Să revenim însă pe Popa Nan. Am povestit cum vieţuia Lola. Cu doamna Stoicescu totul era invers. Trăia într-o cameră plină cu lucruri frumoase pe care le folosea. Banii nu-i lipseau. Bărbatul ei fiind avocat, aveau casa plină cu cărţi, plină, plină. Pentru gospodărie nu manifesta nici un fel de respect, lucru pe care îl afirma. Să spui pe strada Popa Nan că ai preocupări superioare gospodăriei însemna să te sinucizi. Cucoanele din curte o dispreţuiau, cu atât mai mult cu cât bărbată-su avea o amantă şi pe ea o bătea... Ea era o femeie înaltă şi zdravănă, nu ştiu cum reuşea s-o bată. Vreo câţiva ani mi-a dat lecţii de germană. Nici eu nu m-am silit, nici ea nu se silea. Îmi amintesc numai povestea cu revista Struwwelpeter. Pentru că nu îi plăceau manualele şcolare, învăţam citind din ea. De obicei, aducea volumul frumos legat şi îl lua cu ea după lecţie. Într-o zi, mi-a zis, nu îl port prin tot Bucureştiul pe unde am drumuri, îl las la tine, dar, te rog, între paginile astea să nu te uiţi pentru că nu sunt pentru copii. A pus o agrafă ca să pecetluiască înţelegerea, iar eu am promis şi nici nu m-am uitat. Ceea ce face ca şi acum, după aproape jumătate de secol, să mor că nu ştiu ce conţinea smocul de pagini cenzurat.
Mă frapa faptul că toate cucoanele astea îi spuneau mamei, doamna Şafarica, ele se tutuiau şi ei îi vorbeau cu dumneavoastră. Asta i s-a întâmplat toată viaţa, oriunde s-a aflat. Cred că este prea timidă ca să pretindă un sistem direct de adresare şi se poartă într-un fel care nu te invită s-o tragi de şiret. În fond, este o persoană greu de descris, sunt clipe când am impresia că mă silesc să povestesc despre o adiere. Taifunul de taică-meu poate fi povestit, dar pe mama, în jurul căreia a gravitat întotdeauna toată casa, nu ştiu de unde s-o apuc. E ca şi când m-aş apuca să povestesc despre boare. Principalul ei merit a fost şi este cel de a nu împiedeca pe nimeni să-şi vadă de gravitat. Despre ea aş compune, mai uşor, un cântec. Dacă aş fi pisică, m-aş pune pe tors. Şi, uite, că iar îmi vine în minte motanul Pusi, despre care voi povesti imediat.
Pe Popa Nan mi s-au întâmplat două lucruri care sunt înclinată să cred că au fost esenţiale. Anghelichi, vecina lui Pepo, a găsit, când aveam eu vreo şase ani, o cravată de pionier. A spălat-o, a călcat-o şi a încercat să mi-o dăruiască, explicându-mi mai înainte ce calităţi trebuie să am ca să pot s-o port. Îmi doream enorm o cravată de pionier şi, cu toate astea, am refuzat-o, spunându-i că n-o merit. Problema lui ce merit şi ce nu merit m-a preocupat de când mă ştiu. Am considerat şi consider că merit puţine lucruri din cele pe care le am şi că, prin urmare, Dumnezeu şi societatea mi-au dat mult pe credit, ceea ce mă obligă să trăiesc atent. La această atitudine a contribuit cu certitudine şi mama. Eram copil şi lumea, când mă privea şi spunea, vai, ce copil frumos, ea intervenea, Riri nu este frumoasă, are pe vino-ncoace, este un copil vioi, nu exageraţi.
Un alt fapt care m-a destabilizat pe Popa Nan s-a datorat lui Pusi, motanul portocaliu al doamnei Stoicescu. Aş fi dat orice să fie "al meu". Prin aceasta nu vreau să spun că îmi puteam închipui că aş putea să-l aduc la noi în garsonieră, îmi era suficient să mă gândesc că îmi "aparţine". Dar nu se putea pentru că făcusem cu vărul Gheorghe o înţelegere, convenisem că toate animalele de sex masculin sunt "ale lui" iar cele de sex feminin sunt "ale mele". Sunt sigură că de zeci de ori am încercat să negociez. Pentru Pusi îi dădeam toate oile şi toate vacile Simenthal din lume, adică eu rămâneam fără lapte, dar el, nu şi nu, refuza să-l cedeze pe Pusi... Aveam cinci, şase ani amândoi şi atunci am înţeles cât de greu poţi să operezi în problemele care ţin de gen.
În Popa Nan noi mergeam rar, Pepo era cea care venea zilnic în garsoniera din strada Mendeleev. O mai ajuta pe mama la cusut, mai gătea, mai făcea curat, mă mai bătea pe mine. Cu bătaia era aşa, mama dădea cu umeraşul de haine, Pepo cu papucul şi tata cu palma lui grea. Ultimele scatoalce le-am luat de la tata când eram deja măritată şi aveam douăzeci şi şapte de ani. Să fi fost un copil rău? Cu siguranţă nu, dar îi enervam. Aveam gură mare, după cum spuneau ei le întorceam vorba şi, în plus, mă murdăream. Am avut şi mai am o priză bună la materie care face să se lipească de mine orice fir de praf... Biata Pepo se dezbrăca, mă dezbrăca şi pe mine, intram amândouă în baie şi mă lua la o săpuneală soră cu moartea. Disperarea era pe coate şi genunchi, acolo mă murdăream până la os. După ce mă clătea şi mă ştergea, îmi punea o rochie curată şi ieşeam amândouă din baie, ea spunând de fiecare dată, fără să-l ştie pe Magritte, aceasta nu este Riri, uite o fetiţă curată, o recunoaşte cineva? În următoarea jumătate de oră eu reuşeam să devin un copil perfect jegos. Şi nu pot să uit corpul lui Pepo în baie, un nud care mă fascina pentru că spre, deosebire de faţa care îi era tuciurie, între gât şi tălpi era mai albă decât laptele şi mai mătăsoasă ca mătasea. Teribil cât semăna cu statuile antice greceşti.