De la avea la a fi

La sfârşitul cărţii lui Fromm, To Have or to Be?, nu ajungi la vreo concluzie ce anume nu ar trebui să ai şi nici cum să treci în a fi. A avea înseamnă a nu fi? Înseamnă a fi mort? Dacă făcea o listă cu lepădări de obiceiuri sau posesiuni, habar n-am, de avuţii, să te auto-înfometezi, să mergi în zdrenţe, să-ţi arunci pantofii pe geam, să îţi dai banii săracilor, să duci o viaţă aşa, de masochism cumplit, în care să îţi refuzi absolut orice, să te pedepseşti singur încontinuu, dacă ţi-ai propune să fii o Simone Weil. Dar nu, la sfârşit stai enervat în faţa unui amalgam de spiritualism indian, creştinism şi filozofie. Habar n-ai ce să faci. De unde să începi.

De fapt, doar ajungi la concluzia că trebuie să îi citeşti pe Meister Eckhart şi pe Marx. Bun, mi-am achiziţionat cărţile în discuţie. Dacă viaţa fără Marx nu e posibilă, accept. De abia aştept să mă înfrupt din minunăţiile lui, căci e citat atât de des, încât nu prea îţi rămâne alegere. Cartea în sine şi nu altceva, pare o introducere în Marx.

Bun, ai ajuns la sfârşit cu cartea lui Fromm. O închizi. Şi acum? Încotro? Cum spuneam, nu există instrucţiuni pentru nimic. Cu ce îţi îmbunătăţeşte aceasta căutarea unui sens şi a unei existenţe satisfăcătoare? Vrei să nu mai ai, vrei să fi. Ce înseamnă a avea? Eşti un dulap în care ai pus chestii, suferi de boala aia în care colecţionezi toate gunoaiele fără limită? Nu este clar de unde a avea începe să fie toxic şi câtă renunţare exact înseamnă a fi, înainte de a deveni autodistrugere. Şi când exact poţi atinge această stare de graţie numită a fi, căci pentru a fi, întâi trebuie să descoperi cine eşti, iar asta se întâmplă târziu în viaţă. Dacă nu cumva după ce ai epuizat toate posibilităţile în extrem, toate dependenţele şi toate existenţele posibile ale eului tău şi atunci nu are sens să îi criticăm pe unii şi pe alţii căci se află pe o treaptă sau alta a auto-cunoaşterii, care-i va ajuta cândva să FIE.

Şi cum pui asta în aplicare, mă rog? Te pune să respiri. Okay. Vorbeşte mult despre cum să te relaxezi şi să te concentrezi. Putem face exerciţii de respiraţie, la o adică. Eu am învăţat să meditez timp de doi ani la un centru budist. Poate am un avantaj în a afla mai repede cum să trăiesc într-un mod productiv şi plin de sens conform lui? Să aflu şi perspectiva pe care o propune el?

Ne zice clar că dacă alergi după prieteni eşti un prost. Total de acord. Nimic de obiectat. Nu numai pentru că relaţiile nu durează şi constau în a folosi şi a te lăsa folosit, dar trebuie să nu fii prea inteligent ca să ai prieteni. Ăia mai mediocrii au prieteni cu carul, mereu găsesc o droaie ca ei. În aerul rarefiat al unui Fromm, unde găsea el unul cu care să aibă ceva de vorbit? Cu cine avea el subiecte în comun? Aşa că îl văd pe Fromm stând la o terasă cu Marx şi cu Meister Eckhart, bând împreună câteva beri, la o vorbă.
"Băi, hai să vorbim despre a fi sentimental. Adică a avea sentimente fără sentimente, cum ar fi, a te gândi şi a visa la sentimente fără a le trăi cu adevărat."
"(Aici las loc gol pentru că nu ştiu ce ar spune Marx, căci încă nu l-am citit, mă chinui cu o carte mizerabilă de 600 de pagini.)"
"Domnul fie cu tine şi să te îndepărteze de gândurile astea satanice!", spune Meister Eckhart. "EL e răspunsul la toate! Cine crede în EL e viu, cine nu, e mort."
"Dar ce spuneţi voi despre o personalitate anal-retentivă?", încearcă Fromm să o dea freudian pe la bucile esenţei răului, lăcomia. Dorinţa de a avea.
"(Aici iar mormăie ceva Marx, habar n-am încă ce.)"
"Analo-ce?!", întreabă Meister Eckhart înspăimântat şi începe imediat cu ochii ridicaţi la cer să se roage îndârjit, ca să-l pună cât mai repede pe fugă pe Satana!

Asta îmi reaminteşte cea mai nevrotică întâlnire pe care am avut-o anul acesta, cu o prietenă din copilărie în oraşul meu natal, Bucureşti. M-a dus, ca din întâmplare, la restaurantul lui Hadad de lângă Ateneu. Eu mi-am dat seama imediat unde suntem, ştiam cine este Hadad, căci gătesc mielul de Paşte ca el. Ea susţinea că habar n-are ce restaurant era. Ne aflam acolo cu prezumţia că o să preiau eu nota de plată, ca de obicei. Apoi, prietena respectivă m-a jignit continuu toată perioada pe care am petrecut-o acolo. Pe banii mei, până la urmă. Aşa că am scurtat şmecheria, simţind imediat în aer electricitate. Nu am comandat decât cafea, băuturi răcoritoare şi aperitive şi nu am încurajat o comandă ulterioară.

Mi-a reproşat că nu ştiu ce anume i-am spus eu cu un an în urmă. I-am explicat că interpretează greşit ce s-a întâmplat atunci. Dar ea era setată pe altceva. Dacă vrei să-i găseşti nod în papură cuiva, răsuceşti realitatea cum vrei tu şi gata. M-a luat la rost că de ce am venit din Germania aşa, fără nimic pentru ea. Mă întrerupea când doream să îi povestesc ceva, spunându-mi că nu vrea să ştie ce am de spus. Mi-am dat seama repede că de fapt se întâlnise cu mine doar pentru că scosese (pe banii ei) la o editură o carte şi ţinuse să mi-o dea şi mie să o citesc. Chiar m-a rugat cu insistenţă să îi comunic dacă mi se pare că a evoluat ca scriitoare în comparaţie cu prima ei carte - pe care nu am citit-o, căci nu se poate trece de primele pagini la ceea ce scrie. Ea vrea să aibă titlul de scriitoare. L-a cumpărat şi este al ei. Dar a fi scriitoare, nu ştie cum. Are, dar nu e.

Cu un aer nevrotic îmi tot repeta să nu cumva să o citez în vreun text de-al meu. Chiar părea să se autocenzureze rău de tot. Era de-a dreptul chinuită de prezenţa mea, ca nu cumva să-i scape ceva genial pe care eu să-l folosesc în vreun roman. M-am simţit complet bulversată şi şocată. Totuşi mi-a fost milă de ea, mai ales că eram obişnuită ca relaţia noastră să fie instabilă şi capricioasă şi că de câte ori o întâlneam, eram fiecare dintre noi două altcineva. Dacă te hotărăşti să investeşti în cineva, te controlezi şi rămâi la hotărâre.

M-am gândit că o mare suferinţă trebuie să fie cauza pentru comportamentului ei plin de ură şi am vrut să aflu mai multe despre problemele ei, ca să văd dacă pot să o ajut cu ceva. În loc să o judec şi să mă simt jignită de atitudinea ei obraznică, mai bine să aflu ce se întâmplă. Aşa că a doua oară când am venit în Bucureşti i-am scris, întrebând-o dacă vrea să ne vedem. Mi-a răspuns cu întârziere de o săptămână cum că e cam ocupată... Cum ne influenţează comportamentul lipsa şi cum putem fi fără să avem?

În fine, dacă aş sta eu personal la masă cu Fromm, l-aş întreba de ce a scris zeama asta chioară care nu mă ajută să fiu, şi nu defineşte clar ce înseamnă a fi şi nici la ce anume trebuie să renunţ şi mai ales de ce. Totul e frumos în cartea lui şi bine scris şi interesant, dar vreau să pună undeva punctul pe i. Nu să-mi şoptească cântece de leagăn, ci să dea cu toporul. Vreau să-l întreb dacă viaţa trebuie musai să fie un lung şir de suferinţe autoimpuse, pe lângă cele care vin automat din afară, dacă are un răspuns în privinţa a ceea ce lipseşte din carte. Dacă eu care încerc să mă simt bine cu mine însămi şi suferinţa mi se pare indecentă, am vreo şansă în lumea aşa cum o vede el. Pentru că oamenii sunt foarte diferiţi, au nevoi diferite şi se schimbă în timp oricum, iar eu dacă n-aş avea bani de bilet la operă, aş considera că sunt moartă. Până la urmă cred că mai degrabă l-aş ruga pe el să se uite în ochii mei şi să-mi spună clar dacă eu trăiesc ori sunt moartă.

Eu personal cred că nu există prăpastia asta între a fi şi a avea. Eu cred că toţi existăm. Şi că uneori a fi înseamnă a dori să ai şi că amândouă se îmbină pur şi simplu una cu alta. Acest a fi al lui Fromm provine desigur din hinduism, a exista în momentul prezent pe deplin, neposedat de lucrurile din jurul tău, materiale sau inventate, de falsele iluzii de la tine din minte, să înveţi efectiv să trăieşti, să trăieşti fără construcţia din capul tău care te orbeşte, să înţelegi că este o construcţie, să devii în sfârşit liber. Să te eliberezi de lume, de falsitatea construcţiei sociale. Liber de propriile nevoi, dorinţe, ambiţii, propriul narcisism, să te cunoşti pe tine cu adevărat, crud, brutal, şi să-ţi distrugi fiecare trăsătură care stă în calea libertăţii tale totale. Şi atunci în sfârşit EŞTI.