Cât timp m-am născut, şi a durat mult până m-am născut, pentru că mama, fiind borţoasă în ultimele săptămâni, s-a dus la teatru unde un tip a tras un foc de puşcă din fundul sălii - efect regizoral - şi ea s-a speriat, ba nu, eu m-am speriat şi m-am sucit în burtă, ceea ce a făcut să ies în lume de-a-ndoaselea... cât m-am născut, deci, Mary a stat la uşă cu haine roz şi bleu în braţe, aşteptând o nepoată sau un nepot. A dat Dumnezeu şi naşterea s-a încheiat, iar moaşa a ieşit exasperată din sală şi bunica a întrebat-o ce culoare de haine să-i dea, neîndrăznind să pronunţe cuvintele băiat sau fată. Obosită, moaşa a şuierat, dă haine roşii, adineauri s-a născut o bolşevică. În 1946 chestia asta nu era un compliment. Trebuie să precizez că ,în vreme ce Mary aştepta la uşă, tata dădea din pinteni la telefon având lângă el o damigeană de vin roşu, el care nu bea decât bere rece vara. Când a aflat că sunt fată, a dat cu telefonul de parchet. Atâta umilinţă era greu de suportat pentru un om de 136 de kilograme.
Din strada Cortului îmi amintesc de o canapea dublă plasată sub fereastră şi de saltele şi plăpumi aşternute pe jos. Pe jos dormeau fetele când veneau de la Brăila, de altfel, în vremea aceea, dormitul pe jos nu era un lucru curios. Acolo am rostit primul cuvânt care nu a fost mama, ci geamuri. Din câte auzeam în jurul meu ce m-a convins să vorbesc a fost mesajul geamgiului ambulant care striga în fiecare zi pe stradă, gea-muuuri... Tot din casa asta am una dintre primele amintiri care, dacă eram mai puţin nesimţită, putea deveni o veritabilă traumă. Înainte de-a mă referi însă la întâmplarea aceea, vreau să spun că amintirea mea cea mai profundă nu e de ordin vizual, ţine de memoria pielii şi a cărnii. Îmi amintesc precis că am fost un copil foarte "clocit", strâns la piept şi mângâiat. Mama se juca pe canapea cu mine aşa cum vezi că se joacă animalele cu puii, se muşcă, se tăvălesc, se ling, dau cu laba. Şi mă poate întreba cineva, cum poţi să pretinzi că ţii minte mângâierile alea? Am să-i, răspund, uite că le ţin!
Reconstitui perioada fără amintiri din fotografii şi istorii de familie. Văd o bebeluşă cu cap mare şi rotund. Evident, nu ştie să facă nimic, nici să vorbească, nici să meargă, nici să se joace, în schimb, toată casa se învârteşte în jurul ei. În momentul în care îşi descoperă mâinile, mama şi mătuşile îi sar în ajutor. Se joacă împreună cu bebeluşa ţapţanachia. Jocul se desfăşoară în felul următor. Adultul ia palmele copilului şi le face să aplaude în ritmul unui cântec în care se spune că urmează să vină tata şi copilul trebuie să-l aştepte aplaudând, ţap, ţap, ţap... În strofa a doua, gata cu aplaudatul, tata a venit şi acuma doarme. În felul acesta, bebeluşa află despre existenţa unui tată, ba absent, ba obosit şi înţelege că singura neobosită şi alături de ea este mama. Tot cu mâinile şi tot cu femeile, bebeluşa se amuză cu cupepe. Palmele sunt aduse în faţa ochilor şi rotite din încheietură. Versurile spun, cupepe, cupepe, cupepe să vină tata, să ne aducă dulciuri, corăbioare în cutie şi rahat-lucumi învelit în hârtie. A doua lecţie, ţinută tot în greceşte, spune că tata, de acolo de unde vine, aduce ceva bun. În fiecare seară eram adormită cu aceleaşi două cântece de leagăn. Unul vorbea despre o fată din Smirna care stă tot timpul la fereastră şi, când nu stă la fereastră, seamănă busuioc, iar celălalt zicea că, Isaialesa, vom merge la Odesa, să mâncăm macaroane cu furculiţe de aur. În realitate, nimeni nu mai mergea nicăieri la sfârşitul anilor patruzeci. Comuniştii furaseră alegerile şi veniseră la putere. Toată lumea stătea în ţară şi mânca macaroane de culoarea cenuşii. Cât despre furculiţele de aur... aurul mergea la stat.
În ziua când am împlinit un an am primit o păpuşă. Era timpul păpuşilor cu cap din carton presat şi corp palid de cârpă, umplut cu vată de croitorie. Rochiţele erau spălăcite şi aproape toate păpuşile purtau basma. Gata cu păpuşile-prinţese de altă dată. Dar mama voia pentru mine tocmai o astfel de păpuşă şi tatăl avea obligaţia s-o aducă. Pe Calea Victoriei, între magazinul "Radu ieftineşte viaţa" şi cizmăria lui Frecea, exista un atelier de remaiat ciorapi. În vitrina îngustă, figurau două păpuşi, una mare de porţelan cu păr blond adevărat şi una mai mică din celuloid nemţesc. Păpuşile stăteau cu mâinile întinse spre trecători şi, din degetele lor subţirele, curgeau în cascade ciorapii recuperaţi. Toată lumea din vecini cunoştea păpuşile, făceau parte din peisaj. Şi tata, care nu avea asemenea sensibilităţi, s-a dus direct acolo şi a întrebat cât costă aia mică. Cucoana l-a privit, îmi închipui, cu ochii obosiţi de remaiat şi i-a spus că nu o vinde. Pentru un negustor aşa ceva este de neconceput, un lucru care nu se vinde nu şi-a găsit preţul. A pus pe masă, între ciorapi, un purcoi de bani şi, probabil, a ştiut ce să spună pentru că răspunsul a fost de această dată pozitiv. Aşa a ajuns în casa noastră Despina. N-am reuşit s-o stric. Fie că am iubit-o prea mult, fie că a fost ea rezistentă. Pe spate, între omoplaţi, avea ştanţat "Made in Germany". Toată copilăria nu am făcut decât s-o îmbrac şi s-o dezbrac. Îi mai dădeam să mănânce firimituri. Asta era toată joaca. Cerşeam petice ca să-i fac haine. O dată pe an, mama o îmbrăca frumos în rochie nouă. Sărmana Despina a ars în 1968, atunci când se monta caloriferul în strada Horaţiu. Am căutat îndelung în cenuşă, sperând să-i găsesc ochii. Nu i-am găsit. Cu ochii ăştia a fost o poveste, la toate vârstele mi-am dorit să-i scot. Am încercat cu foarfecii, cu croşetul, cu andreaua. Erau albaştri şi mă fascinau. În adolescenţă, doream să-mi fac din ei clipsuri.
Nu mai ştiu cu ce ocazie am primit pentru păpuşă un cărucior. Toate fetiţele aveau în vremea aceea cărucioare de lemn pentru păpuşă. În parc, una se lăuda că are pentru păpuşă o cameră cu pat, şifonier şi toaletă. Eu am primit toată copilăria bucătării. O bucătărie se compunea dintr-o plită de tablă, cu uşiţe în care te tăiai uşor şi un carton pe care erau cusute crătiţi, farfurii şi capace. Primeam bucătării, dar nu-mi plăcea să "gătesc", aşa cum nu-mi place nici astăzi. Pentru cărucior făcusem o pasiune, cu atât mai mult cu cât încăpeam şi eu în el. Stăteam înghesuită în cărucior cu orele, până într-o zi când s-a răsturnat şi m-am lovit rău. Aveam vreo doi ani şi ceva. Tata s-a speriat, nu suporta să se lovească odorul. Şi atunci, ce crezi că a făcut? Pur şi simplu l-a distrus. Prima mea amintire este o cameră mare, luminată din stânga şi, în mijlocul ei, tata călcând sălbatic în picioare jucăria mea preferată. Încerc să înţeleg de ce nu l-am urât pentru chestia asta toată viaţa. Singura explicaţie care îmi trece prin cap presupun că ar fi greu de susţinut într-o şedinţă de psihanaliză. Vreau să spun că gestul lui m-ar fi traumatizat dacă ar fi fost singular, or n-a fost aşa, tata era, cum am mai spus, o forţă stihinică, iar noi am găsit puterea să-l acceptăm cu toate manifestările lui. Radule, l-ai văzut şi poţi să depui mărturie că oprea autobuzul 38 pe strada Popa Tatu între două staţii. Făcea un semn cu mâna şi şoferul se oprea, nu pot să pricep de ce, tata se urca şi îi spunea ăluia, aşteaptă puţin să vină şi nevastă-mea. Mama urca moartă de ruşine după câteva clipe. De sute de ori când eram cu tata ne-am dorit să se deschidă pământul ca să ne înghită. Mamei îi venea mai greu având în vedere o anumită educaţie îngrijită de la Brăila, dar nici nouă nu ne era uşor. Când ne vedea prea ofuscate, obişnuia să strige, sunteţi naive, nu ştiu ce o să faceţi dacă mor. Acum că a murit, ce să facem, îi ducem lipsa.
Pe lângă Despina, am avut zeci de păpuşi urâte pe care le iubeam cu intermitenţă. Ba le înfăşam în fularele mamei, ba le supuneam unor intervenţii chirurgicale executate cu foarfecii, operaţii în care se implica şi vărul Gheorghe care oscila pentru viitorul lui profesional între meseria de gunoier şi cea de chirurg. Mai aveam şi o mulţime de cuburi de lemn. Pe feţele cuburilor erau lipite pătrăţele de hârtie pe care erau desenate: raţa, porcul, calul, vaca, pisica, oaia, câinele şi cocoşul. Cum primeam cuburile şi le scoteam din cutia lor de carton, hârtiile începeau să se dezlipească şi să facă "urechi". Cuburile, păpuşile şi cu mine ne petreceam ziua sub masă. De acolo, auzeam tot ce vorbeau mama, Pepo şi musafirii. Era instructiv. Politică, bârfe, viaţă cotidiană ajungeau până la mine fără nici un fel de menajament. Am aflat de rostul şi importanţa banilor de timpuriu. Ceea ce, totuşi, nu m-a ajutat să înţeleg cât de săraci am fost în anumite perioade. Tata era plecat şi mama cumpăra un sfert de pâine neagră pe care o mâncam toată, fără să clipesc. Dacă o întrebam de ce nu mănâncă, ea răspundea că nu-i trebuie, iar eu o credeam ca proasta. În fond, la fel ca şi bunica, de multe ori mi s-a părut că nu ştiu ce şi cât îi trebuie lui mama, după cum nu prea ştiu nici pentru mine ce şi cât îmi trebuie, ceea ce mă face să mă mulţumesc cu puţin şi să nu-mi pierd cumpătul dacă primesc mult.
Din strada Cortului îmi amintesc de o canapea dublă plasată sub fereastră şi de saltele şi plăpumi aşternute pe jos. Pe jos dormeau fetele când veneau de la Brăila, de altfel, în vremea aceea, dormitul pe jos nu era un lucru curios. Acolo am rostit primul cuvânt care nu a fost mama, ci geamuri. Din câte auzeam în jurul meu ce m-a convins să vorbesc a fost mesajul geamgiului ambulant care striga în fiecare zi pe stradă, gea-muuuri... Tot din casa asta am una dintre primele amintiri care, dacă eram mai puţin nesimţită, putea deveni o veritabilă traumă. Înainte de-a mă referi însă la întâmplarea aceea, vreau să spun că amintirea mea cea mai profundă nu e de ordin vizual, ţine de memoria pielii şi a cărnii. Îmi amintesc precis că am fost un copil foarte "clocit", strâns la piept şi mângâiat. Mama se juca pe canapea cu mine aşa cum vezi că se joacă animalele cu puii, se muşcă, se tăvălesc, se ling, dau cu laba. Şi mă poate întreba cineva, cum poţi să pretinzi că ţii minte mângâierile alea? Am să-i, răspund, uite că le ţin!
Reconstitui perioada fără amintiri din fotografii şi istorii de familie. Văd o bebeluşă cu cap mare şi rotund. Evident, nu ştie să facă nimic, nici să vorbească, nici să meargă, nici să se joace, în schimb, toată casa se învârteşte în jurul ei. În momentul în care îşi descoperă mâinile, mama şi mătuşile îi sar în ajutor. Se joacă împreună cu bebeluşa ţapţanachia. Jocul se desfăşoară în felul următor. Adultul ia palmele copilului şi le face să aplaude în ritmul unui cântec în care se spune că urmează să vină tata şi copilul trebuie să-l aştepte aplaudând, ţap, ţap, ţap... În strofa a doua, gata cu aplaudatul, tata a venit şi acuma doarme. În felul acesta, bebeluşa află despre existenţa unui tată, ba absent, ba obosit şi înţelege că singura neobosită şi alături de ea este mama. Tot cu mâinile şi tot cu femeile, bebeluşa se amuză cu cupepe. Palmele sunt aduse în faţa ochilor şi rotite din încheietură. Versurile spun, cupepe, cupepe, cupepe să vină tata, să ne aducă dulciuri, corăbioare în cutie şi rahat-lucumi învelit în hârtie. A doua lecţie, ţinută tot în greceşte, spune că tata, de acolo de unde vine, aduce ceva bun. În fiecare seară eram adormită cu aceleaşi două cântece de leagăn. Unul vorbea despre o fată din Smirna care stă tot timpul la fereastră şi, când nu stă la fereastră, seamănă busuioc, iar celălalt zicea că, Isaialesa, vom merge la Odesa, să mâncăm macaroane cu furculiţe de aur. În realitate, nimeni nu mai mergea nicăieri la sfârşitul anilor patruzeci. Comuniştii furaseră alegerile şi veniseră la putere. Toată lumea stătea în ţară şi mânca macaroane de culoarea cenuşii. Cât despre furculiţele de aur... aurul mergea la stat.
În ziua când am împlinit un an am primit o păpuşă. Era timpul păpuşilor cu cap din carton presat şi corp palid de cârpă, umplut cu vată de croitorie. Rochiţele erau spălăcite şi aproape toate păpuşile purtau basma. Gata cu păpuşile-prinţese de altă dată. Dar mama voia pentru mine tocmai o astfel de păpuşă şi tatăl avea obligaţia s-o aducă. Pe Calea Victoriei, între magazinul "Radu ieftineşte viaţa" şi cizmăria lui Frecea, exista un atelier de remaiat ciorapi. În vitrina îngustă, figurau două păpuşi, una mare de porţelan cu păr blond adevărat şi una mai mică din celuloid nemţesc. Păpuşile stăteau cu mâinile întinse spre trecători şi, din degetele lor subţirele, curgeau în cascade ciorapii recuperaţi. Toată lumea din vecini cunoştea păpuşile, făceau parte din peisaj. Şi tata, care nu avea asemenea sensibilităţi, s-a dus direct acolo şi a întrebat cât costă aia mică. Cucoana l-a privit, îmi închipui, cu ochii obosiţi de remaiat şi i-a spus că nu o vinde. Pentru un negustor aşa ceva este de neconceput, un lucru care nu se vinde nu şi-a găsit preţul. A pus pe masă, între ciorapi, un purcoi de bani şi, probabil, a ştiut ce să spună pentru că răspunsul a fost de această dată pozitiv. Aşa a ajuns în casa noastră Despina. N-am reuşit s-o stric. Fie că am iubit-o prea mult, fie că a fost ea rezistentă. Pe spate, între omoplaţi, avea ştanţat "Made in Germany". Toată copilăria nu am făcut decât s-o îmbrac şi s-o dezbrac. Îi mai dădeam să mănânce firimituri. Asta era toată joaca. Cerşeam petice ca să-i fac haine. O dată pe an, mama o îmbrăca frumos în rochie nouă. Sărmana Despina a ars în 1968, atunci când se monta caloriferul în strada Horaţiu. Am căutat îndelung în cenuşă, sperând să-i găsesc ochii. Nu i-am găsit. Cu ochii ăştia a fost o poveste, la toate vârstele mi-am dorit să-i scot. Am încercat cu foarfecii, cu croşetul, cu andreaua. Erau albaştri şi mă fascinau. În adolescenţă, doream să-mi fac din ei clipsuri.
Nu mai ştiu cu ce ocazie am primit pentru păpuşă un cărucior. Toate fetiţele aveau în vremea aceea cărucioare de lemn pentru păpuşă. În parc, una se lăuda că are pentru păpuşă o cameră cu pat, şifonier şi toaletă. Eu am primit toată copilăria bucătării. O bucătărie se compunea dintr-o plită de tablă, cu uşiţe în care te tăiai uşor şi un carton pe care erau cusute crătiţi, farfurii şi capace. Primeam bucătării, dar nu-mi plăcea să "gătesc", aşa cum nu-mi place nici astăzi. Pentru cărucior făcusem o pasiune, cu atât mai mult cu cât încăpeam şi eu în el. Stăteam înghesuită în cărucior cu orele, până într-o zi când s-a răsturnat şi m-am lovit rău. Aveam vreo doi ani şi ceva. Tata s-a speriat, nu suporta să se lovească odorul. Şi atunci, ce crezi că a făcut? Pur şi simplu l-a distrus. Prima mea amintire este o cameră mare, luminată din stânga şi, în mijlocul ei, tata călcând sălbatic în picioare jucăria mea preferată. Încerc să înţeleg de ce nu l-am urât pentru chestia asta toată viaţa. Singura explicaţie care îmi trece prin cap presupun că ar fi greu de susţinut într-o şedinţă de psihanaliză. Vreau să spun că gestul lui m-ar fi traumatizat dacă ar fi fost singular, or n-a fost aşa, tata era, cum am mai spus, o forţă stihinică, iar noi am găsit puterea să-l acceptăm cu toate manifestările lui. Radule, l-ai văzut şi poţi să depui mărturie că oprea autobuzul 38 pe strada Popa Tatu între două staţii. Făcea un semn cu mâna şi şoferul se oprea, nu pot să pricep de ce, tata se urca şi îi spunea ăluia, aşteaptă puţin să vină şi nevastă-mea. Mama urca moartă de ruşine după câteva clipe. De sute de ori când eram cu tata ne-am dorit să se deschidă pământul ca să ne înghită. Mamei îi venea mai greu având în vedere o anumită educaţie îngrijită de la Brăila, dar nici nouă nu ne era uşor. Când ne vedea prea ofuscate, obişnuia să strige, sunteţi naive, nu ştiu ce o să faceţi dacă mor. Acum că a murit, ce să facem, îi ducem lipsa.
Pe lângă Despina, am avut zeci de păpuşi urâte pe care le iubeam cu intermitenţă. Ba le înfăşam în fularele mamei, ba le supuneam unor intervenţii chirurgicale executate cu foarfecii, operaţii în care se implica şi vărul Gheorghe care oscila pentru viitorul lui profesional între meseria de gunoier şi cea de chirurg. Mai aveam şi o mulţime de cuburi de lemn. Pe feţele cuburilor erau lipite pătrăţele de hârtie pe care erau desenate: raţa, porcul, calul, vaca, pisica, oaia, câinele şi cocoşul. Cum primeam cuburile şi le scoteam din cutia lor de carton, hârtiile începeau să se dezlipească şi să facă "urechi". Cuburile, păpuşile şi cu mine ne petreceam ziua sub masă. De acolo, auzeam tot ce vorbeau mama, Pepo şi musafirii. Era instructiv. Politică, bârfe, viaţă cotidiană ajungeau până la mine fără nici un fel de menajament. Am aflat de rostul şi importanţa banilor de timpuriu. Ceea ce, totuşi, nu m-a ajutat să înţeleg cât de săraci am fost în anumite perioade. Tata era plecat şi mama cumpăra un sfert de pâine neagră pe care o mâncam toată, fără să clipesc. Dacă o întrebam de ce nu mănâncă, ea răspundea că nu-i trebuie, iar eu o credeam ca proasta. În fond, la fel ca şi bunica, de multe ori mi s-a părut că nu ştiu ce şi cât îi trebuie lui mama, după cum nu prea ştiu nici pentru mine ce şi cât îmi trebuie, ceea ce mă face să mă mulţumesc cu puţin şi să nu-mi pierd cumpătul dacă primesc mult.