Ina trage cu ochiul şi intervine şi ea:
Diferenţa de 12 ani dintre Irina şi mine face ca eu să nu am amintiri din anii '50. Ce pot spune însă este că, atunci, ca şi acum, lumea trăia în bule care nu erau identice.
Problema spaţiului, în Bucureşti cel puţin, era pentru toată lumea. Avusesem mai multe case, rămăsesem fără nici una, chiriaş într-o cameră, cu o parte din familie în închisoare sau la canal. Aveai o casă frumoasă, vedeai cum se umple de chiriaşi, fără să poţi face nimic şi spuneai mulţumesc dacă rămâneai cu camera de lângă baie. Erai adus în Bucureşti, pentru construcţia socialismului, ţi se găsea o cameră cu acces la baie şi bucătărie, într-un apartament deja locuit de încă 2-3 familii.
Ai mei cumpăraseră pe la sfârşit de ani '40 o garsonieră în centru, într-un bloc nou la vremea aceea, cu ideea să fie. Când începuseră să fie aduşi chiriaşi cu bon în casa din Cortului s-au mutat în garsoniera. Era cocheta, dar mică şi fără bucătărie, nu se presupunea că cine stă într-un astfel de studio îşi găteşte. Am locuit acolo 3, respectiv 4 persoane până la sfârşit de ani '60. A fost o opţiune. Era mic, dar eram singuri.
Doamna Dragalina nu a avut opţiunea asta. Într-o casa frumoasă, foarte frumoasă, dar nu foarte mare, reamenajată la sfârşit de ani '30 cu tapet de mătase pe pereţi şi faianţă de Delft, în singura baie completă a casei (lucru pe care nu l-am înţeles nici atunci, iar acum ar fi de neimaginat), locuiau vreo 8 familii. Cu paşi mici şi chin, în 1975, când a plecat în America, reuşise să locuiască la parter doar cu domnul Dragalina şi o verişoara prin alianţă.
Înghesuit şi la ei şi la noi, dar altfel.
Eu nu am mai apucat grădiniţa de franceza în casa doamnei Dragalina, dar îmi amintesc păpuşa, era cât mine, sau asta era impresia. De la Opritsa am aflat ieri că era un cadou de la pictoriţa Tania Septilici. Deşi o numiseră Tatiana, fetele ii spuneau "Fish-fisha" de la rezonanţa de foşnet de tafta a numelui pictoriţei.
Dar mirajul păpuşilor doamnei Dragalina nu s-a încheiat aici. Pe la început de ani '60, după ce doamna Vasiliu plecase în Franţa şi începuse să trimită pachete, Gitta a rugat-o să-i trimită o păpuşica pentru mine. Într-o lume de păpuşi mici şi rotofee, din cârpa sau în cel mai bun caz dintr-un fel de plastic mat şi neprietenos, am primit o păpuşă, nu prea mare, suplă, sveltă, cu păr mătăsos. Abia peste ani am înţeles că era o Barbie din primele, primele generaţii.
Între mama şi doamna Dragalina era o prietenie discretă şi profundă bazată şi pe o implicare echitabilă. Gitta ne învăţa franceza şi mama îi cosea. Garderoba care a rezultat ar fi meritat un capitol de istorie a modei în anii '50-'70. După lansarea filmului Domnişoarele din Rochefort, tocmai am verificat era în 1967, o ţin minte pe dna Dragalina venind cu Paris Match-ul şi spunându-i mamei că următoarea rochie o vrea ca a fetelor. O despărţeau peste 30 de ani de Françoise Dorléac şi Catherine Deneuve, dar nu era să se împiedice în asta. Mai delicat a fost când, în anii '50, pentru o recepţie foarte importantă în Bucureşti, unde dna Dragalina primise o invitaţie de la Ambasada Franţei, mama i-a făcut o rochie spectaculoasă dintr-un creton primit de la Paris. Eu ştiu doar materialul, salată cu ouă răscoapte, un imprimeu cu flori galbene şi verzi, greu să treacă neobservat. Surpriza a fost când a ajuns, şi soţia ambasadorului care stătea la intrare să salute invitaţii avea o rochie dintr-un material identic, cu o croială asemănătoare, dar mai modestă.
Dar să nu credeţi că era vorba doar de păpuşi şi modă. Prima lecţie de activism am primit-o de la dna Dragalina cu acordul mamei. Pe Wikipedia spune că Brigitte Bardot şi-a început acţiunile de protecţie a animalelor după ce s-a retras din cinematografie. Pot să vă spun precis că era înainte, e drept nu cu mult, când a lansat primul apel pentru protecţia puilor de focă şi aduna semnături din toată lumea. Aveam 14 ani, abia îmi scosesem primul buletin şi am semnat acea petiţie.
Ce vreau să spun este că în combinaţia mama, rude în Grecia şi doamna Dragalina, am trăit între două lumi. Asta nu făcea să fie mai simplu, dar era mai colorat.
Diferenţa de 12 ani dintre Irina şi mine face ca eu să nu am amintiri din anii '50. Ce pot spune însă este că, atunci, ca şi acum, lumea trăia în bule care nu erau identice.
Problema spaţiului, în Bucureşti cel puţin, era pentru toată lumea. Avusesem mai multe case, rămăsesem fără nici una, chiriaş într-o cameră, cu o parte din familie în închisoare sau la canal. Aveai o casă frumoasă, vedeai cum se umple de chiriaşi, fără să poţi face nimic şi spuneai mulţumesc dacă rămâneai cu camera de lângă baie. Erai adus în Bucureşti, pentru construcţia socialismului, ţi se găsea o cameră cu acces la baie şi bucătărie, într-un apartament deja locuit de încă 2-3 familii.
Ai mei cumpăraseră pe la sfârşit de ani '40 o garsonieră în centru, într-un bloc nou la vremea aceea, cu ideea să fie. Când începuseră să fie aduşi chiriaşi cu bon în casa din Cortului s-au mutat în garsoniera. Era cocheta, dar mică şi fără bucătărie, nu se presupunea că cine stă într-un astfel de studio îşi găteşte. Am locuit acolo 3, respectiv 4 persoane până la sfârşit de ani '60. A fost o opţiune. Era mic, dar eram singuri.
Doamna Dragalina nu a avut opţiunea asta. Într-o casa frumoasă, foarte frumoasă, dar nu foarte mare, reamenajată la sfârşit de ani '30 cu tapet de mătase pe pereţi şi faianţă de Delft, în singura baie completă a casei (lucru pe care nu l-am înţeles nici atunci, iar acum ar fi de neimaginat), locuiau vreo 8 familii. Cu paşi mici şi chin, în 1975, când a plecat în America, reuşise să locuiască la parter doar cu domnul Dragalina şi o verişoara prin alianţă.
Înghesuit şi la ei şi la noi, dar altfel.
Eu nu am mai apucat grădiniţa de franceza în casa doamnei Dragalina, dar îmi amintesc păpuşa, era cât mine, sau asta era impresia. De la Opritsa am aflat ieri că era un cadou de la pictoriţa Tania Septilici. Deşi o numiseră Tatiana, fetele ii spuneau "Fish-fisha" de la rezonanţa de foşnet de tafta a numelui pictoriţei.
Dar mirajul păpuşilor doamnei Dragalina nu s-a încheiat aici. Pe la început de ani '60, după ce doamna Vasiliu plecase în Franţa şi începuse să trimită pachete, Gitta a rugat-o să-i trimită o păpuşica pentru mine. Într-o lume de păpuşi mici şi rotofee, din cârpa sau în cel mai bun caz dintr-un fel de plastic mat şi neprietenos, am primit o păpuşă, nu prea mare, suplă, sveltă, cu păr mătăsos. Abia peste ani am înţeles că era o Barbie din primele, primele generaţii.
Între mama şi doamna Dragalina era o prietenie discretă şi profundă bazată şi pe o implicare echitabilă. Gitta ne învăţa franceza şi mama îi cosea. Garderoba care a rezultat ar fi meritat un capitol de istorie a modei în anii '50-'70. După lansarea filmului Domnişoarele din Rochefort, tocmai am verificat era în 1967, o ţin minte pe dna Dragalina venind cu Paris Match-ul şi spunându-i mamei că următoarea rochie o vrea ca a fetelor. O despărţeau peste 30 de ani de Françoise Dorléac şi Catherine Deneuve, dar nu era să se împiedice în asta. Mai delicat a fost când, în anii '50, pentru o recepţie foarte importantă în Bucureşti, unde dna Dragalina primise o invitaţie de la Ambasada Franţei, mama i-a făcut o rochie spectaculoasă dintr-un creton primit de la Paris. Eu ştiu doar materialul, salată cu ouă răscoapte, un imprimeu cu flori galbene şi verzi, greu să treacă neobservat. Surpriza a fost când a ajuns, şi soţia ambasadorului care stătea la intrare să salute invitaţii avea o rochie dintr-un material identic, cu o croială asemănătoare, dar mai modestă.
Dar să nu credeţi că era vorba doar de păpuşi şi modă. Prima lecţie de activism am primit-o de la dna Dragalina cu acordul mamei. Pe Wikipedia spune că Brigitte Bardot şi-a început acţiunile de protecţie a animalelor după ce s-a retras din cinematografie. Pot să vă spun precis că era înainte, e drept nu cu mult, când a lansat primul apel pentru protecţia puilor de focă şi aduna semnături din toată lumea. Aveam 14 ani, abia îmi scosesem primul buletin şi am semnat acea petiţie.
Ce vreau să spun este că în combinaţia mama, rude în Grecia şi doamna Dragalina, am trăit între două lumi. Asta nu făcea să fie mai simplu, dar era mai colorat.