- Anticamera profesorului Spinner, rosteşte Luiza în telefon, curmând astfel brusc derularea ultimilor doi ani prin faţa ochilor săi.
Toată această recapitulare o ameţeşte. Ce sens mai are? Ea e acum şi aici. Mai putea fi schimbat trecutul? Mai putea regreta ceva? Mai avea sens să se chinuie pe ea însăşi pentru ceva? Toate acele imagini şi cuvinte şi fapte care i se îmbulzeau în minte nu mai foloseau la nimic.
Ascultă cu răbdare ce are de spus interlocutorul, îşi notează într-o agendă. Apoi pune receptorul înapoi în furcă.
Se află aici după toată această succesiune ameţitoare de ani pe care tot încearcă să îi înţeleagă.
Cum au trecut aceşti doi ani pe scurt? Pentru că secundă după secundă se apropie ora. Avea să se facă curând ora unu. Doamna Engel avea să sosească pentru momentul mult aşteptat. Păi pe scurt, aceşti ani trecuseră în goană şi amestec de emoţii. Ca de exemplu, ultimul an trecuse marcat de faptul că bărbatul acela a venit aproape zilnic dimineaţa la ea şi s-a oprit de partea cealaltă a biroului, adică în faţa ei, la biroul colegei absente şi a privit-o îndrăgostit. Înalt, frumos. Drept. Şolduri foarte înguste, umeri laţi, niciun pic de burtă. Muşchii bine definiţi, ghicindu-se sub pânza cămăşii. O pereche de picioare trase cu linia. Aşa, în tăcere. Au avut zilnic acelaşi dialog. Doar din priviri. Ce îşi spuneau? Şi-au spus unul altuia: sunt nebună după tine. Şi eu după tine. Eşti cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată. Şi tu pentru mine. Te-aş fi iubit la nebunie, până în pânzele albe. Şi eu pe tine. Te ador. Şi eu te ador pe tine.
Cum s-au scurs ultimele săptămâni? S-au scurs în cel mai mare stres. Cu o lentoare de iad.
Cu o zi în urmă, dăduse peste Sabine.
- Te-ai hotărât?, o întrebase când a zărit-o mergând sprintenă ca o gazelă pe hol, înaltă, subţire cum era ea, cu cocul în vârful capului.
- Ah, cu schimbul între noi?!
- Da.
- Păi m-am mai gândit, aş înclina să accept, dar nu îţi pot spune un da categoric în acest moment. Este urgent?
- Pentru mine, da. M-am săturat, nu mai suport, nu mai pot!
Sabine a înclinat uşor capul şi a privit-o şi părinteşte şi critic şi cu empatie, apoi după ce a luat o gură adâncă de aer, i-a spus:
- Acesta este un spital, nu ştiu la ce te aşteptai!
Era peste puterile Luizei să-i explice ce are în acel moment în farfurie. Cu ce se confruntă. Şi cuvintele ar fi fost prea multe şi ea nu avea timp să scrie romane.
Practic trebuise să-şi îndeplinească sarcinile doar până în ora paisprezece, când schimba cu doamna Engel. Luiza, începând de la opt fără un sfert, muncea într-una ca o descreierată în pragul colapsului până la 2, încercând să facă în mai puţine ore munca grea pe care o făcea în opt ore. Încerca să facă în timpul alocat unui mini-job sarcinile unui job cu normă întreagă. Cine se afla la faţa locului dimineaţa prelua tot greul, convorbirile telefonice pe care trebuie să le rezolve, iar telefonul suna într-una fără întrerupere. Dar profesorul Keller venea chiar şi în nebunia asta şi făcea balet în jurul ei, căci pentru el nu exista nimic mai important decât să se prezinte la ea în birou zilnic. Când apărea, Luiza se oprea din muncă, stătea nemişcată, complet paralizată şi îl privea. Ba de multe ori nici măcar nu îl privea! Se uita în jos! Dar el făcea mai departe ce avea de făcut! Profesorul Keller avea desigur secretariatul lui, două secretare, pe Anna şi pe Sabine, dar nu, el venea la ea! Şi se apropia şi se tot apropia, şi mai făcea un pas şi încă unul şi îi povestea despre el, şi încerca să ducă conversaţii cu ea, iar ea se căca pe ea de frică acolo, chircită în scaunul ei. Nu se mişca, stătea cu palmele pe birou şi privirea în jos. Aşa stătea! Iar el... dansa, căci altfel nu putea să exprime Luiza ce anume făcea el, şi vorbea şi vorbea şi vorbea şi vorbea, şi avea vocea atât de armonioasă cum vorbea el pe un ton atât de jos încât parcă, de fapt, cânta. Astfel că, deşi îl aştepta cu nerăbdare, Luiza ajunsese să-l şi înjure în gând, plină de resentimente, îşi spunea că ogarul ăla scheletic, idiotul ăla de bărbat vine să cânte şi să danseze în jurul ei ca un cretin! Nu îşi dădea seama şi singur că pentru doi idioţi ca ei, condiţiile ar fi trebuit să fie cu totul altele? Că ar fi trebuit să fie amândoi liberi, fără îndatoriri către nimeni? Nici el şi nici ea nu erau capabili să aibă o aventură. Asta nu mai era ne întâlnim şi noi pe ascuns o dată şi ne prefacem după aceea că n-a fost nimic, un fel de team-building. Asta ar fi fost o dramă care s-ar fi terminat în crimă, iar ea era prea bătrână pentru un aşa rahat. Era obosită biologic, organismul său intrase vizibil în degradare, procesul de îmbătrânire îşi făcuse deja debutul. Se transforma într-o femeie în vârstă. Nici măcar nu mai avea nevoie de sex, era biologic eliberată de orice presiune. Avea mai multă nevoie de dansul lui în jurul ei şi cuvintele lui culisând între ei, vocea lui melodioasă la ea în minte, decât de ceva concret, iar sexul părea chiar ceva ca o apariţie de domeniul horror-ului. Nici măcar ei nu îi mai plăcea corpul său, cum să se dezbrace în faţa lui? Nici urmă de nebunia tinereţii, de foamea de satisfacţie fizică, de violenţa dorinţei fizice, de nevoia de a poseda şi a fi posedată, iar pentru romantism, văzuse şi trăise prea multe ca să mai răspundă la rahaturi. Ajunsese la vârsta la care trupul începuse să o părăsească şi nu mai rămânea din ea decât sufletul.
Apoi, ea suferea pe altă parte. Situaţia dintre ea şi colega sa de birou se agravase cu fiecare zi trecută în tot acest răstimp. Cu fiecare zi care trecea, nu ştia la ce să se mai aştepte din partea colegei. De exemplu pusese evaluarea doamnei doctor Huber, o psihiatră care îşi făcuse rotaţia la neurologie, într-o mapă, împreună cu alte documente care rămăseseră de vineri peste sfârşitul săptămânii încă netrimise spre destinatari, ori aceştia nu veniseră să le ridice, în momentul în care ar fi trebuit ridicate personal. Săptămâna care urma era doar colega ei prezentă la faţa locului. Evaluarea fusese dată dispărută pentru aproape două săptămâni. Colega ei susţinea că nu fusese în acea mapă. Când tocmai era pe cale să înceapă procesul de a aduna la un loc toate informaţiile şi testele pentru o nouă evaluare, Luizei i-a trecut prin minte să caute în mapele de la ea de pe birou şi a găsit documentul ascuns printre alte hârtii ale ei. Doamna Engel considerase că o astfel de şicană este şi amuzantă şi stresantă, amuzantă pentru ea când o va vedea pe Luiza răscolind tot, dând telefoane să afle dacă nu cumva se rătăcise cu poşta internă, şi începând munca de a alcătui un nou document, şi categoric foarte stresant pentru Luiza, care se autoflagela aproape pentru fiecare greşeală sau act rătăcit sau document netrimis la timp.
Doamna Engel susţinea că dispar lucruri din birou. Cafea, de exemplu. Pungile de cafea cumpărate de ea cam o dată la trei, patru săptămâni din banii profesorului Spinner, păreau că se împuţinează suspect, dar cu regularitate, susţinea aceasta. Tot repeta asta din nou şi din nou, de cele mai multe ori pe un ton forţat, privind în faţa sa în vreun act.
Mai grav era că susţinea că dispar actele pacienţilor. De actele pacienţilor se ocupa Luiza. Iar cuvântul folosit de către doamna Engel era multe. Dispăruseră multe acte.
Foarte des exclama furioasă: cineva este logat în contul meu sub identitatea mea în programul pentru pacienţi. Sau: cineva este logat în sistem sub identitatea mea şi îmi blochează lista de telefon. Luiza repeta calmă: Nu sunt eu, vă asigur. Nu aş face aşa ceva niciodată.
Într-o zi, şeful a pus-o să organizeze o conferinţă online cu un alt profesor de la un centru pentru cancer dintr-un alt oraş. Când a trimis mailul, a pus-o în CC cu o copie oarbă, ca să fie şi ea informată. Când a primit confirmarea din parte partenerului extern, Luiza a trecut întâlnirea virtuală în calendarul Google destinat profesorului Spinner. Dar doamna Engel a susţinut că ea a organizat acea întâlnire şi asta cu mult timp în urmă. A şters intrarea din calendar a Luizei, căci se putea vedea cine a introdus programarea respectivă, şi a trecut întâlnirea ca şi cum ar fi fost făcută de ea, deşi nu ridicase niciun deget, ba mai mult, uitase complet că trebuia să se ocupe de asta şi de aceea primise Luiza de la şeful ei această însărcinare.
Când era în home-office, doamna Engel i-a trimis un mail jignitor şi agresiv în legătură cu trimiterea actelor unei paciente la firma de contabilitate externă, căci pacienta ar fi fost asigurată de stat şi nu privat. Tot căutând în actele pacientei informaţii, deoarece Luiza se putea loga de acasă în sistem, şi tot discutând cu colega ei, s-a lămurit că de fapt făcuse bine. Pacienta era asigurată privat. Dar tonul cu care îi vorbea Luizei era sub orice critică.
Într-o zi, când se afla în concediu, şi-a amintit că un tânăr doctor stagiar nu a făcut nişte modificări cerute de profesorul Spinner într-o scrisoare medicală. Pentru că se gândise că documentul cu modificarea mâzgălită pe margine de profesorul Spinner se va pierde eventual în poşta internă, ea scanase de siguranţă foile. Aşa că îi trimise un mail tânărului doctor, la care ataşase foile scanate şi l-a rugat să modifice în actele pacientului. Apoi a trimis mailul şi doamnei Engel, să fie informată. Luiza a primit de la colega sa un mail în care îi spunea că deja se ocupase de asta ea, deoarece fusese ceva extrem de important care trebuise să fie făcut foarte repede şi întrucât Luiza eşuase să se ocupe la timp de asta, trimisese ea după actele pacientului şi rezolvase deja totul. Puţin mai târziu a primit un mail de la tânărul doctor care i-a spus că tocmai a făcut modificarea şi că tocmai a trimis prin poşta internă spre domnul profesor Spinner să semneze.
Doamna Engel creştea presiunea asupra Luizei la cote alarmante. După ce că pasase toată munca în cârca ei pentru a o frânge, în timp ce ea stătea comod acasă, din toamnă apărea la ora paisprezece, când toată nebunia de la serviciu se terminase deja. O suna de acasă ca să o certe pe un ton plin de ură şi de furie că de ce n-a făcut asta sau ailaltă.
Luiza nu avea curajul să protesteze că i se pasase toată munca, inclusiv cea a colegei, şi trebuia să facă totul până în ora două, din cauză că îi era frică să nu fie scoasă incompetentă. Doamna Engel ajunsese să nu facă aproape nimic. Prelua doar câteva cazuri mai dificile, răspundea de conturile clinicii şi diverse contracte complicate a căror rezolvare nu o cunoştea decât ea. Luiza răspundea la telefon, iar telefonul suna ca în gară, avea o convorbire după alta, introducea întâlniri pentru profesor, introducea în alt calendar programări pentru pacienţii profesorului de joi, îi programa pe pacienţi pentru tomografii, EMG-uri, ENG, analize ale sângelui sau tot ce mai aveau nevoie aceştia, uneori evaluări psihologice sau consultări oftalmologice. Făcea estimări de costuri pentru pacienţii din străinătate, printa listele de două ori pe zi pentru domnul profesor, bifa în sistem actele semnate de profesor pentru a nu mai fi modificate de nimeni, trecea în listă ce acte se întorseseră de la firma externă de contabilitate, completa formulare de angajări, printa CV-uri să le ataşeze acestora, schimba mailuri cu diverşi pacienţi, le tipărea reţete pe o imprimantă specială care cerea un proces complicat în sistem, sorta poşta, o împărţea către destinatari, introducea într-un tabel colegii care se anunţau bolnavi şi pentru câte zile, copia adeverinţele lor de la medic, să aibă o copie în cazul în care aceste adeverinţe se rătăceau prin poşta internă, căci mereu se rătăcea ceva, şi cel mai probabil colegele care duceau poşta făceau dispărute diverse scrisori sau acte. Luiza completa cererile pentru a primi chei de la diverse laboratoare sau săli de consultaţie sau secţii ale angajaţilor, completa formulare pentru aceştia ca să primească acces la sistemul medical cu informaţiile pacienţilor din computer, completa diverse alte formulare pentru cele mai diverse aprobări de care aceştia aveau nevoie. Comanda teste rapide pentru Covid, ţinea listele cu angajaţii care fuseseră testaţi. Suna după colegii ei pe care-i vedea în hol, dar în tabelul Excel apăreau încă drept bolnavi, inclusiv în formularele pe care trebuia să le completeze pentru departamentul de resurse umane unde se ţinea evidenţa angajaţilor. Suna diverse persoane cu care domnul profesor dorea să discute telefonic, iar uneori profesorul arunca un nume şi se întorcea în birou, iar atunci Luiza introducea respectivul nume în motorul de căutare de la Google şi deducea cine ar putea fi persoana respectivă cu care ar putea şeful să dorească o convorbire telefonică şi culmea că prin intuiţie nimerea mereu persoanele potrivite. Nu i se întâmplase niciodată să abordeze persoana greşită.
Doamna Engel spusese că ei nu îi place să răspundă la telefon, aşa că Luiza preluase această sarcină fără proteste. Rar ajungea câte o convorbire la colega ei, iar asta doar atunci când Luiza chiar nu ştia ce să facă cu interlocutorul şi nu putea de fel să rezolve acea situaţie. Chiar şi atunci, datul convorbirii mai departe era întâmpinat de către doamna Engel cu o acrime în voce inconfundabilă şi cu atitudinea că astfel colega ei s-a dovedit încă o dată incompetentă. Dar ea o privea aşa, cu o expresie acră întipărită pe faţa sa pergamentoasă de femeie bătrână, cam tot timpul. Nu făcea de fapt altceva decât să o privească acuzator sau urât de-a dreptul, cu reproş şi ură, şi să îi dea mereu senzaţia că tot ce face este greşit sau prea încet îndeplinit, sau prea repede, sau soluţia nu era ideală. Deşi ea ajunsese să nu facă mai nimic, câştiga de câteva ori mai mult decât Luiza şi nu făcea decât să se ducă să fumeze şi să bârfească cu Kathi, prietena ei de la recepţia pacienţilor asiguraţi la stat.
Spre supărarea Luizei, observase în timp că doamna Engel îi muta programările pacienţilor din calendar ca să o saboteze. Pentru că încercase să o confrunte, doamna Engel începuse în momentul în care venea la serviciu să ofteze, să geamă, să trântească, să îi dea de înţeles Luizei că este insuportabil să sosească la serviciu şi să-i vadă mutra acolo. Că este îngrozitor să se afle în aceeaşi încăpere cu ea. Atunci Luiza făcuse o listă cu toate lucrurile astea şi i-o dăduse şefului ei. Nu uitase să menţioneze că de fapt nu o deranjează să preia ea toate convorbirile telefonice, decât să o audă pe colega ei ţipând în telefon la pacienţi.
Aici se ajunsese în decembrie, după un an de pandemie.
La mijlocul lui decembrie, în momentul în care doamna Engel se pregătea să plece în concediu şi discuta cu Luiza, care era acasă, prin mail, ultimele detalii, Luiza i-a cerut să pună un anunţ de concediu, iar puţinii care îi trimiteau mailuri şi aveau ceva de rezolvat, să o contacteze pe ea dacă e urgent. Nu de alta, dar Luiza nu mai suporta acuzaţia că cineva îi intră în cont doamnei Engel, că cineva îi şterge mailuri, că cineva îi şterge fişiere, mai ales după ce doamna Engel urlase la ea că de ce îi deschide computerul când ea lucrează de acasă. Explicaţia Luizei că deschidea computerul pentru că doamna Engel uita în mod regulat să introducă programări în calendarul profesorului, iar Luiza era obligată să caute mailurile şi să vadă unde aveau loc, în cazul în care era cerută prezenţa lui, sau datele pentru a se loga în vreo video-conferinţă în cazul în care întrevederea avea loc online. Ceea ce se întâmpla din ce în ce mai des.
Ca rezultat, doamna Engel i-a scris un mail că şeful doreşte să vorbească serios cu ele pentru a rezolva conflictul şi că s-a fixat deja o întrevedere pentru o anume dată din ianuarie.
Azi. Acea zi este azi, gândeşte Luiza. Privi ceasul din nou. Privea cum se scurge fiecare secundă.
Şocul ei fusese uriaş atunci în decembrie. Deodată pricepuse că femeia aia chiar nu se potoleşte şi că ea nu va putea rămâne să lucreze acolo. Îi scrise imediat un mail profesorului, în care îi explică de ce nu dorise să mai deschidă computerul doamnei Engel să îi verifice mailurile şi îl întrebase dacă nu o poate muta într-un alt post, pentru că nu mai rezistă psihic. Spre surpriza ei, şeful îi răspunse că să aibă răbdare până la acea întrevedere pe care aveau s-o aibă şi în care vor purta o discuţie toţi trei, în care vor încerca împreună să rezolve problemele din birou şi că cel mai important este să fie politicoasă cu colegii ei în această situaţie. Citise şi recitise mailul lui, fără să poată înţelege exact cuvintele bărbatului. Ce scria acolo implica faptul că ea nu fusese politicoasă până atunci sau că se purta neprofesional cu colegii ei. Oricum ar fi încercat să interpreteze acel mail, era o trădare. Era un cuţit înfipt în spatele ei, tocmai de el, despre care crezuse că îi este aliat. Dar, după cum ştia şi ea, faptul că din octombrie el îşi înteţise avansurile, adică s-o privească rânjind de sus până jos şi înapoi, de jos până sus, când ea stătea în prag să vorbească cu el, sau când stătea aproape de el să-i suporte privirea care-i fixa sânii cu impertinenţă, însemna că nu putea să urmeze decât asta. Se făcuse că nu înţelege, îl ignorase, acum primea nota de plată. Nimeni nu se opune şefului. Nimeni nu se opune poftelor celui care te plăteşte!
Actul sexual era în toi.
Doar că nu aşa cum ar fi sperat profesorul, ci sub forma unui război.
Apoi Kasia, cea care se ocupa de arhivă, blonda cu zulufi şi chelie, dăduse buzna în birou şi o întrebase cu ochii injectaţi cum poate obţine o evaluare, căci are de gând să îşi caute alt job, atmosfera din biroul medicilor primari devenise insuportabilă. Între ea şi Anna existau acum tensiuni imposibil de rezolvat. Deja fusese o lună acasă, în concediu medical. Avusese probleme cu astmul, îi explicase Luizei, dar se vedea după ochii ei că avusese probleme psihice şi încă avea.
- Ai vreo legătură cu faptul că vrea Kasia să plece de la noi, o întrebase pe Anna când aceasta o chemase în birou pentru că primise prăjituri de la un pacient.
- Nu, nici gând!
- Mi se pare foarte ciudată starea ei.
- Da, am observat şi eu, dar n-are legătură cu mine, are ea problemele ei. Poate că vrea în sfârşit să crească. Să îşi ia un job mai bine plătit, să nu se mai ocupe doar de acte. Precis vrea mai mult.
Anna pusese pe farfurii câte o porţie generoasă de prăjitură pentru fiecare şi împărţise linguriţe. Medicul primar homosexual intrase să îşi ia corespondenţa din dulap şi le privise cu curiozitate. Era la fel de ferchezuit ca în fiecare zi, coborât din revistă. Nu avea aspectul de Ken de plastic al multor homosexuali, dar era pe aproape.
- Doriţi o bucată de prăjitură?, îl întrebase Anna încurcată.
- Nu mulţumesc!
- Ştiu că dumneavoastră aţi prefera ceva mai sănătos, de exemplu un morcov.
El chicotise şi ieşise din birou trăgând uşa după el.
- Doamne, spusese Anna, şocată şi ea de propriile cuvinte, i-am oferit un morcov!
Şi amândouă începuseră să chicotească precum două hiene.
- Intestinul trebuie să fie cât mai gol, spusese Anna melancolică văzând-o pe Luiza că se pregăteşte să plece înapoi la ea în birou, cu gândul încă la medicul care mânca atât de puţin şi era în stare să nu cedeze în faţa unei bombe calorice atât de apetisante.
Luiza se dusese şi la Sabine şi o întrebase şi pe ea. Aceasta aştepta lângă un cabinet cu actele unui pacient în mână.
- Are Anna de-a face cu faptul că vrea Kasia să plece?
- Tu ce crezi? Sigur că da.
- Dar de ce?
- Păi, e greu de explicat. În conflictul acesta sunt amândouă vinovate.
- Dar Anna este cea care a pus presiune pe Kasia?
- Da. Ce să spun, nici mie nu-mi convine ca cineva să spună tot ce se întâmplă în birou. Să spună mai departe fiecare cuvânt rostit în încăpere.
- Păi şi eu am făcut acelaşi lucru precum Kasia. Am vorbit despre Engel.
Sabine dă din umeri. Greşeala ei, la urma urmei! Ce poate ea să facă? Aici trebuie să înduri şi să taci. Se cheamă loialitate.
Apoi veniseră sărbătorile, se făcuse frig. Lumea se pregătea să scape de 2020 cu bucurie. De Crăciun, pe canapea acasă, în faţa televizorului, îl întrebase într-o doară pe soţul ei:
- Mă iubeşti?
Acesta îi replicase fără să stea pe gânduri:
- Nu e nimic de iubit la tine! Vii acasă ca să mănânci într-una, să te plângi ce ţi-a mai făcut doamna Engel, deşi este evident pentru oricine că doreşte să o aducă pe fiică-sa în locul tău. Bei sticlă de whisky după sticlă de whisky, nici măcar nu-l savurezi, pari să nici nu observi că îţi cumpăr cel mai bun whisky, iau doar cu vechime de peste 15 ani. Dar tu îl bei ca pe apă. Te-ai îngrăşat îngrozitor, stai toată ziua cu aparatul de tensiune lângă tine, ai atacuri de panică, eşti mereu stresată şi prost dispusă şi epuizată. Nu mai dormi noaptea! În casă nu mai faci nimic de doi ani de zile, că eşti prea terminată după muncă, eu fac totul în casă. Fac curat, gătesc, pentru tine şi pentru copii. Te-ai îndepărtat de mine, eşti absentă, nu ştiu la ce sau la cine te gândeşti. În fiecare duminică ai pe masă la brunch-ul comun cu copii un buchet proaspăt de flori de la mine. Dar nici asta nu pari să vezi.
Luiza, şocată, înainte de a se ridica, l-a mai întrebat:
- Atunci de ce eşti cu mine?
- Iubesc umbra femeii cu care m-am căsătorit.
În pat, pentru că femeia stătea întoarsă cu spatele la el, el a întins braţul spre ea şi a apucat-o de mână. Ea s-a retras de sub atingerea lui.
- Da, exact! Du-te la serviciu! Găseşti tu un medic cu care să te culci!
(va urma)