Autoportret

Veveriţa se trezeşte pentru că soarele îi bate direct în faţă prin fanta dintre draperii. Însă ar fi avut chef să doarmă mai mult. Face o baie, se analizează în oglindă. Îşi netezeşte părul care-i stă ca o coamă zbârlită, apoi trece în bucătărie. Mănâncă în grabă, stând în picioare lângă fereastră.

Îmbracă o pereche de blugi jerpelită. Îşi trage pe cap tricoul, iar peste el, o cămaşă bărbătească. Îşi înnoadă eşarfa în jurul gâtului. A întârziat.

Autobuzul soseşte repede. Se aşează în spate şi priveşte pe geam tot drumul. E toamnă.

Se îndreaptă spre clădirea veche şi ponosită a facultăţii. E o construcţie cu un etaj, cu o curte interioară spaţioasă cu copaci, forme de ceramică drept bănci şi fresce cu scene religioase, în cea mai mare parte încă neterminate, pe pereţii dinspre interior. Obişnuieşte în pauze să se aşeze pe una din formele de ceramică şi să privească îndelung sfinţii fără braţe, aură ori trunchi. Schelele pârâie în bătaia vântului, părăsite de studenţii din anii mari, răspunzători de semi-existenţa frescelor.

Din lateral se apropie unul din colegii de an, dar ea nu se opreşte să-l aştepte, din contră, grăbeşte pasul. Trece nepăsătoare pe lângă alţi colegi şi intră în clădire.

Holul e scufundat în semi întuneric. Se îndreaptă spre panoul de afişaj. După ce dă de capăt haosului de anunţuri şi alte precizări, citeşte tema anunţată pentru anul întâi. Un singur cuvânt laconic: "Autoportret".

Între timp, colegul a ajuns-o din urmă. Se răsuceşte spre el.
"Ce zici de tâmpenia asta?! Nici o informaţie folositoare! Ce tehnică?! Ce format de hârtie?!"
"Am ajuns noi prea târziu", îşi dă cu părerea colegul, "...probabil că a existat o discuţie, ceva. Dom' profesor a explicat probabil tot ce era de explicat, cum face el de obicei. La ora nouă. Acum este zece jumătate!"

O priveşte cu coada ochiului.
"Hai mai bine să bem o cafea!"

Refuză. El mai propune o dată: ce-ar fi să lenevească toată ziua prin oraş, apoi să meargă într-o discotecă?
"Dar avem istoria artei dup-amiază!", se opune Veveriţa.
"Eee, căcat. Şi, ce?!"

După câteva momente de stânjeneală, ea zice:
"Apoi e vorba de tema asta. Autoportret! Ce dracu' vrea să însemne asta? Ce autoportret?! De abia am început anul şi primim teme tâmpite?!"

Dar el insistă:
"Îţi vine vreo idee dacă te închizi în casă? E şi ăsta un mod de a te documenta. Consideră că în loc să te duci la bibliotecă, ca tocilarii, vii cu mine să te documentezi. Bem ceva, ne simţim bine. Autoportret?! Poţi afla în felul ăsta maximum de lucruri despre tine. Mai multe decât într-o bibliotecă, în orice caz."
"Hai s-o lăsăm baltă", spune ea nervoasă. "N-am chef să vin şi gata."

Dar el pare hotărât să înrăutăţească situaţia şi mai tare:
"Apoi, e o temă ca oricare alta! Pe ultima sută de metri o să improvizezi ceva, idioţii ăştia or să-ţi dea o notă la nimereală, şi toată lumea va fi mulţumită. N-are sens să te zbaţi prea tare, căci n-o să te aprecieze nimeni."

Dar Veveriţa intră în atelier.

Prinde colţurile unei coli semi-ciocan în pioneze de planşetă, şi se postează înaintea ei. Simte plăcere stând acolo, dar şi o uşoară intimidare. Există doar ea şi foaia, faţă în faţă. Aşteptând, fiecare, ca cealaltă să-i spună, în fine, ceva. Fiecare aşteptând să fie atinsă.

Atelierul este gol. Toată lumea e plecată la bibliotecă. Îi trebuie un concept. Un concept. Oare profesorii nu ştiu că studenţii din anul întâi încă nu au aşa ceva, un concept despre sine? Că sunt încă nişte copii?

După o vreme petrecută astfel, îşi îndeasă totul înapoi în geantă. Smulge foaia de pe planşetă, o îndeasă în gunoi. Îşi îmbracă haina. Abia la a treia încercare reuşeşte să nimerească mâneca stângă. Tremură.

Pe hol se ciocneşte de colegul ei, care nu s-a mişcat din loc, aşteptând-o. Dar fuge mai departe. Se trezeşte că merge pe stradă alături de el. Nu-l alungă. Are nevoie de companie, în mod surprinzător. Ar vrea să-l apuce cu amândouă mâinile de braţe şi să-l zguduie întrebându-l furioasă: "Ce se aşteaptă să fac?! Spune-mi ce să fac! Spune-mi ce să fac cu mine! Spune-mi unde să mă duc!".

În loc de asta, tace şi merge drept înainte, unde vede cu ochii. Fără ţel.

Cumpără împreună o sticlă de vodcă. Se stabilesc în micul parc din apropierea intersecţiei bulevardului Dacia cu Calea Victoriei. Găsesc un colţ mai ferit. Se aşează pe treptele casei cu etaj din fund. Adăpostiţi de vânt. Trec sticla de la unul la altul, în linişte.

El o priveşte printre gene, şi deodată pare lovit de ceva. Începe să scotocească prin buzunare, prin geantă, şi, după ce găseşte tot ce are nevoie, strângând mai departe din ochi, începe să schiţeze pe hârtie cu un cărbune bont.
"Nu, nu te mişca!", îi porunceşte.

Rămâne aşa, în poziţia aceea, fără să îndrăznească nici să respire prea tare. După o vreme, aude: "Nu este gata, dar poţi să arunci o privire..."

Dar ea nu se răsuceşte, de parcă ar dori ca el să continue s-o deseneze.
"Ce-i, te-ai îmbătat?", o întreabă colegul, şi îi şterge lacrimile cu o mână murdară.

Se ridică. Îşi apucă geanta, şi-o ia la goană.
"Stai!", strigă după ea. "Aşteaptă, ce faci, n-am terminat!"

Veveriţa aleargă de-a lungul Căii Victoriei. Gelozia pe care-o simte e nemărginită. Chipul lui, transformat în timp ce stătea aplecat asupra foii, o bântuie. Expresia de pe faţa lui. Febra aceea subtilă, pe care nu o observase la ea însăşi niciodată. Nu o simţise niciodată. Invidia o macină, totul doare, în exterior şi-n interior. Iar desenul - desenul! - era mai bun decât oricare desen de-al ei. Nu era nevoie să privească pentru ca să ştie asta.

Fuge mai departe. Nu priveşte înapoi.

E vital să se grăbească. Acum ştie ce are de făcut.

Locul, propriul apartament, îi apare străin, necunoscut. Sulurile de hârtie stocate într-un colţ, lucrările depozitate într-o mapă, şevaletul de lângă perete, cutia cu uleiuri şi cârpa pentru pensule, împăturită îngrijit deasupra.

Şi deodată încă cineva se află acolo. De asta se temea cel mai tare. De tăcerea în care aşteaptă, fiecare, ca cealaltă să spună, în fine, ceva. În care fiecare aşteaptă să fie atinsă.
"Chiar îmi placi!", zice până la urmă.

Smulge o pernă de pe pat şi-o aruncă înspre scaunul din faţă.
"Mă... placi?!"
"Da."

Fata de pe scaun îi zâmbeşte, deşi pare preocupată de altceva.
"Ştii, uneori mă întreb... dar să nu te superi!"
"Zi, că nu mă supăr!"

După o scurtă ezitare, dă glas întrebării care-o preocupă:
"Ce-ai făcut din mine?"
"Cum?!"
"Mda, adică... De exemplu, alea sunt mâinile mele? Uită-te şi tu! Ce faceţi la facultatea aia de artă? Zgurmaţi în gunoi?!"

Veveriţa îşi priveşte cu surprindere mâinile.

Câteva umbre îi tulbură chipul. Profilul delicat i se schimonoseşte uşor. Se priveşte pe sine în cealaltă, analizează poziţia relaxată, picior peste picior, mâinile în poală, degetele agile care rotesc un inel, când şi când. N-arăt rău, îşi spune. Păcat că mă-mbrac aşa.
"Chiar îmi placi!", repetă, dar de data aceasta cu durere vie şi acută, distorsionat.

Ţâşneşte de pe marginea patului hotărâtă, şi se apropie. Îşi înfige degetele în părul ei. O forţează să îngenuncheze lângă scaun. Nu întâmpină cine ştie ce rezistenţă. Se bucură de o colaborare politicoasă. Veveriţa sprijină capul aplecat de marginea scaunului. Aduce cu încetineală mâna dreaptă de la spate, dând la iveală un fierăstrău cu zimţii lucioşi. Începe, încordată, să taie. Apoi dă drumul, iar capul se rostogoleşte pe podea, după o bufnitură înfundată.

Ajunge la atelier înaintea tuturor. Păşeşte înăuntru. Parchetul scârţâie. Neoanele clipesc pe rând, şi se aprind într-o ordine discordantă. Spaţiul încăpător al atelierului este curăţat şi pregătit pentru expoziţie. Focul arde în sobă.

Şevaletele au dispărut, planşetele, caprele, dulapurile cu materiale, toate, duse. În schimb, mijlocul sălii e ocupat de un soclu înalt, din marmură, pe care este aşezată o casetă încăpătoare din cristal. Caseta e luminată de câteva spoturi aşezate cu chibzuinţă în tavan.
"Mă aşteptau!", îşi spune sieşi încântată. "În tot acest răstimp, m-au aşteptat! În tot acest răstimp, au ştiut!"

Se apropie de caseta de sticlă, dibuie uşa care permite accesul înăuntru. O deschide şi atinge cu vârfurile degetelor pernuţa de catifea. Senzaţia este extraordinară, delicată şi senzuală în acelaşi timp.

Smulge banda adezivă cu care este sigilată cutia pe care a adus-o cu sine, şi scoate la iveală capul. Îl potriveşte în caseta de cristal. Aranjarea minuţioasă îi ia mult. Picăturile de sânge rămân neobservate pe catifeaua roşie.

Stă ore în şir în picioare, privind caseta de cristal.

Când aude zgomote de paşi şi voci, tresare violent.

Comisia!

Procesiunea de profesori intră încet, în linişte. Printre ei se află şi colegul ei, căci mereu din comisie face parte şi un reprezentant al studenţilor. Şeful comisiei face doi paşi în faţă, cu mâinile la spate şi bărbia mult ridicată, apoi întreabă:
"Ia să vedem... Aceasta este lucrarea ta, domnişoară? Ce-ai de zis despre ea?"
"Ăăăă..."
"Hai, fato, zi ce ai de zis...! N-am timp să stau după tine!"

Zicând acestea, îşi priveşte ceasul de la mână. Văzând că fata nu răspunde, cu faţa ei rotundă, uimită, profesorul îşi îngustează ochii şi este gata să dea verdictul.
"Mda... în mare este bine..."

Strânge din ochi şi mai tare. Ceva îl preocupă.
"Doar că nu sunt mulţumit de acest mic detaliu!"

Şi indică mica vânătaie din frunte, produsă în momentul impactului cu podeaua, acasă la ea.

Veveriţa îl priveşte obosită. Simte că începe să o doară capul.