu era eficientă, şi deseori auzea cum copii întrerup cursul punându-l pe mute, ca să bârfească cu colegii. Amândoi, şi băiatul şi fata ei, se îngrăşaseră îngrozitor. La fitness nu mai ajunsese niciunul, sălile fiind închise şi niciunul nu avea disciplina necesară să facă ceva pe cont propriu acasă. Perspectiva era foarte sumbră. Erau şi prea mari ca ea să îi mai poată influenţa. Cuvintele ei rămâneau fără ecou. Poate înţelegeau şi singuri că se transformă în nişte depresivi obezi dependenţi de calculator şi de iPhone, dar nu li se părea că se poate face ceva împotriva acestui lucru.
Apropierea dintre cele două femei devenea din ce în ce mai profundă, până într-acolo încât Luiza se întrebase dacă este ceva sănătos în asta, dacă nu cumva totul se petrecea prea rapid, dacă poate fi adevărat şi prietenia lor avea să fie trainică. Avea senzaţia că se aruncă cu capul înainte. Riscul era uriaş. Luna de miere dintre ele dura deja de aproape cinci luni. Luiza se ataşa din ce în ce mai tare de noua sa prietenă.
Anna cunoştea bârfe despre toată lumea la fel ca şi doamna Engel, doar că ale Annei păreau reale şi le împrăştia peste tot, cum era obiceiul polonezelor sau al secretarelor, iar asta o îngrijora puţin pe Luiza. Anna trăia pentru aceste bârfe. Îi creau plăcere nebună, îşi găsise sensul vieţii în a afla toate tâmpeniile şi a le comunica şi altora. Era o adicţie pentru ea să ducă vorba mai departe, să o facă să meargă aşa din gură în gură, să mai şi adauge ceva eventual şi de la ea. Nu era sigură că ea chiar are tratament preferenţial şi că ceea ce îi povesteşte între patru ochi nu ajunge cumva şi la alţii. Totuşi se hotărâse să aibă încredere în Anna. Doar ea însăşi, cu propria ei gură îi spusese că nu vorbise niciodată atât de sincer şi deschis cu o altă persoană. Amândouă erau uimite că întâlnirea dintre ele două fusese posibilă.
Luiza râdea în sinea sa de toată povestea, iar Anna, care era un amalgam de afecte şi de isterii, o insomniacă declarată care nu se ştia pe bază de ce funcţiona, eh, Anna, era în mod deschis impresionată. Dar pe Luiza o obseda că Anna se băga în sufletul tuturor, îi descosea până afla absolut totul despre ei. Poloneza vorbea cu plăcere şi avea talentul de a îi trage de limbă pe toţi, îi absorbea precum un burete, îi consuma ca pe-o salată de-a ei. Ca pe un flammkuchen, depinde ce fel de mâncare se dovedea a fi fiecare. O interesa absolut totul despre ceilalţi şi ea trebuia să le ştie pe toate. Trebuia să-i cunoască pe ceilalţi cu adevărat, cine erau ei în profunzimea sufletului lor, în intimitate şi în cele mai stranii colţişoare ale minţii lor, precum şi ale trupurilor lor neputincioase. Ea trebuia să pătrundă peste tot cu o curiozitate şi o lăcomie nestăpânite în viaţa lor intimă şi să afle detalii picante până şi despre viaţa lor sexuală. Felul în care se apropia de un om avea foarte multe în comun cu modul în care se arunca asupra oricărui fel de mâncare. Nu numai că mânca încontinuu fără să se poată stăpâni, dar vorbea încontinuu şi asculta cu plăcere pe oricine i se confesa şi pe care reuşea să-l manipuleze în aşa fel încât să-i spună tot, consuma pe orişicine se apropia, îl mesteca, îl îngurgita şi îl asimila.
- Îmi fac astfel viaţa suportabilă, îi declarase Luizei. Întreaga lume e astfel a mea.
Aşa că principala activitate a Annei, pe lângă mâncat, era vorbitul. Luiza, când alerga pe holuri să îndeplinească cine ştie ce sarcină, să împartă poşta cât mai repede sau să-i ducă profesorului cafeaua, o întâlnea pe Anna pe hol, scufundată într-un dialog de o eternitate cu câte cineva şi cu aerul imprimat în limbajul corpului că dialogul în mijlocul căruia se afla avea să mai dureze o eternitate. Felul în care începea, în primul rând, promitea o durată foarte mare. Când începea să vorbească pe tonul ei răsfăţat şi linguşitor, sâsâitor ca al unui şarpe, agale, de parcă lăsa timp pentru ca fiecare cuvânt pe care-l rostea să îşi producă efectul, Anna parcă întocmea deschiderea unui roman foileton. După o lungă şi apetisantă introducere, te invita la punctul culminant, apoi venea încheierea, dar era clar când te întâlneai cu ea că totul o să dureze şi trebuie făcut cu simţul răspunderii, că dacă ai căzut în plasa unei conversaţii cu ea nu aveai să mai scapi prea repede, întrucât devenea scenă de film sau operă de artă, pe care Anna avea s-o povestească mai departe întocmai. Făcea acelaşi lucru la telefon sau când avea pacienţi. Acesta era felul de a fi al Annei.
În ciuda experienţei de viaţă, din păcate spre cincizeci nu mai ai de mult iluzii, Luiza considera că noua sa viaţă împreună cu Anna era o plăcere. Chiar dacă n-avea să dureze, de ce să nu se bucure de ceva atât de frumos? Şi un orgasm durează doar o secundă. Dar nu auzi pe nimeni spunând: nu, mulţumesc, că nu durează! Cel mai bine este să te bucuri de fiecare clipă fără să raţionalizezi.
Să se plimbe împreună, să trăncănească despre toate câte în lună şi în stele devenise o rutină plăcută, mult aşteptată şi care nu o dezamăgea cu nicio ocazie. Regreta enorm că nu era lesbiană. Pentru că devenise clar cândva că Anna dorise iniţial ceva mai mult de la ea. Probabil bărbatul din trupul Annei era cel responsabil. Bărbatul tot bărbat! O ghicise după felul în care o apucase mereu de braţ la început, cum o pipăise cu fiecare ocazie, inclusiv pe sâni şi cum se băgase în ea, lucruri pe care între timp le făcea din ce în ce mai rar. Aproape că dăduse în depresie că nu era lesbiană. Viaţa lângă prietena sa părea minunată, brusc păşise într-o lume plină de culoare şi frumuseţe, de parfum. O otravă ademenitoare, un arsenic seducător. Când se despărţeau seara după ce petrecuseră timp împreună, totul reintra în normal şi trebuia iarăşi să îndure frigul şi urâţenia lumii bărbaţilor. Era biologic programată să iubească ceea ce ura şi să nu poată iubi ceea ce i-ar fi făcut bine.
La muncă, din cauză că iarăşi crescuse numărul de îmbolnăviri, în afara faptului că devenise obligatorie peste tot masca FFP2, iarăşi nu mai aveau voie să stea câte două în birou şi ea fusese repartizată dimineaţa. Aşa hotărâse şeful. Era la faţa locului până la ora două, se suprapunea cu doamna Engel pentru o oră, iar la trei pleca spre casă, lăsând-o pe colega ei singură acolo. Aceste suprapuneri o îmbolnăveau pe Luiza. Ajungea acasă cu pulsul mărit, cu tensiune, stătea la masa din sufragerie respirând greu, privind afară pe geam, cu mâna bandajată în aparatul de măsurat tensiunea. Îi lua foarte mult să se liniştească, să o şteargă pe doamna Engel de la ea din minte.
Într-una din zile, când sunase o pacientă să afle dacă analizele de sânge au ieşit bine şi poate începe să ia Tecfidera, iar Luiza îi băgase profesorului în mapa cu corespondenţă externă analizele ei, acum aşteptând okay-ul, încă o pacientă care trebuia să facă un test neuro-psihologic apăruse, şi se văzuse nevoită să alerge până la Anna în birou să îi ducă un contract. Bineînţeles că trebuise să schimbe câteva cuvinte cu aceasta. Cuvintele erau pâinea şi sarea pentru Anna. Luiza era cu acţiunea.
Profesorul Keller intrase imediat după ea să-şi ia poşta din dulap. În biroul Annei exista un dulap amenajat în aşa fel încât fiecare profesor să aibă raftul său de corespondenţă. Când a dat cu ochii de Luiza, a avut o reacţie fizică atât de puternică, încât a început să tremure, a lăsat privirea în jos, s-a răsucit spre dulap, a încercat să-şi ia toate scrisorile şi toate actele care erau la el în raft, dar s-a fâstâcit de tot, s-a zăpăcit, i-au căzut pe jos hârtii din mâinile care-i tremurau, scrisori, din cauza nervozităţii care-l cuprinsese, nu a apucat să ia tot şi a fugit roşu la faţă. Anna se ridicase la vederea unei astfel de scene ridicole, ca să adune totul de pe jos după el, cu un zâmbet cu subînţeles şi l-a urmat în birou, unde dispăruse aşa furtunos.
- Ce a fost asta?, o întrebase la întoarcere pe Luiza.
- Este greu de explicat.
- Încearcă.
- Pffff...., făcuse Luiza şi îşi lăsase privirea în jos.
- Este ceva între voi?
- Doamne fereşte!
Dar nu era întrutotul adevărat. Era ceva între ei, dar de fapt nimic. Depinde cum o luai. Din ce unghi şi care perspectivă. Nu ştia cum să îi explice Annei. Când profesorul Keller se dăduse la ea prima oară, se speriase aşa de tare, că simţise impulsul să se ridice şi să-i ardă un pumn în faţă. Surpriza venise pentru că vorbiseră deja una cu alta mai demult despre asta, iar Anna îi spusese că este absolut exclus să se petreacă ceva între ei şi să înceteze să se prostească tot holbându-se după el. Profesorul Keller nu avea aventuri cu nimeni, era fidel soţiei sale. Un tată de familie exemplar. Luiza îi explicase şi atunci că nici nu-i trecea prin cap să facă ceva cu acel bărbat, ci doar îl plăcea foarte tare. I se părea foarte frumos.
- Habar n-am ce găseşti la el frumos, comentase Anna. Mda, în fine, la corp într-adevăr, poate că nu arată rău. Dar are o faţă urâtă, e un bărbat urât.
- Mie mi se pare foarte frumos, încercase timidă Luiza. Uită-te mai cu atenţie la el, uite-te ce ochi albaştri are, şi uite-te la mâinile lui, la umerii lui, la corpul lui perfect de sportiv. Priveşte-l când râde, în fine, acum că poartă mască încontinuu, nu mai ai ocazia să vezi că atunci când râde etalează o dantură perfectă. Are dinţi albi, lungi şi frumoşi. Totul e la el frumos.
- Mda, în fine, trăsese concluzia Anna, întreagă la minte nu ai cum să fii dacă-l vezi frumos pe domnul profesor Keller!
- Ai spus că el nu se uită după femei.
- Păi nu se uită.
- Păi atunci ce face cu mine?
Într-o discuţie anterioară pe malul Isarului, Anna mai să bage mâna în foc că el nu o să facă aşa ceva niciodată, încercând să reteze discuţiile despre el. Luiza avea mereu ceva de povestit despre el. Numai banalităţi. Cum a intrat în birou, cum a ieşti din birou, cum i-a zâmbit, ce purta în acea zi. Ce cuvinte a folosit, ce acte a adus. Dacă Luiza ave chef de nebunii, să îşi aleagă altul, erau o grămadă de medici care aveau chef de distracţie la ele la neurologie şi despre care toată lumea ştia ce fac! Toată lumea! Dar nu profesorul Keller, el sub nicio formă!
- Era să lovesc un medic şef!, îi reproşase prietenei sale care lucra acolo de zece ani şi ar fi trebuit să ştie că există totuşi o astfel de posibilitate. Ştii ce şoc am avut când s-a apropiat prea tare de mine în birou săptămâna trecută şi a început să flirteze? M-am speriat îngrozitor, pentru că nu mă aşteptam de la el sub nicio formă. Tu mă convinseseşi că e un sfânt.
- Na, ştii cum e, toată lumea este coruptibilă dacă îi cunoşti preţul. Cu tine ar vrea, după cât se vede. Ce pot să spun mai mult, pentru orice există un început. Pentru orice bărbat o femeie să-l corupă.
Încercase să-i explice Annei că de multe ori i se năzărea că dansul acela nupţial dintre ea şi profesorul Keller, de ambele părţi atât de rafinat, fără să se atingă direct - de exemplu când venea la ea în birou şi trecea încet prin spatele lui la milimetri - era dansul morţii. Putea povesti o mulţime de întâmplări similare cu el de-a lungul celor doi ani de când lucra acolo. Altădată, când era la el în birou şi vorbeau despre probleme de serviciu, s-a ridicat în picioare la milimetri de ea, şi a început să-şi îmbrace puloverul peste tricou. I se făcuse probabil frig. L-a tras peste cap încet, iar ea stătea foarte aproape cu nasul de pieptul lui şi parcă i se injectase un drog şi era sub influenţa lui. Nu putea nici să se mişte şi nici să vorbească şi nimic. Era doar în extaz. Bărbatul reuşise până la urmă să-şi tragă puloverul până jos fără să o atingă, deşi stătea atât de aproape de ea că părea ceva imposibil, iar ea, ca lovită de trăsnet îi zâmbea ca o tută, roşie la faţă şi vrăjită total. Complet subjugată. Dacă ar fi atins-o, nu s-ar fi opus. Dar el nu făcuse asta. Nu făcuse asta în nicio situaţie. Doar o invita pe ea să îl atingă. Ceea ce ea nu făcuse. Nu făcuse asta în nicio situaţie.
În dimineaţa respectivă, avusese loc un fapt de neconceput. Luiza îşi uitase cheile în altă geantă şi pentru că şeful încă nu era acolo, nu avea cum să intre în birou. A umblat de colo colo pe culoarele gri în căutarea vreunei colege, dar era dimineaţă rău de tot. Până la urmă a dat peste o asistentă medicală.
- Andrea, cheia ta se potriveşte şi la uşa secretariatului şef, că nu pot să intru...?!
- Da, dar ce s-a întâmplat. Ţi-ai pierdut cheile?
- A, nu. Nimic. Doar mi-am schimbat geanta de dimineaţă şi când am transferat lucrurile dintr-o geantă într-alta, am uitat cheile.
- Dar câte genţi ai?!
Luiza se simţea încuiată de o astfel de întrebare. În primul rând că nici nu putea răspunde corect, întrucât nu ştia nici ea numărul exact al genţilor în posesia cărora se afla, o parte erau în pivniţă, dar şi pentru că era femeie, nu era de presupus ca femeile să posede genţi? Credea că în esenţă asta era sarcina femeilor pe această planetă, să aibă genţi. Dar Andreea, asistenta medicală, o certase ca pe un copil, fără să aştepte să îi răspundă:
- O femeie, o geantă!
Luiza râsese în sinea ei şi multă vreme se gândise la aceste cuvinte: o femeie, o geantă! Şi le repeta sieşi de multe ori fără să ştie de ce o fascinau atât. Nu erau oare demne de a fi motto-ul cuiva în viaţă? Cuprindeau o înţelepciune pe care Luiza nu o putea cuprinde în cuvinte cu adevărat. I se păruseră de o profunzime remarcabilă.
- Nu a vrut să spună nimic altceva decât o femeie-o geantă, o certase Anna. Nu ştiu câte genţi ai tu şi ce vrei să dovedeşti prin asta.
- E vorba de starea mea din acea zi. Ce vreau să exprim.
- Ai mai multe personalităţi?
- Nu.
- Atunci nu-ţi trebuie decât o geantă!
Când ieşiseră împreună în pauză într-o zi, în faţa intrării în spital era oprit un tramvai şi colegii lor de la terapie intensivă ieşeau pe poarta spitalului buluc, împingându-le deoparte. Avusese loc un accident. Se adunaseră mulţi privitori, care priveau şocaţi scena. Un bărbat pe bicicletă încercase să vireze la stânga prin faţa tramvaiului, care circula cu viteză regulamentară. Nu era trecere de pietoni şi nici nu era vreo străduţă care să dea la stânga. Fusese o manevră de neînţeles. Anna fuma trăgând tare în piept, cu ochii ieşiţi din orbite, încercând să prindă cât mai mult din manevrele care se desfăşurau sub ochii ei.
- Dar nu te mai uita, dacă te afectează aşa de tare!, îi propusese Luiza şi i se băgase în faţă să-i blocheze vederea.
Cineva din spate întrebase cu voce tare:
- A supravieţuit?
Anna se răsucise să vadă cine a întrebat şi începuse să urle la el ca o descreierată:
- Are vreo importanţă? Ce întrebare e asta? Ce sens are să se întrebe cineva dacă omul este deja mort sau nu? Cui îi pasă? Dar nu aveţi altă treabă?! Nu aveţi nimic de făcut?! Păreţi un pacient, de ce nu vă duceţi la consultaţie? Vă pierdeţi programarea!
Luizei i se pusese un nod în gât şi-şi privise prietena cu îngrijorare. Dar iar se gândise că îi caută nod în papură degeaba. Oricărui om îi era permis câte un derapaj din când în când. Serile petrecute împreună când se aşezau pe jos în faţa staţiei de metrou pentru că erau prea adâncite în poveşti şi nu le venea să se despartă, cântăreau mai mult decât o isterie ocazională, decât aventurile sexuale ale prietenei ei la locul de muncă şi de faptul că trebuia să plătească pentru ea oriunde se duceau. Ba într-o zi când îi explicase într-o aplicaţie internă în ce cabinet intra fiecare medic şi în ce zile, Anna îşi însuşise zece euro de la prietena ei şi nu îi mai dăduse niciodată înapoi. De, era extra să-i explice lucruri legate de serviciu pe care doamna Engel nu o învăţase şi totul pe lumea asta costă. Unii oameni sunt scumpi. Ea o aştepta în continuare pe Anna în fiecare dimineaţă să vină în birou şi să împrumute fise de la ea pentru automatul de cafea, căci Anna îl ura atât de tare pe domnul profesor Spinner, încât nu punea gura pe cafeaua donată de el clinicii de neurologie şi îşi lua cafea de la automatul pentru pacienţi din hol. Anna obişnuia să o întrebe: Mă mai iubeşti? Iar ea răspunde: Da, te iubesc.
Apoi venise o vreme furtunoasă şi tensionată în birou pentru că Anna se certase cu Kasia din cauza unui pacient. Era neclar unde trebuie să aştepte pacienţii. Dacă aveau voie să intre în birou sau ar fi trebuit să aştepte doar în uşă. Era vremea Coronei şi nu era uşor pentru nimeni. Kasia suferea de astm şi nu dorea niciun pacient în preajma ei, mai ales că lucrau deja două persoane în acel birou, în timp ce Sabine era în home-office. Era destul pentru ea că suferind de astm lucra în arhivă, se ocupa de toate actele clasate ale pacienţilor şi toată ziua stătea cu nasul în hârţogăria aia prăfuită şi mucegăită. Tuşea şi respira greu în mod curent, doar că fiecare om trebuie să-şi câştige existenţa şi aceasta era munca pe care o găsise.
Anna se dusese din cauza ei, în acea zi, la cardiologie cu tensiune şi puls mare şi îşi luase un aparat pe care trebuia să-l poarte până a doua zi ca să se stabilească dacă suferă de ceva la inimă. Cele două femei urlaseră una la alta şi se bălăcăriseră ca la uşa cortului. Iată femeia!, îşi spusese Luiza. Dar se părea că lucrurile nu mai mergeau de multă vreme bine, din momentul în care Luiza le împărtăşise Sabinei şi Annei temerea că persoana care dă raportul cu cele mai mici detalii despre tot ce se spunea şi se întâmpla la ele în secretariat ar fi fost nu alta decât Kasia. Doamna Engel dăduse asta de înţeles într-o conversaţie, apoi Luiza le surprinsese şuşotind între ele de mai multe ori.
La câteva săptămâni după circul din celălalt secretariat, Luiza avusese un şoc din cauza doamnei Engel, când văzuse în computerul acesteia că era trecută cu ore în minus pentru că lipsise într-o zi două ore ca să meargă la dentist în apropiere. Dar nimeni nu-i contoriza faptul că venea zilnic mai devreme decât trebuia! Căci nu avea voie să-şi treacă ore suplimentare. Muncea fără pauze şi cu cel puţin douăzeci de minute mai mult decât ar fi trebuit.
Luizei îi ajunsese! Simţise că explodează şi se retrăsese cu Sabine în bucătărie. După ce se răcorise un pic exprimându-şi furia pe doamna Engel, o întrebase foarte serios pe Sabine dacă nu ar dori să schimbe locurile între ele. Sabine să vină în secretariatul directorului, iar Luiza să meargă în secretariatul medicilor şefi, să lucreze cu prietena ei, Anna. Sabine stătuse pe gânduri o vreme, apoi îi promisese că se va gândi serios la asta şi îi va da un răspuns cât de curând posibil. Fericirea şi uşurarea pe care le simţise Luiza la auzul acestei neaşteptate ocazii care avea să-i îmbunătăţească viaţa, erau imposibil de măsurat. Simţise că poate să respire din nou. Că îi vine aer în plămâni şi viaţa e din nou posibilă. Mai ales că ştia că în curând vor fi amândouă vaccinate şi se vor afla amândouă în acelaşi timp în birou, ceea ce era un scenariu de groază.
(va urma)