Deseori Luiza închidea ochii şi îşi lăsa imaginaţia liberă. Dacă Anna era o floare carnivoră roşie, superbă, ademenitoare, colega ei, şefa secretarelor, o maimuţă primitivă, gălăgioasă, agresivă, care mima ce vedea în jur şi în acelaşi timp teroriza, arunca cu fecale, şeful ei un taur, un taur plin de energie şi forţă, care pufnea şi exploda de energie chiar şi când stătea pe loc, profesorul Keller era o vulpe agilă, delicată, frumoasă, singuratică, aparent dispus la îmblânzire, dar în esenţă un animal de pradă. Ca să ia o oarecare distanţă de el, îl numea în derâdere my Ladyboy. Probabil enervată de pasivitatea cu care i se oferea şi incapacitatea lui de a... lua problema în mână. Ceea ce ea de fapt nu dorea. Nu ştia ce vrea. Probabil că dacă el ar fi făcut un pas real, ea ar fi dat înapoi. Când vorbea cu sine despre el, când ducea lungi conversaţii de una singură, acesta era felul în care îl numea.
Într-o joi, când era aproape pustiu în spital, a trecut pe lângă biroul lui în drum spre secretariatul unde lucra Anna. A privit înăuntru prin uşa deschisă. El stătea în întuneric în picioare şi a venit spre ea când a văzut-o. Putea să o tragă înăuntru. Atât de simplu. Dar Luiza şi-a lăsat privirea în jos şi a fugit mâncând pământul.
Luiza avea senzaţia, sau poate era doar un al şaselea simţ care-i spunea că s-a răspândit zvonul că ea îl place pe Keller şi că el o place pe ea. Luiza bănuia că Anna nu-şi ţinuse gura închisă, dar nu putea fi sigură. Dar dacă nu ea, atunci cine? I se potrivea la profilul uman, avea chestia asta şi în Curriculum Vitae probabil: bârfitoare înveterată cu experienţă imbatabilă. De multe ori se gândise că el se purta atât de sigur pe sine şi era atât de îndrăzneţ cu ea pentru că ştia că merge la sigur. De unde dacă nu de la Anna?
Dar din păcate, pentru că zvonul se răspândise şi aflase toată lumea, s-a întâmplat faptul neaşteptat, pe care nimeni nu îl luase în considerare. La care nu se gândise niciodată. A intervenit şeful ei! Spre surprinderea Luizei, şi-a arătat dezaprobarea faţă de dansul nupţial în desfăşurare. Când apărea profesorul Keller, şeful ei se uita imediat urât la ea.
Iar ea a înţeles repede mesajul. Avea o sensibilitate anume pentru toate nevoile lui exprimate în comunicări clare. Iar asta a schimbat totul. În primul rând, a fost pentru ea o lovitură ameţitoare, care a doborât-o de pe picioare şi a lăsat-o paf. Totul era în acel moment de neconceput sau de imaginat, şi nici în cele mai fanteziste scenarii nu ar fi crezut să trăiască aşa ceva. Ea de fapt nu îl dorea la propriu pe niciunul de acolo. Ea era o femeie în vârstă şi nu dorea ca trupul ei gras şi deformat de vârstă să fie atins de cineva. Nu s-ar fi dezbrăcat în faţa cuiva nici în vis! Nu avea energia şi hormonii necesari, ea doar flirta şi asta o făcea fericită. Să viseze cai verzi pe pereţi, atât. Mai mult nu.
Dar după ce a umblat pe holuri bulversată şi năucă, a acceptat. Faptul că a acceptat hotărârea şefului ei de la o secundă la alta, i-a dat de gândit în privinţa a ce se petrece între şefi şi secretarele lor. Anna îi spusese deja că se vorbea în clinică despre ea că ar fi fost în stare să lingă şi podeaua din faţa şefului ei, ceea ce era conform cu realitatea. Luiza nici măcar nu se simţise jignită de acele cuvinte, ştia şi singură că este adevărat. Dar că avea să renunţe la comanda acestuia la Ladyboy-ul ei, era greu de conceput. Aşa spirit de sacrificiu nu credea să posede. Bolnavă legătura dintre şefi şi secretare!, trăsese concluzia fără să se mai gândească mult asupra acestui fapt.
A doua zi îl evitase pe profesorul Keller. Nici nu a mai intrat la el în birou. I-a vorbit din uşă. Seara, când s-a dus în secretariatul medicilor, el era din nou la el în birou cu lumina stinsă şi s-a apropiat de prag după cum făcuse deja în trecut, ea a lăsat capul în jos din nou şi a trecut iarăşi mai departe. De dimineaţă s-a dus în birou la şef, a cărui atitudine faţă de ea era schimbată în bine. Deodată a fost iarăşi ca înainte, cald şi vesel şi prietenos, iar la sfârşitul zilei, la plecare, i-a dat de înţeles prin privire şi rânjete că dacă vrea să fută pe cineva, nu poate să-l fută decât pe el.
Probabil că scria în contractul de muncă şi ea nu observase. Undeva în josul paginii, cu litere foarte mici. Sau era vreo lege nescrisă de care ea încă nu auzise. Din loialitate, nu ai voie să îţi fuţi decât şeful.
Şocată şi complet bulversată, ba chiar furioasă, încercase să reconstituie cum se ajunsese aici. La aşa ceva nu se gândise niciodată. Şeful ei avea hoarde de doctoriţe tinere care-i sorbeau fiecare cuvânt chiar şi înainte ca el să-l rostească, îl priveau adorator, roşii în obraji, iar când ieşeau de la el din birou păreau aproape leşinate. Doar era Dumnezeu! Se purta ca unul, arăta ca unul şi avea faima unuia.
În căutare de semne din trecut, care ar fi trebuit să o facă să se gândească la un posibil interes al şefului pentru ea, începu să adune mici fragmente. Până în acel moment le interpretase drept semne ale bunei lor înţelegeri, al armoniei dintre ei doi şi a compatibilităţii lor. Deodată se simţise ca lovită de trăsnet! Ar fi trebuit să-şi imagineze, ar fi trebuit să-şi dea seama mai de mult, iar asta din cauza pixului pe care i-l făcuse cadou de ziua lui.
Îi făcuse cadou un pix negru, simplu şi frumos, nu foarte scump, dar nici ieftin. El purta pixul acela cu el mereu în buzunarul de la piept. Era sfântul pix. Odată, dorind să îi ducă halatele la spălătorie, jos în pivniţă, a căutat prin buzunare. A găsit pixul în buzunarul de la piept al unui halat murdar. Le arunca pe toate jos, la baza dulapului, unul peste altul, grămadă. I l-a aşezat pe birou, peste hârtii, deasupra, când avea să vină înapoi să fie primul lucru pe care avea să-l vadă. Când a venit de la întâlnirile de prin sălile de conferinţe, a întrebat-o cu tonul foarte delicat pe care-l avea doar pentru ea:
- Unde l-aţi găsit? Că l-am căutat mult...?!
Până atunci nici nu-i trecuse prin cap că şeful ei ar fi putut fi interesat de ea! Nu pricepuse. Ea era bătrână şi grasă, adevărat că luase opt kilograme cu el acolo în birou, de la stres, şi nu fusese vreo frumuseţe în adevăratul sens al cuvântului nici măcar în tinereţe. Nu că ar fi avut complexe, îşi ştiuse prea bine puterea de femeie interesantă şi foarte inteligentă, nu dusese lipsă de amorezi la tinereţe şi chiar era ultimul lucru de care ea să se fi plâns, anume atractivitatea ca femeie.
Bine măcar că era dispus să iubească chestia în care o transformase! Dar oare directorul nu umblă cu fete tinere şi slabe şi perfecte, ca cele din reviste? Plus că ea înţelegea chestii ca cele pe care le făcea Keller, care se băga în ea şi îi privea gura şi o sorbea din ochi. Avea tensiunea asta în corp în jurul ei şi făcea un balet neîntrerupt. Se juca precum un copil. De unde să înţeleagă ce face şeful ei?! După ea, el nu îi făcuse niciodată vreun avans. Îi zâmbea, dar cum Luiza nu ştia cum le zâmbeşte altora, nu putea face comparaţii. După standardele ei, nu era nimic sexual în privirea lui sau în gesturi.
Dar mai ales, cu şeful ei avea o cu totul altă relaţie decât cu Keller. Îi era suspusă total, nu se punea problema de o relaţie între ei, era un obiect care îi aparţinea. El nu avea nevoie precum Keller de comunicare şi reciprocitate sau tandreţe, şeful ei poseda şi stăpânea, îşi marca teritoriul şi atât. Pentru el, oamenii nu erau reali. Poate şi ea era doar un obiect de status. El este directorul, şi-şi fute secretarele. Acestea sunt doar ale lui şi ale nimănui altcineva. Ce se petrecea la el în birou, rămânea la el în birou şi nimeni nu putea să se laude cu poveşti despre vreo secretară de-a lui. Dacă secretara avea nevoie, el se jertfea pentru ea şi era gata de montă.
Luizei îi trecuse prin minte că el ar trebui să urineze pur şi simplu prin birou ca să fie totul mai clar şi gata. Nu să încerce să o atingă pe ea.
Apoi profesorul Spinner i-a mai arătat o latură surprinzătoare, încercând să o convingă de faptul că este mai complex decât îşi imaginează ea, şi poate fi un potenţial Ladyboy, în cazul că ei îi plăceau ăştia mai efeminaţi aşa, iar bărbaţii adevăraţi o speriau. În hol era o pacientă în scaunul cu rotile şi probabil cu retard psihic serios, care fusese la EMG şi aştepta serviciul de transport să fie dusă înapoi pe secţie. El s-a dus la toaletă, iar când a ieşit a început să vorbească cu această pacientă. Luiza nu l-a recunoscut. Nu i-a recunoscut vocea. A crezut că era doctorul Pürner, el avea o voce aşa feminină, alt Ladyboy, un medic stagiar tânăr. A fost convinsă că este el, căci era o voce aproape de femeie. Iar când şeful ei a reintrat în birou, l-a privit scurt, ea era deja în şoc, şi l-a auzit cum îi ordonă să sune pe secţie, căci pacienta nu se simte bine.
Dar problema ei era în continuare Keller.
Aceasta era depresia ei.
Ziua în care luase o hotărâre în sfârşit, căci avea o mare problemă acum, începuse oricum neobişnuit. Dacă ea era dispusă să îşi asculte şeful şi să înceteze cu Keller, în schimb nu era dispusă să-i asculte indicaţiile decât până la jumătate. Iar ea ştia că dacă şeful vrea şi tu nu, ai o mare şi uriaşă problemă.
În acea zi, deşi nu păruse să se anunţe ceva ieşit din comun, trecuse de controlul de la intrare impus de măsurile împotriva coronavirusului, unde lucrau două angajate de etnie romă, cu care ea se înţelegea foarte bine. Pentru ea existau oameni de etnie romă şi pe de altă parte ţigani, nişte necivilizaţi barbari şi vulgari, care puteau fi de orice etnie, chiar şi nemţi. Poate mai ales nemţi. Femeile o lăsau pe ea să treacă de control ca prin brânză, în timp ce pe nemţi îi controlau la sânge. Doreau să le vadă legitimaţia, pe care o priveau îndelung, de parcă exista posibilitatea să fie falsificată, doreau să îi vadă şi fără mască, le examinau cu atenţie temperatura pe afişajul de la termometrul, de parcă exista posibilitatea să se înşele ele şi să nu vadă bine şi mai aşteptau un pic, apoi dădeau liber nu ştiu cărui profesor sau cine ştie cărei secretare, care aproape că îşi pierdea răbdarea în timpul acestei proceduri. Dar cei de origine străină făceau des astfel de scheme.
La un alt secretariat al unei alte clinici, Luiza cunoştea o turcoaică, Sevgi, care avea probleme groaznice cu colega de birou. De când Sevgi se prinsese că nici Luiza nu o ducea mai bine, de câte ori o întâlnea pe hol începea să urle: Nu mai pot! Nu mai suport! Sunt caz de psihiatrie! Să vină ăştia să mă lege! Nu mai pot! Nu mai rezist! Îmi vine să vărs! Îmi vine să vărs chiar aici! Naziştii ăştia nenorociţi! Ptiu! Mi-este silă!
Sevgi îi povestise cu lux de amănunte deseori la ce tortură zilnică este supusă, cum vine la serviciu cu stomacul cât un pumn, că nu mai poate dormi, că se gândeşte doar la sinucidere. Dar că ştie că nu are nicio şansă să-şi găsească altă slujbă şi are nevoie de bani. Din ce să trăieşti?, o întrebase Sevgi. Şi dacă pleci în altă parte, acelaşi lucru peste tot! Tot naziştii ăştia! Peste tot e la fel! Tot cu bestiile astea ai de-a face! Şi nu-i pasă nimănui! Nu există dreptate şi nu există respect faţă de om. Noi suntem pentru ei gunoaie! Ne angajează ca să-şi bată joc de noi şi atât.
Sevgi era de părere că dacă măcar îşi place şeful, este mare lucru. Este mai mult decât poate spune despre oricine. Ea nici măcar pe propriul şef nu-l place! Este un ticălos şi îi dă dreptate mereu nemernicei care o torturează zilnic. Este un nenorocit care a adus-o cu el de pe secţie când a devenit şef, lucraseră împreună de douăzeci de ani, era neclar în ce relaţie se află. Ea se simţea neputincioasă şi la cheremul lor şi nu putea face absolut nimic să se apere. Lucra de treizeci de ani în Germania şi peste tot era la fel, numai intrigi şi mâncătorie şi ură.
- Îmi vine să scuip! Îmi vine să scuip!, se lamenta Sevgi cu orice ocazie.
Silueta subţire a turcoaicei era ca un semn de exclamare. Un sac de oase cu nişte ochi uriaşi negri, plini de suferinţă. Ca o bocitoare a unei realităţi crunte, care o distrugea pe măsură ce se lamenta şi nimeni nu intervenea cu nimic.
De fapt nici nu luase o hotărâre în acea zi, nu se putea numi aşa defel ce făcuse. Mai degrabă îşi acceptase soarta şi atât. Ea nu se prostitua pentru un job. Stabilitatea financiară oferită de soţul ei îi permitea acest lux. I se făcea milă gândindu-se la şirul neîntrerupt de femei care au avut nevoie neapărat de acel job. Probabil însăşi doamna Engel. Ceva trebuie s-o fi făcut aşa înrăită, otrăvită şi plină de venin. Nu degeaba răspundea la telefon: Anticamera profesorului Spinner-Engel! Era probabil, în mintea ei dereglată, soţul ei neoficial de la serviciu.
Primul lucru cu care fusese confruntată în acea zi, după ce înşfăcase cana lui de pe birou în timp ce el vorbea la telefon, fusese observaţia că peste tot sunt picături şi urme de sânge în birou. După ce îi adusese cafeaua, începuse să şteargă cu hârtie, metodic, sângele de peste tot.
- M-am tăiat la un deget, îi explicase el ridicând o mână.
Îl bandajase, iar el stătuse ca un copil, apoi se apucase să şteargă sângele de pe tocul uşii. Ştia cât de nasoale erau tăieturile astea de la mâini. Şi ea se tăia regulat în clamele de la actele pacienţilor şi sângera ca un porc. Biroul şefului ei arăta însă ca un câmp de luptă.
- Lăsaţi că curăţ eu, îi spusese bărbatul. Nu-i nevoie!
Dar ea era deja în patru labe ştergând toate picăturile, iar sângele se îmbia în şervetul alb de hârtie, iar ea venea în contact cu el şi era conştientă că avea acum sângele şefului ei pe mâini şi ceva în ideea aceasta o făcu să i se strângă sufletul. De doi ani construiseră între ei o relaţie şef-angajat, de încredere şi de armonie, şi trăiseră atâtea împreună, trecuseră prin multe. Prin şedinţe, comisii şi comitete, crize cu pacienţi, acte de corectat, telefoane de preluat, călătorii în interes de serviciu, iar asta zilnic cel puţin opt ore. Fuseseră sudaţi acolo împreună. Ca lucrurile să meargă repede, ea îi ghicise fiecare dorinţă înainte ca el să o aibă, îi venise în întâmpinare şi îl tratase ca pe un copil, ca pe un frate, ca pe un tată, ca pe un bebeluş, îl răsfăţase, îl ferise de tot ce putea ea să oprească să îl afecteze. Iar acum îi ştergea sângele de pe jos şi el o privea cum face asta şi nu exista nimic mai intim şi mai personal decât asta. Îi venea să plângă în acel moment. Îi venea să se ridice din patru labe şi să meargă la el să-l îmbrăţişeze şi să plângă făcând asta. Şi să-i spună că este un ticălos.
Când a terminat, s-a oprit în prag şi s-a răsucit spre el. Stând în prag, sprijinită de rama uşii, cu mâinile împreunate peste abdomen, îl observa pe profesor în timp ce el o observa pe ea. Se observau unul pe celălalt, fiecare adâncit în propriile reflecţii. Nu era nimic în neregulă cu bărbatul acela. Doar că ea nu-l voia. Probabil că prima oară ar fi fost excitată ca în faţa unui partener sexual nou, chiar dacă nu îl iubea şi nu-l găsea atrăgător. La fel cum soţul fidel de acasă era ultimul de pe lumea aceasta care putea excita o femeie după douăzeci şi cinci de ani.
Privindu-l, îi venise un gând nebunesc. Dorise deodată să devină iubita lui pe vecie. Dorea să îl însemneze cu o rană de nevindecat. Căci era clar că acum era doar luptă de putere între ei. Dacă s-ar fi culcat cu el, nu numai că ea s-ar fi simţit murdărită şi ieftină, dar el ar fi uitat-o de îndată. Ar fi devenit una dintre foarte multele femei cu care s-a culcat. Secretare, doctoriţe, sau alte angajate. Nu avea nimic în plus de oferit faţă de alte femei. Din contră. Avea mai puţin. Dar refuzându-l, avea să nu o mai uite niciodată. Avea să devină nebuna care i-a rezistat. Care i s-a opus. Ştia că avea să plătească cu jobul pentru asta. Circul pe care-l făcea el, că cică o ajuta să rezolve conflictul cu doamna Engel, era doar un mod de a o înghesui într-un colţ. De a nu-i oferi nicio ieşire. Se folosise de asta ca să-şi atingă scopul. Nu avusese niciun interes niciodată să o oprească pe Engel să o tortureze, el dorea doar ca ea să vină mereu la el să i se plângă, ceea ce ea făcuse din belşug. Să caute protecţie la el. Că ar fi protejat-o el de câteva ori...!
Dar ea îşi permitea. Nu era un preţ prea mare.
Ea dorea să ducă totul un pas şi mai departe. Dorea să-l fută în cap. Cel mai reuşit act sexual.
Pentru ea, el devenise cu ocazia asta din Dumnezeu doar un boşorog patetic.
Nu avea cum să o dorească atât! Era absurd. Nu făcuse vreo pasiune pentru ea. Probabil că problema era mai complexă decât părea la prima vedere. El dorea să fută iubita celui mai bun prieten al său, profesorul Keller. Dorea să fie el cel mai dorit bărbat şi să înscrie primul.
De silă, fugise cu o reţetă care trebuia urgent să fie semnată la profesorul Keller. Bătuse la uşă discret, aşteptând să i se spună să intre. A păşit înăuntru cu inima bătându-i să-i spargă pieptul, ca de obicei. S-a oprit lângă el, care stătea pe scaun, zâmbind cu ochii înfipţi în podea. Se oprise lângă el zâmbind la rândul ei, cu ochii în jos în direcţia opusă lui. Doar zâmbeau stând unul lângă celălalt. Îndrăgostiţi şi depăşiţi de situaţie, depăşiţi de ceea ce se petrecea între ei. Pe dulapul din faţă, Keller avea fotografii înrămate cu soţia şi cei doi copii ai lui, pe care Luiza evita să le privească. Pentru că ei nu aveau nimic de-a face cu această poveste. Nu îi leza prin nimic. Nu avea să le ia tatăl. Cine avea copii, să şi-i crească. Când alegi un drum, trebuie să mergi pe el fără să mai priveşti în dreapta şi în stânga. De aia se cheamă: ai grijă ce-ţi doreşti!
Nici ea şi nici Keller nu puteau să facă ceva împotriva sentimentelor pe care le nutreau unul pentru celălalt, dar la asta se rezuma totul. O căsnicie este o chestie al dracului de complicată. Unii cred că din momentul în care te căsătoreşti, gata, asta implică dragoste, loialitate, copii şi fericire fără limită. Stai într-un bairam continuu. Dar o căsnicie înseamnă în acelaşi timp şi înstrăinare, adulter, nefericire. Lucrurile astea alternează de-a lungul anilor, zeci şi zeci de ani trăieşti cu acelaşi om în casă. Este imposibil să nu fie spuse cuvintele greşite în anumite momente, să se facă lucrurile greşite, să se ia deciziile proaste. Este imposibil ca o relaţie să nu se fractureze din timp în timp. Este atât de uşor! Iar ei se aflau amândoi într-un punct suspendat, acelaşi pentru amândoi, în care posibilitatea lor îi făcea fericiţi. Doar posibilitatea. Dar niciunul nu credea în divorţ.
Stăteau doar unul lângă altul roşii la faţă, fiecare privind în altă parte, bucurându-se de apropierea fizică a celuilalt. Aşteptând fiecare să sugă complet prin toţi pori prezenţa celuilalt. Prin particulele atmosferice dintre ei. Să îl absoarbă complet pe adoratul celălalt.
Ei nici nu-i trecea prin minte să fie ea motivul pentru care doi băieţei să se apuce de droguri sau să fie în terapie zeci de ani. Îi iubea pe copii lui, deşi nu-i întâlnise niciodată. Şi-i imagina semănând cu el. Dar nu ridica privirea spre fotografii. Doamna Engel stricase căsnicia unuia cu douăzeci de ani în urmă, cel cu care era cum căsătorită, iar acum tot suna la psihiatrie regulat să îl interneze pe băiatul cel mare al ăluia din prima căsnicie, vorbea despre tânăr cu dispreţ: unul care nu era în stare să-şi pună viaţa în ordine, se ţinea doar de droguri şi era într-o depresie continuă.
De ce să afle aşa de tineri ce groaznică şi oribilă este viaţa? Lasă să afle mai încolo, şi nu de la ea, că totul în jur este o construcţie falsă şi mincinoasă în care nişte maimuţe chele se chinuie, se forţează să intre şi se prefac că se potrivesc cu şablonul de minune. Că totul este o aparenţă perversă, susţinută unanim de societate. Că toţi poartă coroane de hârtie şi zeii sunt de tinichea. Să afle din altă parte ce sinistră este realitatea. Să afle de la alţii că trăim într-o lume de ticăloşi.
Sau cel puţin asta gândea ea, ce gândea el sau ce dorea el nu avea cum să ştie. Doar presupunea.
Ea făcuse cu viaţa un pact de non-violenţă. Râdea de toţi şi le râdea tuturor în faţă. Vârsta îi adusese această înţelepciune.
Iar el ar fi sărutat-o, dar ştia la fel de bine lucrurile acestea. De la o anumită vârstă iubeşti cu o anume fatalitate. Ai mai văzut căcatul ăsta de un milion de ori. Dragoste, prietenie, respect, corectitudine, cuvinte goale. Dreptate, libertate, empatie, solidaritate, cuvinte pe care le rostim doar ca să ne facem de râs. Omul este un animal rapace, un prădător şmecher, răzbunător, meschin, închis în propria minte precum în interiorul unei ficţiuni de proastă calitate. Să facă rău celorlalţi este doar aşa, gratuit, ca să se convingă din nou de faptul că este puternic, este cineva, există şi are un cuvânt de spus şi că poate. Fiecare încearcă să încalece pe altcineva. Şeful pe angajat, fiecare angajat pe angajatul de imediat sub el în ierarhie, iar acesta pe femeia de serviciu străină, care abia îngână o boabă de germană. Fiecare simte nevoia să aibă pe cineva pe care să-l umilească pentru a-şi dovedi sieşi că este cineva. Până şi femeia de serviciu se duce acasă şi-şi bate copii. Iar aceştia dau în câine.
Dar, în astfel de momente de disperare, Luizei i se părea că în esenţă, sau în mare, lumea se împarte în demenţi perverşi şi curve nebune. Ei sunt nişte nemernici obsedaţi de putere, iar ele nişte cotoroanţe hapsâne, care încearcă să îmbine utilul cu plăcutul şi încearcă mereu să se vândă pe cât mai mult. Dar au o idee clară despre schimburile financiare. Unii d-ăştia pentru care nici sexul nu mai e ce era, ci doar vor să-şi vadă secretara îngenunchind sub birou. Altfel nu se simte şef. Iar ele, pentru că nu-şi permit financiar să-şi piardă jobul plătit cu minimum pe economie, nu îşi permit să spună nu, încearcă să folosească asta în avantajul lor. Dar nu există câştig aici! Toată lumea este în pierdere. Iar zgripţuroaicele astea intrigante şi diabolice, creaturi ale iadului, creaţii ale sistemului de rotiţe social ce se învârt una pe cealaltă, nu mai pot fi numite de mult victime. Ele au priceput cum funcţionează totul, şi se descurcă. Se adaptează. Supravieţuiesc. Şi-au însuşit sistemul. Pentru că ele însele au hotărât să devină din victime făptaşe. Într-un mod complet greşit. Dar nu cu cei care le-au făcut nedreptatea, ci cu subalternele, cu colegele mai slabe, cu cele vulnerabile. Nu le fac rău decât celor mai slabe decât ele, iar asta consideră drept virtute, sevă cu care se hrănesc.
Iată Me Too!
De ce oare oamenii sunt nişte cuie, nişte lame de ras, în care te agăţi, te tai sau te răneşti?, se întrebase Luiza. Iar acolo aterizase ea, cu o inteligenţă peste medie, permiţându-şi financiar să ignore statusul lucrurilor şi ierarhiile şi să aibă principii, să se înţeleagă cu toată lumea, să se simtă bine acolo şi să dea toate lucrurile peste cap. Să pună totul sub spectrul îndoielii. Să relativizeze totul, să şteargă graniţele dintre oameni şi să chestioneze principiile de funcţionare.
Când ridicase privirea, prin uşa întredeschisă o observa de la distanţă Anna. Tresărise surprinsă. Îşi luase actele de pe tăblia biroului lui Keller şi ieşise spre prietena ei, după ce îşi luase la revedere de la el. Când ajunsese în dreptul Annei, aceasta îi şoptise:
- Un singur bărbat ajunge!
Luiza nu îi răspunsese, ci doar o ocolise şi o luase drept înainte pe culoar, spre biroul său. O femeie, o geantă. O femeie, un bărbat. Totul era să te ţii de reguli, iar în lumea în care trăiau, raţia fiecăruia era clar definită. Ca să nu îi jigneşti pe cei care nu au nimic, nu trebuie să râvneşti la mai mult. Trebuie să te ţii modest.
(va urma