Întâlnirea de treizeci de ani

Îmi doream să scriu despre universul extraordinar al lui Carlos Saura, dar am primit o invitaţie să iau parte la întâlnirea de treizeci de ani de la terminarea liceului, aşa că am fost deturnată de la planul iniţial. Întâlnirea trebuia să aibă loc pe 2 octombrie. Întâi mi-am spus: Aha, foarte interesant ca experiment! Foarte interesant. Poate chiar iese şi un text de aici! O concluzie asupra noastră ca devenire, noi atunci, cu visurile, cu promisiunile personificate pe care le reprezentam, cu ţelurile pe care le aveam, nespuse, dar încastrate în carne. Fiecare copil este un potenţial. Aşa eram şi noi. Nişte promisiuni. Noi acum, în acest moment, în realitate. Sfinte Sisoie, după treizeci de ani de zile să-ţi revezi colegii!

Pe Carlos Saura l-am descoperit abia acum câteva zile. Filmul Cría Cuervos / Raise Ravens, prin descrierea universului celor trei surori, mi-a trezit amintiri puternice din propria copilărie. Trecerea lentă a timpului, timpul acela vâscos, abraziv, decuparea de actori din reviste şi lipitul în albume, discurile cu muzică veche, muzica aceea care suna straniu, ca o intruziune a unei civilizaţii extraterestre în lentoarea vieţii reale. Am în memorie cum dansam cu verişoara mea, pe când eram nişte fetiţe. Iar momentul era absolut perfect. Uleios, îmbibat în soare strălucitor şi cuvinte ale unor cântece a căror limbă nu o înţelegeam, aşa că ne imaginam fiecare versuri după bunul plac.

L-am abordat pe fostul coleg care mi-a trimis invitaţia. În liceu avea o poreclă extrem de caraghioasă, pe care nu are sens să o menţionez. Nici nu ştiu şi nu cred că am ştiut vreodată cine i-a pus-o şi în niciun caz de ce. Acum nici n-ar avea sens să îl apelez aşa, au trecut 30 de ani, între timp suntem oameni în vârstă cu familii şi tot tacâmul.

I-am spus că aş fi venit dacă aş fi ştiut din timp. Nu ştiu de ce am spus asta, uneori vorbesc ca să mă aflu în treabă. Dacă ştiam cu o lună în urmă că întâlnirea e pe 2, l-aş fi luat ca ostatic pe Jonas Kaufmann ca să mute spectacolul lui de operă cu La forza del destino de pe 2 octombrie? Nu, în fine, aş fi luat bilete pentru reprezentaţia de dinainte şi aş fi ajuns pe 1 octombrie în Bucureşti, adevărat. Ce tot vorbesc despre Jonas Kaufmann? Am primit acum câteva zile un mail de la Opera de stat bavareză că e bolnav şi că vine în locul lui Stefano La Colla. Deci oricum m-am lins pe bot de Jonas.

Dar eu vorbeam despre întâlnirea de 30 de ani la care am fost invitată. Deci am schimbat câteva cuvinte cu fostul coleg. O surpriză plăcută, căci nu cred că am schimbat cu el cinci cuvinte în liceu, dar acum am dus ceva care se putea numi dialog. În liceu am trecut unul pe lângă altul şi atât. Da, aş fi venit, l-am asigurat. Dacă este amânată întâlnirea din cauza covidului, să mi se spună din timp şi sunt acolo. Am contactat-o pe organizatoare, cu care nu am aproape nicio amintire din liceu. Ştiu cum o cheamă şi că mi-a fost colegă şi în rest... gol. Mă screm, încerc să mă concentrez, este imposibil! Cum să nu-mi amintesc nimic de ea? E imposibil. Şi totuşi nu am nicio amintire cu ea. Mă simt şocată. Nu-mi amintesc niciun cuvânt pe care ea să-l fi spus vreodată, niciun gest de-al ei care să mi-o definească, nicio informaţie personală despre ea. Nimic. Habar n-am cine e.

În fine, am schimbat şi cu ea câteva cuvinte. Este căsătorită cu un fost coleg cu care am lucrat împreună timp de un an şi jumătate sau aşa ceva, eu şi el fiind în timpul lucrului acolo destul de apropiaţi şi ducând conversaţii nesfârşite despre toate prostiile imaginabile. Ştiu că mă gândeam, sfinte, cât de asemănători suntem, doar că eu eram femeie, iar el bărbat. Încă unul care trăieşte zece vieţi într-una singură şi universul e prea strâmt. Cred că dacă l-a luat de bărbat această fostă colegă, duce o viaţa nu prea uşoară. În fine, drumurile noastre s-au despărţit când ne-am angajat fiecare altundeva. Ţin minte că ţăcănitul pentru care lucram a comandat la un astrolog renumit horoscopul personal al fiecăruia dintre angajaţi şi a ajuns la concluzia că eu şi cu amicul Bogdan ar trebui să fim daţi afară. Nu mai ştiu ce scria la Bogdan în horoscop de îl făcea indezirabil. Eu eram o bombă pe picioare. Fiecare am primit pe vreo zece pagini copia unui horoscop amănunţit, care conţinea toate defectele noastre şi detaliile exacte despre ce se va alege de noi.

În fine.

Cum spuneam, vorbesc un pic cu femeia asta despre care nu am absolut nicio amintire, şi care s-a căsătorit între timp cu Bogdan, cel cu care am lucrat timp de un an şi jumătate, şi tot aşa, entuziasmată, îmi arăt dorinţa să particip la această întâlnire.

Apoi, după câteva zile, ce-mi trece mie prin cap, mă uit să văd cine e invitat la această întâlnire. Mă uit la numele acestor oameni, care-mi spun ceva, mă uit la pozele puse de ei, care într-un mod cenuşiu, macabru, greu şi sufocant, îmi trezesc ceva în adânc. Un nod în stomac. Ceva morbid, ca umbra unei umbre a unei umbre, adânc undeva, foarte-foarte adânc, dar nimic nu răzbeşte la suprafaţă. Numele lor îmi sună categoric cunoscut. Feţele lor îmi sunt cunoscute. Îmi spun: eu îl cunosc pe omul ăsta! Dar nicio amintire cu vreunul dintre ei nu reuşeşte să crape suprafaţa, să pătrundă şi să mă lumineze.

Nu am nicio memorie cu aceşti foşti colegi. Sunt feţe mute, care nu-mi trezesc nicio poveste în minte, nimic legat de persoana lor sau de timpul meu petrecut împreună cu ei. Eram şcolari, mergeam, ascultam cuminţi la ore, ne întorceam acasă. Eram copii taciturni, ne făceam temele pentru acasă, abia scoteam un cuvânt unii cu ceilalţi. Aici pot insera o aluzie la universul tăcut al lui Carlos Saura. Pe vremea aceea nu ne spuneam unul altuia mai nimic despre propria persoană, ce ne place, ce ne displace, împotriva a ce suntem sau pro ce. Nu se cerea o poziţie politică din partea noastră, nu ni se cerea nimic şi nu ceream nimănui aşa ceva. Ne eram unii altora aproape necunoscuţi. Nu exista facebook unde fiecare să scrie ce-i trăsneşte prin cap, toate intimităţile, până în cele mai dureroase detalii. Eram şi atât, existam foarte schematic unul în mintea celuilalt, nişte existenţe abstracte. Pentru mine cel puţin ceilalţi nu prezentau vreun interes, căci eram ocupată cu a fi. Nu ne defineam continuu prin ceilalţi, nu păsa nimănui ce haine aveai pe tine, nu exista privirea aceasta pătrunzătoare în sufletul celălalt pentru a te autodefini prin contrast. Aş putea spune că eram o masă amorfă, fără formă, trăiam în prezent neformaţi de principiile brutale pe care lumea de azi le accentuează şi prin care forţează individul să îşi asume un individualism extrem. Nu te forţa nimeni la ură sau la dragoste. Erai şi atât. Nu-i cunoşteai pe ceilalţi şi era mai mult decât perfect. Aşa că nu aş şti ce visuri şi-au futut între timp, căci nu ştiu ce aşteptări au avut vreodată, nu ştiu ce drumuri strălucitoare de carieră le-au fost oprite, căci habar n-am ce şi-au dorit pentru ei. Nu am idee dacă ceea ce sunt acum le-a împlinit aşteptările, căci habar n-am ce aşteptări au avut de la viaţă. Ba unii păreau pe un drum sigur de abandon şi băutură şi asta părea pentru ei o carieră sigură şi încă una de vis. Ne eram unul altuia perfect necunoscuţi şi atât. Ori eu am trăit ruptă total de ceilalţi şi am fost pur şi simplu lăsată în pace. Ei între ei, de ce şi-ar dori să se vadă? Ce îi leagă?

Una dintre puţinele amintiri, dar aceasta este foarte aprinsă, este cu o fată brunetă, slăbuţă şi delicată, într-o pădure. Numele ei îmi vine în memorie: Andreea A. Ne aflăm într-o excursie cu şcoala, probabil în clasa a cincea. Noi am luat-o prin pădure de unele singure, şi ne-am rătăcit. Am umblat aşa brambura prin pădurea aia, speriate şi debusolate, încercând să găsim drumul înapoi. O spaimă de ţinut minte pe viaţă.

Printre feţele de acolo de pe Facebook invitate la întâlnire, era şi sora mai mică a unei colege de-a mea, cu care am fost colegă de serviciu la un moment dat. A fost şi un fel de prietenie între noi, de ea îmi amintesc foarte bine. Prietenia s-a stricat, la un moment dat s-a deschis Cutia Pandorei de frustrări între noi. Oricum eram diferite precum ziua şi noaptea şi nu aveam aproape nimic în comun. Totuşi tipa a spus nişte chestii memorabile, de care îmi amintesc cu plăcere şi de care încă râd. A spus de exemplu la un moment dat că o femeie adevărată are un soţ şi un amant. Iar asta mi-a rămas întipărit pe scoarţă. Pe baza unui vis de-al ei am scris o povestire: Autoportret.

Aşa că i-am scris repede un mesaj femeii care îmi fusese cândva colegă şi între timp reuşisem vag să îmi amintesc că fusesem la ea acasă o dată, dar nu ştiu de ce sau ce-am făcut împreună, ori despre ce am vorbit, în caz că n-am stat ca două mute una lângă alta. I-am scris că nu vreau să ştiu absolut nimic despre oamenii aceia şi că nu am de ce să vin. Iar asta dintr-un motiv simplu: nu ştiu cine sunt! Nu am nicio amintire cu ei. Cele două prietene ale mele pe care le-am iubit şi cu care am avut într-adevăr ceva în comun lipseau din lista de invitaţi. În schimb era un prieten din liceu, pe vremea când a avea prieten însemna ca cineva să meargă la câţiva metri în spatele tău. Şi un coleg, Laurenţiu, cu care mă băteam în ultima bancă prin clasa a şaptea, probabil, trebuie să fi fost a şaptea, iar profesorul de sport care ne-a surprins ciomăgindu-ne, ne-a apucat cu câte o mână de păr pe fiecare şi ne-a dat cap în cap.

Au trecut treizeci de ani în care s-au petrecut atâtea, că habar n-am unde mi-este capul. Nu ştiu de unde să încep şi mai ales cu ce. Dar categoric pentru mine viaţa este o aventură. Întrebarea mea este mereu: şi acum, ce? Este o călătorie plină de peripeţii, unele groaznice, altele minunate, dar viaţa mea a fost de un aşa dinamism şi o harababură de continuă reinventare, încât trebuie să accept că sunt lucruri pe care pur şi simplu le-am pierdut, ca într-un incendiu. Şi să dau drumul. Universul tăcut al vieţii mele de şcolăriţă şi feţele mute ca nişte măşti imobile ale colegilor mei, nu mai există.