E voie să faci glume în prezenţa cuiva pe moarte?

Totul se schimbă, nimic nu rămâne cum este. Ce este acum, într-o secundă e deja dat uitării, înlocuit cu altceva. Până şi memoria a ceea ce a fost, se şterge repede cu o precizie înspăimântătoare. Totul este într-o permanentă transformare, devenire, supus unei dinamici demente, furioase şi de nestăpânit. Dar în timp ce obiectele electronice sunt înlocuite cu varianta lor mai bună, cu un model mai performant, care ştie să facă mai multe, cu mult mai bine şi mai repede, noi, oamenii, cei care le cumpărăm, îmbătrânim cu fiecare zi şi devenim varianta noastră mai proastă, ne descompunem pe picioare, ne transformăm încet în hoituri. Ne naştem ca să murim. Viaţa durează o clipă. Universul se mişcă mai departe, perfect indiferent. Generaţii şi generaţii şi generaţii, imposibil de cuprins cu mintea şi de înţeles, au existat înaintea mea. Generaţii şi generaţii vor urma după mine, imposibil ca eu să pot cuprinde această vastitate de viaţă şi transformare şi devenire cu mintea mea mărginită. Ideea aceasta este atât de uriaşă şi de necuprins pentru mintea umană, că te distruge până şi faptul de a încerca să înţelegi cantitatea despre care vorbim. Cantitatea de viaţă umană, carnea prelucrată prin maşina de tocat a lumii. Sângele scurs.

Pe vremea când eram tânără mâinile mele erau cu mult mai mici. Palmele mai înguste, degetele foarte subţiri, pielea întinsă şi fără urmă de riduri sau pori. Acum când îmi privesc mâinile, când le întind în faţa mea, în aer, cu degetele desfăcute şi le analizez, mă întreb unde sunt eu. Ne definim eul în funcţie de aspectul fizic, este inevitabil asta. Eu sunt aşa şi aşa şi aşa. Dar de fapt ne transformăm până la nerecunoaştere pe tot parcursul vieţii şi din cauza aceasta putem afirma că ne aflăm într-o permanentă criză de identitate. Privind-o în autobuz pe o femeie cu operaţii estetice, m-am întrebat dacă aşa o transformare radicală a propriului aspect nu dă probleme psihice. Dacă atunci când se priveşte în oglindă dimineaţa când se trezeşte şi încă nu este complet trează, aşa cum este dimineaţa câteodată când te trezeşti prost dispus şi mintea îţi este încă în ceaţă, şi dă cu ochii de sine însăşi în oglindă, nu se întreabă: unde sunt eu? Cine este persoana din oglindă? Dacă pentru o secundă nu se sperie de moarte, ca într-un coşmar. Te trezeşti dimineaţa şi în oglindă este altcineva. Te-ai transformat într-o persoană necunoscută peste noapte, precum Gregor Samsa într-un gândac. Sau un necunoscut ţi-a luat pur şi simplu locul. Ai fost înlocuit. Dacă nu te simţi măcar pentru o frântură de secundă pierdut. Ca şi cum ai decis cândva să scapi de tine pentru totdeauna.

Nu ştiu ce fac alte femei, dar eu am păstrat rochia în care m-am căsătorit. Dacă o iau în mâini şi o întind pe trupul meu de acum, ca să fac o comparaţie, este jumătate din mine pe lăţime. A fost o vreme când am încăput în această rochie. Greu de crezut, dar adevărat. Eram slabă, os şi piele. Eram îngustă în umeri şi în şolduri. Sigur, mă vedeam grasă şi nu ştiam cum să mai găsesc modalităţi să slăbesc. Nu mai ştiam cum să mă înfometez. Aşa că nu mâncam decât o singură dată pe zi un pic de ceva. Mâncarea era ceva negativ, de care fugeam ca dracu. La 24 de ani cântăream 42 de kg. Mi se părea că arăt perfect şi am fost devastată când nu am putut menţine această greutate decât pentru câţiva ani. În ziua de azi sunt mai zen aşa, când mi-e foame, mănânc, când mi-e somn, dorm.

Dacă se uită cineva la o poză cu mine ca tânără fată, nu ar putea pricepe cum de e vorba despre aceeaşi persoană. De fapt nici nu este vorba de aceeaşi persoană. Pentru că şi eu ca om, în interiorul minţii mele, sufleteşte, am trecut prin foarte multe între timp, m-am transformat şi am evoluat şi m-am schimbat şi am asimilat experienţe de viaţă, până şi alte culturi am asimilat, m-am extins şi m-am modelat după un miliard de lucruri care mi s-au întâmplat cu sau fără acordul meu. Nu neg că am experimentat mult pe mine.

Am întrebat-o odată pe o prietenă absolut spontan într-o dimineaţă: dacă încetăm să mai fim femei, ce devenim atunci? Cu simptomele mele foarte puternice de premenopauză, mi-am dat seama încă de la 42 de ani că în curând voi intra în menopauză. Câţiva ani mai târziu mă întrebam în fiecare lună: oare îmi mai vine luna asta? Sângerarea lunară care este o povară psihică şi fizică pentru o femeie, devenise brusc ceva de interes şi de griji. Când estrogenul scade şi progesteronul devine din ce în ce mai puţin, mai sunt femeie? Devin o fiinţă androgină? Ce devin? Ce defineşte o femeie? Din momentul în care dorinţa mea sexuală scade văzând cu ochii şi te gândeşti la sex doar ca la o formă de tortură, ce eşti? Ce formă de viaţă ai devenit? Mai eşti tu însăţi? Cine este persoana care te-a înlocuit? Ce ne defineşte ca oameni? Din ce punct poţi să nu te mai consideri pe tine tu şi poţi declara că îţi poţi schimba la fel de bine şi numele. Să te duci la poliţie şi să declari: în faţa dumneavoastră nu mai stă aceeaşi persoană care a fost înregistrată cu 49 de ani în urmă sub numele de. Această persoană de 49 de ani de acum a fost o dată şi bebeluş, apoi a devenit adolescentă, apoi a ajuns la maturitate. Iar cândva a devenit o femeie în vârstă, asexuală, cu experienţe de viaţă atât de variate şi care i-au schimbat viaţa atât de radical în diverse direcţii, încât nu a mai rămas nimic din identitatea anterioară. Ce este identitatea pentru un om? Ştiu că am o grămadă de întrebări şi niciun răspuns. Eu vreau să aflu doar dacă eu mai sunt eu.

Totul se schimbă, se transformă, şi ce este născut se naşte ca să moară. Toţi suntem sub îngrijire paliativă. Nu a venit un doctor să se uite în ochii noştri şi să ne spună: nu mai pot face nimic pentru dumneavoastră! Ci ne-am dat seama singuri. Murim. Ne transformăm în nişte frumoase cadavre. Nu facem decât să ne străduim să îmbunătăţim calitatea vieţii puţine care ne-a mai rămas de trăit. Pentru mine moartea a fost ceva cu care m-am confruntat pe vremea când aveam vreo 25 de ani şi tatăl meu a primit diagnosticul de tumoră pe creier şi a început să moară încet timp de doi ani, sub ochii mei. A murit în mijlocul familiei sale. De atunci, mirosul morţii m-a însoţit în permanenţă peste tot, fără să-l mai pot uita vreodată. Nu-ţi mai scoate nimeni din cap după aia mirosul de mort. Este definitiv.

Ca moartea să devină ceva personal este un lucru cumplit. Să o trăieşti nu ca observator indiferent de pe margine, ca şi cum ai ştii că în genere în lume se moare, ci crud şi concret şi dur că nu se mai poate face nimic pentru tine. Şi nu se moare doar la bătrâneţe, ci se moare la orice vârstă, oricând, fără să ştii cu exactitate data, ora şi cât ţi-a mai rămas. Plus că bătrâneţea mi se părea la vremea aceea ceva cumplit de îndepărtat şi de lung, infinit de lung, ceva aşa precum o veşnicie. Până aveam să ajung bătrână avea să treacă o eternitate. Nici n-avea sens să mă gândesc la asta, că era mult prea îndepărtat. Dar acum, la 49 de ani, mă întreb când a trecut tot acest timp, cum a putut totul să se petreacă atât de repede, că doar este ca şi ieri. Da, ieri a fost când. De ieri până azi.

De pe o zi pe alta.

Apoi alegi să trăieşti viaţa precum abordezi anotimpurile. Fiecare anotimp este frumos în felul său. Partea frumoasă când vine toamna este culoarea intensă şi sentimentul de linişte. Poate că nu mai sunt tânără, adevărat, dar este pentru prima oară când sunt capabilă să mă bucur de viaţă. Foamea aia permanentă din mine s-a stins, neliniştea aia cumplită, angoasa, starea de panică, de parcă eram cineva care nu putea fi satisfăcut, potolit, într-o goană perpetuă, în permanentă căutare. Deodată a venit pacea. Fericirea. Echilibrul şi starea de bine. Am 49 de ani şi pentru prima oară sunt cineva pe care cu care sunt de acord, îl iubesc şi îl admir. Pentru prima oară am ajuns la pace cu mine însămi. M-am acceptat şi am ajuns să mă înţeleg. Am ajuns acolo unde mi-am dorit. M-am întrebat într-un moment de maximă luciditate: Ai ajuns? Şi mi-am răspuns: Am ajuns.