Mă întreb care este limita peste care nu trebuie să trec, dacă are vreun rost să povestesc despre pisicile şi căţeii familiei Patrichios. Un motan, de pildă, a mâncat, ca să se răzbune, un peşte aflat în cămară pe un platou şi, ca să-şi asume integral gestul, s-a întins în sosul de plachie, lucru care, pentru cine se pricepe la pisici, pare de neconceput. Unul dintre căţeii lor recunoştea din mulţimea de sirene care sunau în portul Brăila pe cea a vaporului pe care îl conducea bunicul. Cum auzea sirena, ţâşnea prin gard, peste gard, se purta ca un nebun şi se ducea drept în port ca să-l însoţească pe bunicul în drumul spre casă. Când a murit Gip, mama a învăţat să plângă. La ei în casă viaţa se desfăşura liniştit, fără isterii. N-au existat urlete până nu s-a măritat Bebeca cu Lalaki. Şi, pentru că vorbeam de câini, am cunoscut personal ultima lor potaie, sclifosită şi răsfăţată care, atunci când mă iveam şi eu în curtea din Brăila, nu putea să suporte concurenţa şi mârâia. M-a mârâit ce m-a mârâit şi, până la urmă, m-a muşcat. Ştiu precis că m-a muşcat rău de talpa piciorului şi, deşi nu aveam nici un motiv să-l simpatizez, am protestat când a fost bătut sălbatic. Care cum venea acasă şi afla de muşcătură îl lua la pedepsit, de nu ştiam de cine să-mi fie mai mare milă, de mine sau de el.
Şi mă întorc şi zic, care-i limita? Se poate povesti chiar orice? Cineva pretindea că nu există limite când povesteşti cu farmec. Nu cred. În primul rând, farmecul are el însuşi limitele lui. Apoi, folosul pe care îl ia cititorul citind are, pentru mine, o importanţă prioritară. Dacă mă las furată de jocul poveştilor mărunte rupte din viaţă este ca să arăt celui care citeşte în ce fel poate fi iubită o familie: cu oamenii, cu animalele, cu casele şi obiectele ei cu tot. În fond, nu pot decât să prezint spectacolul disperării mele, să-i arăt cum mă lupt cu uitarea, cum apăr lucrul cel mai mărunt. La urma urmei, nu-i ciudat să mă preocupe un câine care a trăit acum şaizeci şi cinci de ani, un câine fără performanţe deosebite? Aş putea renunţa fără pagubă la Gip, aşa cum pot fi date la o parte numeroase din lucrurile despre care voi povesti. Dar, dacă le elimin, cu ce mă aleg? Rămân cu un arbore genealogic năpârlit şi cu câteva evenimente aşa zis importante?! Cu riscul de-a dezamăgi pe toată lumea, declar că degetarul de argint cu monogramă de aur pe care e gravată litera A, degetar pe care l-am dat recent Anei sau Inei, dar care a fost al meu ani în şir, ei bine, a fost pentru mine unul dintre cele mai importante obiecte din casă. Am putut să-l dau cuiva din familie, dar nimic nu m-ar fi putut determina să-l înstrăinez. Iar, în cazul în care aş fi avut de ales între toate cărţile din casă şi degetar, cărţile ar fi avut toate motivele să se îngrijoreze. Reţine, este vorba de un simplu degetar care nici măcar nu ştiu cui a aparţinut, acolo, la Brăila.
Îmi amintesc de o carte scrisă de un francez ai cărui strămoşi erau atestaţi de prin secolul XII. Şi, spune el acolo că, la urma urmei, toată lumea are strămoşi dar, când eşti nobil, ai avantajul să ştii cum s-au numit. Mi-aş pierde vremea căutând numele înaintaşilor mei prea departe în timp, dar cred că merită să mă uit cu atenţie în jurul meu şi, dacă am găsit ceva, să mă ţin de ce-am găsit cu unghiile şi cu dinţii. Aşa fac, fă şi tu la fel, nu mă pricep să-ţi dau un sfat mai bun.
Şi mă întorc şi zic, care-i limita? Se poate povesti chiar orice? Cineva pretindea că nu există limite când povesteşti cu farmec. Nu cred. În primul rând, farmecul are el însuşi limitele lui. Apoi, folosul pe care îl ia cititorul citind are, pentru mine, o importanţă prioritară. Dacă mă las furată de jocul poveştilor mărunte rupte din viaţă este ca să arăt celui care citeşte în ce fel poate fi iubită o familie: cu oamenii, cu animalele, cu casele şi obiectele ei cu tot. În fond, nu pot decât să prezint spectacolul disperării mele, să-i arăt cum mă lupt cu uitarea, cum apăr lucrul cel mai mărunt. La urma urmei, nu-i ciudat să mă preocupe un câine care a trăit acum şaizeci şi cinci de ani, un câine fără performanţe deosebite? Aş putea renunţa fără pagubă la Gip, aşa cum pot fi date la o parte numeroase din lucrurile despre care voi povesti. Dar, dacă le elimin, cu ce mă aleg? Rămân cu un arbore genealogic năpârlit şi cu câteva evenimente aşa zis importante?! Cu riscul de-a dezamăgi pe toată lumea, declar că degetarul de argint cu monogramă de aur pe care e gravată litera A, degetar pe care l-am dat recent Anei sau Inei, dar care a fost al meu ani în şir, ei bine, a fost pentru mine unul dintre cele mai importante obiecte din casă. Am putut să-l dau cuiva din familie, dar nimic nu m-ar fi putut determina să-l înstrăinez. Iar, în cazul în care aş fi avut de ales între toate cărţile din casă şi degetar, cărţile ar fi avut toate motivele să se îngrijoreze. Reţine, este vorba de un simplu degetar care nici măcar nu ştiu cui a aparţinut, acolo, la Brăila.
Îmi amintesc de o carte scrisă de un francez ai cărui strămoşi erau atestaţi de prin secolul XII. Şi, spune el acolo că, la urma urmei, toată lumea are strămoşi dar, când eşti nobil, ai avantajul să ştii cum s-au numit. Mi-aş pierde vremea căutând numele înaintaşilor mei prea departe în timp, dar cred că merită să mă uit cu atenţie în jurul meu şi, dacă am găsit ceva, să mă ţin de ce-am găsit cu unghiile şi cu dinţii. Aşa fac, fă şi tu la fel, nu mă pricep să-ţi dau un sfat mai bun.