Vă place Verdi?

E unu' lângă mine care oftează şi pufneşte, îi scriu de la operă soţului pe WhatsApp.
Nu sunt eu, îmi răspunde el imediat.
Îi bag câteva emojis cu feţe care râd. Lui nu-i place opera şi nici teatrul.
Trag cu ochiul la vecin şi observ că şi el scrie pe WhatsApp cuiva. Apuc să văd şi la el pe ecran câteva feţe care râd.

Cum am ajuns de la punk, unde nişte idioţi răcnesc ceva dând din cap, la a afirma că ce nu e operă nu e muzică, habar n-am. Sau e o poveste prea lungă şi nu are sens să o încep.
Vecinul de scaun este un tânăr care are între 30 şi 35 de ani. Mi-a atras atenţia încă de când aşteptam în hol să se facă timpul să-mi ocup scaunul în sală. Cum stăteam eu aşa în picioare şi priveam în jur madamele elegante, termin semicercul din jurul meu şi dau cu ochii de cineva care stă umăr în umăr cu mine. În murmurul general de voci nu îl auzisem, nu auzisem nici când se apropiase şi nici nu îi simţisem prezenţa în vreun fel. Deci tresar şocată şi fac câţiva paşi să mă îndepărtez de el, plină de indignare.

E mic de statură. Eu am un metru cincizeci şi opt, iar el este poate cu cinci centimetri mai înalt. Poate. Nu l-am simţit apropiindu-se, plasându-se atât de nepotrivit de aproape de mine, de parcă existenţa lui ar fi total neimportantă, el însuşi atât de uşor de trecut cu vederea, un oarecare, un şters, o nonexistenţă, dar iată că acum scriu despre el. A lăsat în urma lui o furtună, cât alţii s-ar chinui să lase în urma lor în câţiva ani buni, şi nu le iese, nu îi ajută talentul să provoace vreo amintire de neuitat. Nu au competenţele necesare. Ăsta era talentat.

Tocmai mă uitam la un documentar despre un trib din Togo care-şi construieşte nişte case din pământ amestecat cu apă, iar despre crengile rupte pe care le sprijină la intrarea în coliba aia susţin că ar conţine sufletele strămoşilor care-i protejează. Dar m-am întrerupt să scriu ce scriu acum, căci în momentul în care analizam cum negrii bătătoreau nămolul ăla scârbos din care formau pereţii unei locuinţe omeneşti, unde aveau să-şi petreacă zilele nişte fiinţe umane într-o căldură cumplită, într-un peisaj sterp, fapt este că eu tocmai fusesem la operă şi dintr-o întâmplare, se nimerise lângă mine un tânăr care era şi el singur acolo. Iar eu, în loc să mă concentrez pe movilele alea de pământ care servesc drept case şi au şi o gaură în tavan să circule sufletele celor morţi de sus în jos, sunt obsedată de vecinul de scaun de la spectacol şi de existenţa lui pe această lume.

Deci era mic de înălţime, dar nu era urât deloc, doar că părea să nu se afle în posesia unui gât, avea cumva capul înfundat între umerii laţi şi avea două picioare lungi şi drepte şi subţiri şi cumva din marea aia de oameni care aşteptau, se lipise de sufletul mea ca o ventuză să sugă toată atenţia mea şi să mă chinuie în timpul întregii reprezentaţii muzicale, căci aşa a fost.

Ce o fi văzut la mine, nu ştiu. Poate m-a ales după înălţime. Dar când am văzut în sală că avem scaune alăturate, mi s-a făcut rău. Am momente din astea de văzut în viitor, ar trebui să fiu angajată drept clarvăzătoare. Când m-am aşezat lângă el, a rânjit roşu la faţă şi satisfăcut de coincidenţă, trăgând intimidat cu coada ochiului la mine. Eu una îl priveam stupefiată, căci aveam eu, aşa, o premoniţie, dar javra era bucuroasă că o să stea lângă mine următoarele trei ore. Sau asta am ghicit eu pe sub mască, pentru că amândoi purtam mască FPP2 şi probabil asta l-a şi păcălit, de nu şi-a dat seama că sunt cu mult mai bătrână ca el. Sau poate şi-a dat seama, că se tot uita la mâinile mele. Poate dorea să vadă dacă am verighetă, dar după cum ştie toată lumea, după mâini poţi să afli ce vârstă are cineva, deci poate şi-a dat seama, dar sunt o mulţime de perverşi pe lumea asta. Cum sunt tinere fete care au un complex patern şi îşi caută boşorogi, aşa sunt unii bărbaţi care speră să fie adoptaţi de mămica pe care n-au avut-o niciodată.

Îmi vine în minte acum o scenă de la bridge, dintr-o zi în care am nimerit la o masă cu trei femei în vârstă, adică peste optzeci, una cu probleme locomotorii, care nu-şi mai putea mişca o mână deloc şi abia mergea. Când avea nevoie la toaletă, era un adevărat chin. Probabil avusese un atac cerebral. A fost una dintre zilele în care nu mâncase nimic care să provoace gaze, deci am fost recunoscătoare providenţei, dar tot s-a apucat să mănânce nişte biscuiţi şi a tot molfăit şi molfăit şi a supt la dinţi şi şi-a lins gingiile de un miliard de ori şi a tot plescăit, iar asta a continuat să facă mult timp după ce biscuitul fusese înghiţit. A tot căutat firimituri între dinţi o veşnicie. A supt toate particulele.

Am momente din astea în care sunt obosită şi nervoasă şi prost dispusă şi în loc să mă concentrez la bridge, care este un joc greu, eu sunt atentă doar la plescăitul şi suptul dinţilor unei femei aproape moarte, căreia trebuie să-i atragi atenţia continuu ba că e rândul ei, ba că se joacă altceva decât crede ea, ba că este în masă şi nu în mână. În mintea mea eram turbată de furie: joc cu trei mortăciuni! Dacă s-ar întinde aici pe jos şi ar închide ochii, lumea ar putea considera că se află la o expoziţie de cadavre!

Scuze, m-am întrerupt ca să mă uit iarăşi la negrii ăştia care tocmai i-au oferit cu mândrie reporterului să bătătorească şi el nişte lut pe ceea ce va fi în viitor peretele unei case. Peisajul este atât de arid şi lipsit de vegetaţie că mă întreb unde îşi fac ăştia nevoile. Nici un tufiş nu e! Ăia prezintă cu mândrie sinceră frumoasele lor tradiţii pe care le păstrează cu sfinţenie, iar eu nu mă întreb altceva decât unde se cacă. Poate au construit un veceu, adică o gaură în pământ pe undeva, dar reporterul nu întreabă.

Deci să revenim la tânărul de lângă mine cu apetit pentru femei în vârstă. Cum spuneam, după primul act i-am scris soţului că am pe unul lângă mine care n-are stare, oftează, se bâţâie, se fâţâie şi se uită la ceas din cinci în cinci minute. Sper să nu se mai întoarcă din pauză!, îi scriu, apoi mă ridic să dau o raită pe afară.

Dar nu. La întoarcere, când aşteptam în hol să se deschidă uşile să ne permită să ne reluăm locul în sală, era acolo, înfipt pe picioare şi cu braţele încrucişate peste piept, de data asta poziţionându-se faţă în faţă cu mine, ca nu cumva să nu-mi fie clar ce se întâmplă, şi rânjindu-mi cu tupeu. Ochii lui ardeau de pasiune. Îşi găsise jumătatea! Femeia visurilor! M-am uitat în altă parte, ignorându-l total.

Şi a luat-o de la început.

A oftat de un milion de ori, fără jenă. La un moment dat a izbucnit spontan în râs, nu ştiu ce văzuse amuzant pe scenă, eu nu am reuşit să mai prind la ce se uita, ce putuse să-i provoace hohotul de râs, mă tot atingea cu braţul, se mai uita la ceas un pic. Adică apăsa pe un buton care-i lumina cadranul şi în întunericul sălii asta atrăgea atenţia. De multe ori părea indignat de-a dreptul de ceea ce se petrecea pe scenă! Totuşi a recunoscut locul cel mai frumos din toată opera, momentul în care o soprană a atins punctul maxim al spectacolului şi a strigat entuziasmat: Bravo!, aplaudând. Din mişcarea corpului, cred că a vrut să se ridice şi în picioare, dar s-a oprit văzând că nu se ridică nimeni altcineva.

Deci pentru mine a rămas ceva de neînţeles în toată afacerea asta. Iar persoana lui a rămas un puzzle de nerezolvat.

La un moment dat mă rugam de mine în gând: Nu-i da o poşetă în cap! Nu-i da o poşetă în cap! Hai, iartă-l!

M-am gândit că poate este muzician, căci nu se uita la supratitrare, deci probabil ştia versurile pe de rost. Poate era italian, căci avea părul negru şi înţelegea cuvintele. Sau ştia italiana. Era vreun geniu d-ăsta care cunoaşte douăzeci de limbi străine. Da, da, poate că era muzician şi cunoştea notele, partitura şi nu îi convenea interpretarea. Sau poate era doar un dobitoc căruia cineva îi făcuse cadou un bilet la operă şi fusese trimis acolo fără voia lui.

Mi-a venit să-l întreb cine l-a forţat să vină aici, măi puişor, dar pentru că nervozitatea din persoana sa, neliniştea aia şi incapacitatea de a se păstra doar pentru sine mă speriau, am hotărât că mai bine nu intru în vorbă cu el. Cine ştie ce bolnav psihic mai era şi ăsta. Şi m-am abţinut să-i dau şi o poşetă în cap. Dar tot sadismul îngropat undeva în mine a ieşit la suprafaţă şi îmi imaginam cu ochii închişi chestii pe care i le-aş fi făcut, cum dau în el. Numai palme merita. Mi era ruşine cu el, de parcă era într-adevăr cu mine acolo, iar eu eram în vreun fel responsabilă pentru el. De parcă eu îl crescusem prost.

La sfârşitul spectacolului m-am întors cu spatele la el şi am fugit mâncând pământul, fără să mai privesc înapoi. Dar o să-mi fie greu să-l uit. Fără să vorbim şi fără să-mi povestească nimic despre sine, prin reacţiile lui impulsive şi enervante, exprimate doar prin oftaturi şi alte sunete şi interjecţii, bâţâit din picior şi joc de degete iritat, mi-a spus totul despre el. Într-un trup mic, o personalitate gigantică, care dădea pe-afară. O bombă cu ceas.