Spital (XIV)

14.

- Anticamera profesorului Spinner, rosti Luiza iarăşi în receptor, pentru a cincizecea oară cel puţin pe ziua aceea.

De data aceasta pacientul a sunat pur şi simplu la clinica greşită. Îi făcu legătura cu centrala.

De dimineaţă, se dusese la Anna şi îi spusese:
- Am o surpriză pentru tine!
- Care?

Anna o privise cu interes şi bucurie.
- Am vorbit cu Sabine, asta de fapt cu multă vreme în urmă, dar acum din nou, să schimbăm între noi. Ea să meargă la doamna Engel, iar eu să vin aici.

Anna tăcuse o clipă apoi rostise simplu:
- Dar eu nu vreau să lucrez cu tine!

Complet blocată, Luiza rămăsese în uşă, nevenindu-i să creadă. O privise stăruitor pe Anna, fără să priceapă.
- Nu te supăra pe mine, începuse Anna, nu am nimic cu tine, este doar vorba că eu am deja o colegă de birou, pe Sabine, şi lucrurile merg foarte bine între noi.
- Bine, dar ea doreşte să schimbe cu mine!
- Nu ştiu cum ar fi cu tine. Dacă ne-am înţelege. Nu ştiu cum ar fi. Şi nu vreau să risc. Nu cred că ar funcţiona.

La amintirea aceasta proaspătă de dimineaţă, Luiza nu mai simte nimic. Totul îi este deodată indiferent. Nu se mai simte capabilă de vreo reacţie. Parcă totul e un vis. Nimic nu e real. Priveşte totul în jur fără nicio reacţie. În acel moment se poate întâmpla absolut orice grozăvie lângă ea, iar ea nu ar reacţiona la nimic.

Aşa o prinde ora unu.

Doamna Engel este punctuală. Solemnă. Mişcându-se încet, ca şi cum şi-ar calcula apariţia scenică. Afişând o faţă inexpresivă.

Apoi amândouă intră în biroul şefului.

În primul rând, profesorul Spinner se aşeză pe scaunul-fotoliu roşu dinspre uşă. Ele stau pe celelalte două scaune roşii din jurul mesei rotunde de sticlă de la el din birou. El ia o poziţie neglijentă în scaun, lăsat pe spate cumva şi cu picioarele desfăcute. Cumva genunchii îi sunt larg deschişi, departe unul de celălalt. Poziţia o oripilează pe Luiza. Arată ca şi cum şi-ar expune organele sexuale spre cele două secretare. Este atât de indecentă poziţia corpului lui, că instantaneu îi vine să se ridice şi să plece. Aşa, lăsat pe spate şi cu genunchii depărtaţi unul de celălalt, cu o expresie indolentă, arogantă şi cumva ironică, e prea intim cu ele. Asta nu ar merge nici măcar între prieteni. Îşi ţine mâinile împreunate prin intermediul vârfurilor degetelor şi vorbeşte pe un ton superior, care îi subliniază dominanţa fizică asupra celor două femei mici în comparaţie cu el. Luiza stă cu spatele drept în scaun şi genunchii strânşi unul lângă celălalt. Doamna Engel genunchi peste genunchi, şi din câte o citeşte Luiza, are o expresie pe faţa ei ridată şi cenuşie de fumătoare şi totodată iubitoare a saloanelor de bronzat, care spune că e gata să verse o lacrimă de crocodil ori de câte va fi nevoie. E chipurile tristă că trebuie să se afle acolo într-o asemenea situaţie cu colega ei pe care o susţine din toate puterile şi care acum s-a întors pe nedrept împotriva ei ca o nerecunoscătoare ce este.
- Doreşte cineva să înceapă să vorbească pe tema pentru care ne aflăm aici?, întreabă Spinner.

După un moment stânjenitor de tăcere, doamna Engel începe:
- Cred că voi vorbi eu mai întâi, dacă nu vrea nimeni altcineva. Aş dori în primul rând să spun că m-am simţit foarte supărată să aflu că Luiza susţine că eu am hărţuit-o din cauza rădăcinilor ei evreieşti. Eu nu aş face aşa ceva şi nu este adevărat.

Luiza rămâne o secundă cu gura căscată. Aşa o tâmpenie nu crezuse să audă vreodată. Nici măcar nu era de religie mozaică. Nici nu-i păsa de evrei, mongoli, olteni, sau ce strămoşi avea. Copilărise şi trăise marea parte a vieţii în România, acolo se formase ca om. Genetic era o corcitură, ca marea majoritate a românilor. Pe sine se considera o româncă re-născută, sau reconvertită, nici ea nu ştia cum să exprime. Ce importanţă avea căror idioţi aparţii? Măcar românii erau idioţii ei. Ăştia de aici pe care îi avea sub ochi, erau buni candidaţi pentru SS-ul lui Hitler, doar nu era să le aparţină lor. Şi era un amalgam, o nouă specie, o româncă trăită în străinătate, o nouă specie. În acea secundă ia hotărârea să nu mai spună absolut niciodată nimănui ce origini are sau nu are.
- Eu nu am susţinut aşa ceva niciodată, rosteşte Luiza cu voce tare. Plus că eu nu sunt de religie mozaică şi doar de partea mamei am astfel de origini.
- Ştiu din surse sigure că Luiza a spus asta şi mi se pare nedrept şi strigător la cer ca cineva să susţină ceva atât de grav în legătură cu persoana mea.
- Eu nu am spus aşa ceva niciodată, repetă Luiza. Cine a susţinut că eu aş fi zis aşa ceva?
- Nu pot divulga sursa mea.
- Aşa ceva este inadmisibil. Trebuie să îmi spuneţi cine a zis aşa o minciună.

După un moment de linişte, Spinner spuse:
- Sorry, eu am zis asta. Am înţeles greşit, atunci.

Luiza se simte ca şi lovită cu măciuca. Îşi aminteşte de mailul cu mai multe înţelesuri şi compromiţător la adresa ei de la el de la mijlocul lui decembrie: este important să vă purtaţi mai ales acum, în această situaţie, bine cu colegii.
- Eu v-am zis că doamna Engel mi-a spus cu o ocazie, referitor la nişte tabele Excel disponibile pentru toţi angajaţii pe care doream să le protejez cu parolă, că sufăr de mania persecuţiei. Era deja rău să îmi spună că sufăr de mania persecuţiei, dar prin faptul că am şi rădăcini evreieşti am luat această afirmaţie şi mai prost decât aş fi luat-o oricum.
- Da, aşa este, îmi amintesc acum, admite Spinner cu un aer ingenuu. Trebuie să fi înţeles eu greşit, încuviinţează generos cu un ton prefăcut.

Mda, gândeşte Luiza. Are propria agendă. Dacă dorea să o salveze, ar putea să facă asta la o adică, doar că trebuie să pună şi ea botul de o chestie...
- Eu nu cred că doamna Engel este antisemită, rosteşte clar şi răspicat Luiza, deşi nu în totalitate convinsă de adevărul cuvintelor ei. Nu cred nici măcar că urăşte străinii.

În sinea sa, îşi spune că ea crede că doamna Engel îi tratează pe toţi ca pe nişte gunoaie, şi într-adevăr nu face discriminări. Personalităţile narcisiste ca ea, îi consideră pe toţi ceilalţi nişte cretini. Evident că doamna Engel screme o lacrimă în colţul unui ochi, care se scurge cu greu pe denivelările mărunte ale feţei ei smochinite. Este tratată prea prost! Este prea nedrept judecată! Aşa ceva este strigător la cer! Îşi scoate un şerveţel şi săpă după lacrima stingheră, apoi îşi frecă un pic ochii şi faţa, ca să se înroşească totul şi să pară cu adevărat total devastată.

Luizei îi creşte greaţa la cote insuportabile, simte că se sufocă în acea încăpere, cu individa aceea perversă şi cu profesorul cu picioarele desfăcute, ocupând extrem de mult spaţiu, tolănit pe spate, un genunchi spre ea şi unul spre doamna Engel.
- Avem în orice caz o situaţie neplăcută în birou, care trebuie clarificată cât mai curând. Fără intervenţia mea nu ştiu cum mai putem progresa! V-aş ruga să vorbiţi cât mai deschis şi, o dată pentru totdeauna, să spuneţi tot ce vă apasă ca să rezolvăm aceste probleme.

Pentru că amândouă femeile tac, continuă cu acelaşi ton prefăcut, afectat şi încrezut:
- Pentru că eu am avut-o pe Luiza sub observaţie aproape un an, îi pot evalua munca în felul următor. În primul rând vreau să menţionez că de un an nu văd niciun progres în ceea ce priveşte limba germană la ea. Nu s-a îmbunătăţit timp de un an de zile cu nimic. Apoi am observat că foarte des îşi atinge limitele şi începe să ridice tonul.
- Limba germană la mine ţine din păcate de cât de obosită sunt, spune Luiza încercând să se controleze, să nu lase să se vadă nimic la ea, să nu trădeze nicio emoţie în mijlocul scenei suprarealiste.

Îşi aminteşte lista pe care i-o dăduse bărbatului şi încearcă să îşi amintească ce mai era pe ea ca să îşi dea seama ce vine acum ca acuzaţie. Nu Engel, ci ea însăşi face toate lucrurile de pe listă! Dar o ia cu ameţeli şi nu mai e sigură, nu mai ştia cine este aici personajul negativ. De fapt cine este mai rău decât altul. Spinner, Engel, Anna. Ea primise slujba de la femeia asta brutală şi nebună care îşi bătea joc de toată lumea, dar fusese singura care îi oferise jobul şi dorise să lucreze cu ea. Ea nu suportase tratamentul şi o trădase vorbind-o de rău uneia care se dăduse drept prietena ei ca s-o stoarcă de informaţii pentru a-i face rău rivalei sale, dar această prietenă nu dorea să lucreze cu ea. Profesorul ştia că ea este terorizată de colega ei, dar nu intervenea cu adevărat, pentru că aştepta ca ea să i se ofere pentru protecţie, dându-i astfel ceea ce dorea.
- În orice caz, Luiza se plânge că dumneavoastră vă purtaţi rău cu ea.
- Oh, domnule profesor, dacă eu aş putea acum să vă enumăr cât de ocupată sunt, cât de mult muncesc şi câte am pe cap, aţi înţelege că nu pot tot timpul să am grijă de sensibilităţile Luizei. Ea cu sensibilitatea ei românească! Ea e o artistă.
- Da, aşa este, spuse Spinner, Luiza este mult prea sensibilă.
- Ştiu asta, am putut constata şi singură. Luiza nu vrea să înţeleagă că din cauză că muncesc atât de mult, nu pot tot timpul vorbi pe tonul cel mai calm cu ea, dar asta nu are de-a face cu persoana ei, ci cu munca enormă pe care trebuie să o fac. De multe ori o ia personal, şi nu ştiu de ce.
- Vă trebuie un obraz mai gros, ce spuneţi de propunerea mea?, îi adresează profesorul Luizei. Sunteţi mult prea sensibilă şi cu asta nu o să ajungeţi nicăieri. Aşa este la muncă, totul trebuie făcut repede şi este foarte mult stres aici, nu puteţi să vă supăraţi din absolut orice.

Luiza aduce în discuţie cum a început totul, cum debutase atmosfera proastă din birou. Povesti iarăşi despre mailul de la doamna Engel în care din senin şi fără motiv o ameninţase cu concediatul, ceea ce poate fi imediat clasificat drept o atitudine abuzivă faţă de ea. Apoi vorbi despre incidentul cu colega lor din laborator, când doamna Engel nu ştiuse că vorbeşte de la telefonul mobil, dar de la ea din birou şi că ea aude, şi cum vorbise despre ea acelei colege, cu ce ton, ca despre un gunoi. În mod clar profesorul Spinner nu ştie despre acest episod. Răsuceşte capul într-o parte să-şi ascundă furia pe doamna Engel. Tace negru de supărare.
- Dar de ce mai aduceţi asta în discuţie?, întreabă doamna Engel speriată. Ce rost are să mai vorbim despre asta? Asta a fost de mult!
- În orice caz, voi două sunteţi foarte diferite una de cealaltă. Aş putea spune, diametral opuse. Cum ar fi să vă acceptaţi totuşi una pe cealaltă şi lucraţi împreună? Iar tot ce se întâmplă în birou, să rămână în birou! Niciun cuvânt în afară începând din acest moment.

Întâlnirea ia sfârşit cu doamna Engel cerându-şi scuze pentru că nu a vrut cu duritatea ei informală şi directă de bavareză get-beget să jignească sensibilitatea românească a Luizei. Luizei nu-i veni să creadă urechilor când o aude pe colega ei cerându-şi scuze. Asta o sperie cumplit. Ştie că va plăti cu vârf şi îndesat pentru asta. Nu poate fi adevărat! Privind-o, înţelege că e Spinner la mijloc, căci femeia o săgetează cu o privire ucigaşă în timp ce rosteşte aceste cuvinte, iar faţa îi este îngheţată într-o mască inexpresivă.

Nu are cum să regrete cu adevărat şi sincer ceva! În lumea ei, ea are mereu dreptate. Iar celelalte secretare trebuie dominate şi puse cu botul pe labe, trebuie strânse în cleştele nemilos al durităţii până la obedienţă totală. Trebuie să ştie cine este şefa, iar aceea era ea. Şi doar ea. Nu e loc de empatie, simpatie sau prietenie. E loc doar de baie de sânge.

Şi aşa se şi petrece.

Chiar de a doua zi, doamna Engel loveşte sistematic. Începe de dimineaţă, ca nu cumva să creadă cineva altceva.
- Luiza, ai luat cumva măşti FFP2 acasă?
- Da, am luat câteva. Îmi trebuie pentru drumul spre job.
- Ştii, dacă eu aş lua măşti acasă pentru prietenii mei, asta ar însemna furt. Dacă prietenii mei îmi spun că eu lucrez în spital şi mă roagă să le aduc şi lor măşti, eu le spun că nu pot să fac aşa ceva. Eu nu pot să fur spitalul!

Luiza se albeşte.
- Bine, dar eu am luat doar câteva pentru mine! Nu am dat nimănui.
- Da, dar ştii, dacă soţul sau copii mei mi-ar cere măşti, eu i-aş refuza, pentru că asta este proprietatea spitalului şi nu este permis să furi.
- Am luat doar câteva. Soţul meu este în home-office şi copii mei fac şcoală online. Nu au nevoie de măşti oricum. Dar nu am luat pentru ei.
- Da, dar soţul tău şi copii merg la magazin, nu? Nu au nevoie de măşti FFP2?!
- Aşa este, merg la magazin. Dar măştile sunt pentru mine. Ca să vin la serviciu.
- Eh, ştii, măştile astea sunt foarte scumpe. Cumpără-ţi din banii tăi.
- Adică să-mi cumpăr măşti din banii mei ca să vin la serviciu?
- Da. Iar aici foloseşte una pe săptămână. Sunt foarte scumpe şi trebuie refolosite. Nu putem să facem atâta risipă.
- Bine, dar se umezesc de la respiraţie, mai ales dacă afară este frig. Din cauza diferenţei de temperatură se umezesc.
- Le pui deoparte şi se usucă. Nu ne permitem aşa o risipă.

Nici nu se termină ziua, că spre ora două, doamna Engel începe să urle că nimeni nu ştie unde sunt actele pacienţilor, fie în biroul lor ori în biroul celorlalte secretare. Că ea când se ocupa de acte, ştia unde sunt actele, fiecare în parte, fără excepţie, şi că putea spune cu exactitate unde se află! Dar acum nimic! Nu se ştie dacă sunt la firma de contabilitate sau la un profesor ori la ea în dulap. Asta pentru că Luiza reuşise să dea de urma actelor unei paciente care zăceau în biroul unui profesor la care fusese o dată la consultaţie, iar acela fusese prea leneş să scrie o scrisoare medicală şi le lăsase sub maldărul de acte care zăceau împrăştiate în mod constant la el în birou peste tot, pe jos, pe tăblia biroului sau în dulapurile existente acolo. Luiza nu reacţionează la urletele ei, ca de obicei. O lasă să facă urât.

Dar spre seară, a venit Anna şi i-a spus că în momentul în care ea se dusese să repartizeze poşta celor răspunzători, intrase doamna doctor Frank în birou şi întrebase unde este Luiza, iar doamna Engel răspunsese: Habar n-am, de unde să ştiu eu? Nu e niciodată aici. E tot timpul plecată pe undeva!

A doua zi, Luiza intră val-vârtej la profesorul Spinner în birou, care venise înaintea ei la serviciu, îi întinde câteva măşti şi îşi cere scuze că le-a luat, nu a ştiut că este furt, întrucât are nevoie de ele pentru drumul spre serviciu şi că ea demisionează. Profesorul Spinner o priveşte calm şi grav, apoi o asigură că acela nu este furt.
- Unde vreţi să plecaţi?, o întreabă. Să demisionaţi ca să plecaţi unde? Peste tot unde vă duceţi o să daţi peste aceleaşi probleme între oameni. Peste tot e la fel. Unde vreţi să fugiţi? Iar cu evaluarea de la mine nu o să vă mai puteţi angaja absolut nicăieri, de asta vă asigur. Ce-ar fi mai bine să vă liniştiţi şi să treceţi la treabă?
- Dar nu mai rezist psihic, spuse Luiza vorbind cât se poate de serios. Nimeni nu ar putea în locul meu!

Spinner stă câteva secunde pe gânduri, aşa, în poziţia în care îl surprinsese acea discuţie neplăcută, în spatele biroului său cu pixul de la ea în mână, cu care tocmai corecta actele unui pacient.
- Ce spuneţi atunci de propunerea pe care o am pentru dumneavoastră. Ce-ar fi să schimbaţi cu Sabine locurile de muncă? Dumneavoastră mergeţi în celălalt secretariat, iar ea vine aici.

Luiza, amintindu-şi de cuvintele Annei, că nu doreşte să lucreze cu ea, tace. Nu poate să răspundă cu da. Dacă prietena ei n-o doreşte la ea în birou, se poate ea impune cu forţa? Dar dacă îşi pierde de tot locul de muncă este tragic pentru ea. În celălalt secretariat, devine oficial secretara profesorului Keller, cu care ar fi avut contact mai des şi într-un mod mai apropiat decât acum. Suna a slujba ideală. Mai mult de atât nici n-avea ce să-şi dorească. Era visul ei împlinit. Dar Anna? Dar dacă profesorul Spinner ştie de fapt deja că Anna nu vrea să lucreze cu ea şi blufează? Căci e prea calm, aerul lui e prea ciudat, uşor amuzat şi ironic. Luiza îi spusese deja Sabinei că Anna nu doreşte să lucreze cu ea, să nu se mai gândească la propunerea de a schimba cu ea, că n-avea rost.
- Gândiţi-vă la propunerea mea încă o dată, rosteşte Spinner şi se reîntoarce la treaba lui.

Luiza merge din nou la Anna. E singură în birou şi lucrează concentrată la ceva.
- Vrei să lucrezi cu mine?, o întreabă din nou, fără să îi explice sau să îşi introducă întrebarea în vreun mod.

Anna tace. Îşi pleacă privirea spre hârtiile pe care le are în faţă. Apoi spune:
- De ce nu demisionezi tu, mai bine? Mai bine stai o vreme acasă şi după aia începi să îţi trimiţi CV-ul din nou. Îţi vei găsi tu ceva.
- Dar_
- Ascultă, aşa este aici, cine se opune direcţiei este înlăturat.

Luiza are deja demisia pregătită. O trimite prin fax, apoi o îndeasă în original în plicul de poştă internă pentru departamentul care se ocupa de personal. Când o anunţă pe doamna Engel, la ora zece, când venea ea de obicei la serviciu, aceasta începe să râdă fericită. Râde în hohote încântată, fără să-şi ascundă bucuria pe care demisia colegei sale i-o provoacă. De altfel, râde în hohote şi când vine confirmarea de la personal peste câteva zile, râde o când o vede pe colega ei abătută şi lipsită de putere de concentrare în zilele care urmează.

Sabine vine des în birou ca să poarte discuţii foarte prietenoase cu doamna Engel, în timpul cărora râd împreună şi îşi exprimă simpatia nelimitată a uneia pentru cealaltă. Par un cuplu nou format, gata să se susţină necondiţionat şi care se bucură de noua armonie găsită. Sunt de-a dreptul fericire că vor lucra împreună după ce pleacă Luiza. Sabinei îi merge în orice caz extrem de bine. I-a fost promisă o mărire babană de salariu. Luiza nu mai vorbeşte cu Sabine, căci ştie că este acum iscoada doamnei Engel şi că îi spune tot ce vorbesc. Ideea că va lucra acolo, în biroul şefului clinicii în locul Luizei o încântă peste măsură, căci va veni să lucreze aici. Este un post foarte dorit care tocmai s-a eliberat. Devine clar că fusese visul ei dintotdeauna şi că norocul care dăduse acum peste ea era aproape insuportabil. Aproape că pluteşte pe hol de fericire, i se citeşte veselia la o poştă, vocea încântată care plesneşte de fericire i se aude pe hol şi râsul ei cristalin răsună în toată clinica. Când îl întâlneşte pe Spinner pe hol, chicoteşte ca o femeie îndrăgostită.

Ultima zi de lucru a ei coincide cu ziua de naştere a doamnei Engel.

Ultima oară când îl vede pe Spinner este într-o vineri. El îi rânjeşte din nou în felul acel libidinos, văzând-o în prag. Privirea lui injectată de poftă o mângâie pe glezne, o ia în sus spre coapse, o priveşte acolo unde se îmbină picioarele, apoi se opreşte pe sâni, timp în care rânjetul se lărgeşte sălbatic şi violent. Are ochi negri, ca doi cărbuni încinşi. Ochi care o sperie în intensitatea lor, ca două lame de cuţit. Ochii ei sunt ba căprui, ba verzi, are ochi schimbători, mulţi se întreabă cum pot exista aşa ochi, cine a mai auzit de aşa ceva. Dar ai lui sunt întunecaţi precum fierea, precum lava fierbinte, smoala. Ard în flăcări. Ea îşi dă seama deodată că stă sprijinită de prag, cum face Engel, doar că doamna Engel vine de obicei acolo cu un zâmbet frivol şi cochet şi îşi dă capul pe spate şi râde cu poftă ca o adolescentă vorbind cu el din acea poziţie pe un ton răsfăţat. Aşa că Luiza se redresează. Se înfige pe picioare cu energie masculină şi îşi uneşte palmele în faţă, în dreptul vaginului. Îl priveşte în ochi fără să clintească. Rece.

În esenţă, erau un pitbull cu un chihuahua în faţă, care încearcă să-i ţină piept. Cea mai nenaturală dintre împerecheri.

Un bătrân decrepit cu o faţă ridată ca un pergament, cândva atrăgător, cândva în floarea vârstei, cumva menţinând în mod greşit imaginea asta despre sine. Un bărbat în vârstă cu pielea pe mâini ridată şi degetele noduroase şi părul aproape alb complet, pe care în zadar şi-l vopseşte cu un blond cenuşiu ridicol, care îi face coama să arate precum o perucă. Sau poate că are perucă!, înţelege deodată şocată Luiza.

Un moşneag încă nu total decrepit, încă măcinat de pofte şi încă puternic şi încă având foarte multă influenţă asupra celorlalţi, dar mai ales insistând să aibă putere totală asupra secretarelor lui, care să facă absolut tot ce le spune. Rânjise la ea cu subînţeles, poate nu cu totală răutate în intenţii, să te afli cel puţin opt ore pe zi în acelaşi birou cu cineva şi să te apropii de el, să respiri acelaşi aer cu el, să râzi cu el, să treci prin momente bune şi rele cu el şi să simpatizezi acea persoană, poate naşte dorinţă. Să o atingi, să o posezi pe de-a-ntregul pe acea fiinţă cu care împarţi existenţa. Mai ales când e vorba de o secretară pe care încă nu reuşise niciunul dintre medici să o seducă. Fascinaţia necunoscutului. Nimeni nu îi ştie secretele. Acel necunoscut, secret în ceaţă, care refuză să se destăinuie, să se supună, poate fi mai aţâţător decât orice adevăr palpabil. Ceva ce ţi se refuză, mai ales cu absurditate şi în pierdere evidentă, este practic în capul listei de lucruri dorite. Ea se face că nu înţelege, ca de obicei. Rămâne impasibilă sub privirea lui pofticioasă. Nu îi zâmbeşte înapoi. Nu are el idee cât de multă dreptate a avut când a spus că ea şi Engel sunt două persoane foarte diferite, chiar se poate spune diametral opuse, căci ea nu va face absolut nimic din ce face doamna Engel.

Lui i se schimbă expresia pe faţă. Din poftă dă în furie. Furia îi creşte pe chip cu o viteză atât de înfiorătoare, încât ea îşi spune că dacă nu iese imediat de la el din birou, acesta o va lua la pumni. O va da cu capul de pereţi. Îi va face ceva rău. Curajul ei sinucigaş îl indignează! Poate să-i facă pe loc alt contract. El este puternic şi poate face orice! Înţelege ea cine este el?!

Luiza se gândeşte la profesorul Keller când îşi strânge lucrurile din birou, atentă să nu uite niciun obiect personal. Cum a sărutat aerul din jurul ei. Sărutase aerul în jurul ei, mângâiase contururile aurei ei, mângâiase discret fiecare culoare a energiei ei vitale, timid, înlăturase strat cu strat puterea ei de a rezista. Gata să o consoleze cu trupul lui. Exact în acel birou, pe care ea îl părăsea în acel moment. Pleacă ea împreună cu dragostea lor, omida aceea catifelată, pregătită de sacrificiu. Care nu va ajunge niciodată fluture. Se angajase acolo sperând că pentru ea asta este un nou început, dar era doar un nou sfârşit.

(Sfârşit)