Mic dejun sănătos

Astăzi este Gesundes Frühstück. Ceea ce înseamnă că toţi copii primesc la micul dejun fructe, legume, chifle de făină integrală şi cereale, tot ceea ce se presupune că e sănătos şi le-ar face bine. Ceea ce ar trebui să fie încurajaţi să consume. În mod ridicol, m-am oferit ca voluntară, sau nu ridicol, deşi are şi un aspect ridicol, dar mai exact din dorinţa mea de a face orice să fim acceptaţi, cât de puţin, cât de nesemnificativ, iar băiatul meu să se întoarcă cu cât mai puţine vânătăi acasă. Dar o să am destul timp să regret. O dimineaţă întreagă. Ştiu asta cu certitudine.

Suntem cinci mame într-o bucătărie îngustă. Eu nimeresc la tăiat chifle. Un adevărat morman se află în faţa mea pe tăblia mesei, proaspete, crocante. O altă femeie mă ajută. Are păr lung şi ochelari, între două vârste, iar eu tot trag cu ochiul să văd cum taie ea, pentru că la mine ceva este în neregulă. Ale ei arată bine, artistice, ale mele, din cauză că bag cuţitul prea adânc încercând să tai chifla ca pe o felie de pâine, fac cocoloaşe în mijloc, miezul se strânge şi arată rău. Până înţeleg că taie cu cuţitul doar coaja crocantă şi după aia smulge chifla în două, s-au terminat toate chiflele şi nu mai apuc să tai niciuna după noua metodă.

Brotzeit. Timpul pentru pâine.

E o dimineaţă rece de toamnă, dar soarele străluceşte pe cer şi nici un nor nu disturbă albastrul uriaş de deasupra caselor scunde, liniştite, cu terase şi grădini verzi. Din locul în care stau, văd pe geam gazonul tuns impecabil, o casă cochetă cu un coteţ cu iepuri uriaşi, negri. Doi copii se joacă cu ei, iar o femeie înlocuieşte fânul.

Femeile din jurul meu vorbesc, dar n-am idee despre ce, vorbesc bayerisch şi sună pentru mine la fel cum ar suna araba, deci mă trezesc exclusă, stânjenită, încercând să mă gândesc la ale mele, dar de fapt neputând decât să urlu pe dinăuntrul meu de propria mea izolare. Îmi văd mai departe de treabă, argumentându-mi stupiditatea supărării mele, ung jumătăţile de chiflă cu unt, mă prefac concentrată, mă prefac că aş calcula cât unt trebuie să pun pe fiecare ca să ajungă pentru toate.

Chiar dacă ar vorbi germana, tot n-aş scoate un cuvânt, mi-ar fi imposibil să ţin pasul cu ele. M-aş simţi curând depăşită de furia frazelor care curg prea repede. Nu vorbesc ca la televizor. Vorbirea reală are alt ritm. Dar ele continuă să vorbească şi să râdă în jurul meu, nepărând să bage de seamă că eu tac şi că stau întoarsă cu spatele la ele.

În bucătăria mică a grădiniţei, ne mişcăm repede, la ora zece începe micul dejun şi trebuie să fie totul pregătit până atunci, pus la punct, rezolvat. O cucoană taie legumele, castraveţi, morcovi, paprika, totul foarte fin, atât de fin încât îmi stârneşte admiraţia, o admiraţie ridicolă, desigur, ca şi cum această realizare de hausfrau ar fi şi una din ţintele mele pentru viitorul apropiat. Plan pe anul ăsta: să învăţ să tai legumele ca Frau Bulefinger.

Niciodată nu mi-ar fi trecut prin cap să-mi dau atâta osteneală cu nişte legume pe care le poţi apuca în mână şi roade fără altă sofisticare, şi nici n-aş fi ghicit că la sfârşit pot arăta aşa bine întinse pe platou. Mă simt copleşită de rezultat, ce lume, ce rafinamente. Are părul lung, blond închis şi e acelaşi gen de femeie ca toate celelalte: oficială, rece, distantă. Are o fetiţă, Julia, care i-a moştenit ochii mari, verzi, absolut inexpresivi.

Fructele le taie Frau Locke care are doi băieţi, Simon de cinci ani şi unul mai mare care merge la şcoală.

Noi două scoatem mesele din sala de bibliotecă şi le aranjăm pe hol. Apoi, toată lumea cară platouri. Mesele arată frumos aranjate cu toate bunătăţile acelea pe ele. Chiflele cu unt şi dulceaţă, unt şi miere, brânză şi Kresse, carafele cu suc de mere, lapte şi orangensaft.

Apoi copii.

Vin cu farfuriile lor mici să-ţi ceară câte ceva, iar Julia, educatoarea, cu un simţ mai dezvoltat pentru cruzime, mă pune să îi servesc.

Frau Locke serveşte la capătul celălalt al mesei, aşa încât nu mă poate ajuta dacă mă trezesc în impas. Copii vorbesc îngrozitor de neclar, ca toţi copii, dar dacă îmi vin şi cu bayerisch, asta înseamnă pentru mine sfârşitul.

Unul din copii mă întreabă dacă bananele sunt Bio, pentru că mama lui nu-i dă voie să mănânce decât produse naturiste. Îi răspund că da. Evident că habar n-am, şi cel mai probabil nein, dar n-am chef să-i dau ocazia să-mi pună şi alte întrebări, chiar dacă vorbeşte o germană corectă şi are cam şase ani, şi aş putea teoretic duce un dialog firesc cu el.

Băiatul meu se poartă de parcă nu m-ar cunoaşte, se învârte cu ceilalţi copii în jurul meselor ca să treacă în revistă întreaga ofertă, apoi se hotărăşte pentru trei feliuţe anemice de ceva şi se întoarce la masa lui. Lângă el stă Giulia, o fetiţă care până de curând era aşa speriată de el încât începea să plângă când îl vedea, acum sunt prieteni.

Le pun copiilor cereale în castroane, le torn lapte, fiecare vrea ori mai mult, ori mai puţin, ori se întâmplă să aibă tot felul de cereri fanteziste. Dar sunt simpatici. Nu pot înţelege de ce nu le vorbeşti limba atunci când nu le-o vorbeşti, sau de ce vorbeşti aşa komisch, dar sunt okay.

Apoi micul dejun se încheie de la sine. Începem să strângem, punem castronaşe şi farfurioare în maşina de spălat vase, facem ordine, ştergem vasele din prima tură de spălat cu cârpe curate şi le punem pe rafturi.

La sfârşit, stăm toate în bucătăria curată, şi o conversaţie începe să se dezvolte cu stângăcie. Deşi ne aflăm într-o grădiniţă, e o linişte mormântală. Şi când sunt în curte şi se joacă, e linişte şi pace. Julia, educatoarea, o întreabă pe Frau Gloke, de unde este.
- Din Berlin, zice.
- Şi cum vă place aici în Bayern?
- Ne simţim foarte bine, oricum, am venit acum nouă ani, am avut destul timp să ne placă.
- Aşa e, e frumos, e o zonă relativ liniştită. Deşi drogurile şi violenţa reprezintă peste tot o problemă în ziua de azi, iar aici de asemenea, mai ales că sunt foarte mulţi turci... şi alţi ausländeri. Este absolut îngrozitor ce se întâmplă. Şi vin tot mai mulţi.
- Da, aşa e, îi văd şi eu mereu, se întâlnesc în parcul pentru copii din faţa casei în care locuiesc, zice Frau Franke, şi beau şi fumează şi se droghează. Fac foarte mult zgomot şi lasă mizerie în urma lor. Străinii nu-şi învaţă copii ce-i aia respect. Dar am fost acum vreo lună la Ziua Internaţională a Bucătăriei şi erau acolo feluri de mâncare din toată lumea, şi a fost cu adevărat frumos. Am mâncat o mulţime de lucruri interesante şi m-am gândit atunci că, până la urmă, oamenii de diferite naţionalităţi pot ajunge cu toţii la o rezoluţie comună, nu-i aşa?

Mă priveşte în ochi când zice asta, rânjeşte complice, şi îmi face cu ochiul. Mă simt umilită, dar nu zic nimic. Julia îmi întinde nişte platouri să le aşez în dulap. Le iau şi le aşez fără o vorbă.