Când am împlinit patru ani, spre disperarea mătuşilor, mama m-a dus la coafor şi mi-a făcut permanent. Aveam părul drept ca prazul şi, la modă, erau fetiţele cârlionţate. Toată ziua îmi cosea rochii, jupoane şi şorţuleţe, cred că îşi completa cu mine durata de joacă şi eu mă lăsam pentru că îmi plăcea. Tot când am împlinit patru ani m-au dus la grădiniţa franceză din capătul străzii. Doamna Dragalina cu domnul Dragalina, Ioana, Opriţa şi madam Hrisi locuiau în două camere şi un fel de debara în fosta casă a lui Hrisi, acum bucşită de chiriaşi cu bon. În singura cameră mare, Gita (doamna Dragalina) găsise puterea să organizeze o grădiniţă. Se asociase cu doamna Vasiliu, care era franţuzoaică get beget şi care, prin anii şaizeci şi ceva, a plecat în Franţa de unde, cât a mai trăit, i-a trimis doamnei Dragalina reviste şi metraje din care mama le făcea rochii.
Aici totul e altfel. Lumea îl iubeşte pe Rege şi nu se sfieşte s-o declare. Cei douăzeci de copii cântă cântece despre prinţese şi prinţi. Jucăm teatru în limba franceză. Mie îmi place să primesc rolul personajului justiţiar şi fioros. Într-o zi, Puşi bate o fetiţă slăbuţă şi eu, ca să fac dreptate, îi sparg lui Puşi capul cu un scăunel. Îl lovesc drept în frunte. Doamna Dragalina îmi strigă, macedoneancă-cu-cuţitul-la-brâu. Ceva asemănător mi-a zis şi colonelul de Securitate de la Paşapoarte, în 1972, când am mers în audienţă. Ca să fie mai explicit, securistul s-a referit şi la trecutul legionar al aromânilor. Doamna Dragalina nu a mers până acolo. Ea ne iubea pe toţi. În pauză, la grădiniţă, fiecare scotea din ghiozdan mâncarea şi începeau schimburile în natură. Ghiozdănelele erau făcute din tablă, unele cu scene din Scufiţa Roşie şi altele cu personaje din Capra cu trei iezi. Li se strica imediat mânerul şi sistemul de închidere, de aceea erau legate cu elastic de chiloţi. Când eram cuminţi, dar extraordinar de cuminţi, fetele aveau voie să ne arate Păpuşa. Era mare, cu cap de porţelan, închidea şi deschidea ochii, avea păr din păr adevărat, zicea mama şi... mergea. Dacă o ţinea cineva de subţiori, ea îşi mişca singură picioarele şi făcea paşi pe covoraş. O minune! Ce noroc pe mine că o aveam, totuşi, pe Despina, care, faţă de păpuşa regină, era o amărâtă, dar putea intra în discuţie, cât de cât. Generaţia mea nu a apucat păpuşile ruseşti zgâite şi îmbrăcate etno. Nici o pierdere, cu ele nici nu-ţi venea să te joci.
La început, adică atunci când eram mică de tot, pe strada Lipscani supravieţuiau încă nişte dughenuţe în care o mamă perseverentă ca a mea putea să găsească pentru copil cărţi cu Roudoudou şi Riquiqui, adică benzi desenate franţuzeşti, şi tot felul de jocuri şi jucării. Îmi amintesc că o dată mi-a cumpărat de acolo un balon, dar ce zic, un superbalon, din cele utilizate de avioanele de vânătoare pentru demonstraţii. Ea mi-l cumpără, eu îl umflu cât pot şi lumea de pe stradă întoarce capul după noi. Ajungem la Poşta mare, unde mama voia să expedieze nişte scrisori în Grecia. Îmi zice, dezumflă balonul! Răspund, nu! Intrăm în poştă. Mama se aşează la o masă. Eu, lângă ea. Deodată, se aude o explozie reluată de ecoul din sala foarte înaltă. Lumea se îndreaptă spre uşi cu reflexele formate în anii războiului. Funcţionarele de la ghişee iau un aer disperat. Singura care ştie despre ce este vorba este mama care mă ia de o mână şi ieşim grăbit. Superbalonul se atinsese de cristalul ciobit al mesei şi pleznise. Treptat, dughenele de pe Lipscani au dispărut şi, o vreme, nu găseai jucării nici să tragi cu tunul. Apoi a apărut marfa nouă, cu multe rosturi pedagogice. Tramvaie şi autobuze din tablă pictată. În geamul din faţă putea fi văzut chipul vigilent al vatmanului, iar în cele laterale, muncitori cu şepci, muncitoare cu basmale şi pionieri. Existau şi trotinete, dar mama nu mi-a cumpărat. Am fost silită să merg cu trotinetele altora, ceea ce era cam degradant. Nu mi-a cumpărat nici puşcă, zicea că este pentru băieţi. Mult mai târziu m-am gândit că pentru puşcă poate n-avea bani. Viaţa cotidiană a românilor în anii cinzeci, şaizeci... Cine naiba o să scrie o carte despre vremurile acelea!? De două săptămâni mă bate gândul să fac aşa ceva pentru anii optzeci, refuz să uit. Săptămâna trecută l-am auzit pe Adam Michnic zicând aşa, trebuie să-ţi aminteşti. Dar nu în fiecare minut. O oră pe zi! La urma urmei, despre aşa ceva este vorba în această carte. Mă silesc din răsputeri să-mi amintesc întâmplări din viaţa mea şi istorii auzite de la unul şi de la altul prin care să compun imaginea mamei. Aşa am ales eu, tu poţi să alegi orice altceva.