Pe la şase ani am intrat în boala cusutului, făceam rochii pentru păpuşi. Să nu crezi că era vorba de Despina sau păpuşile urâţele de cârpă, nici vorbă de aşa ceva. La librărie se vindeau nişte chestii făcute parcă din cocă, un fel de "fetiţe" care nu depăşeau palma mea. Şi le îmbrăcam frumos, le făceam prinţese, cu pieptănături înalte aşa cum vedeam în desenele din Bibliotheque Rose. Ani de zile după aceea, mă făcusem mare, mai întâlneam astfel de păpuşi prin vitrinele mătuşilor mele. Noi nu am păstrat niciuna, casa noastră era prea vie, lucrurile nu aveau timp să se sedimenteze în ea. Mama muta în fiecare sezon mobilele ca să facă garsoniera mai mare, iar tata ba aducea ceva, ba vindea ceva.
Asta este perioada în care am trăit mai ales pe trotuarele cenuşii ale Bucureştiului. Cunoşteam natura din parcul Ateneului, dacă acela se poate numi parc. De câteva ori am fost, vara, la Buşteni şi Sinaia, unde am privit munţii de jos în sus pentru că tata nu putea să conceapă un efort gratuit. Şi acolo ne-am plimbat tot pe trotuar. Dacă n-am avut parte de natură, cu "cultura" am fost într-un contact bun. Vreau să spun că mergeam cu mama peste tot. Eram un fel de butaş pe trupul ei, mă lua de mână şi mergeam la cinema, la teatru, în muzee. Eu nu scoteam o vorbă, nu supăram pe nimeni, iar ea trebuia să aibă întotdeauna în poşetă sticla cu apă. Când îmi era sete, deveneam o fiară dezlănţuită.
Insist, mergeam împreună în locuri unde un copil ca mine nu păşea, mama nu avea cu cine să mă lase acasă şi nici nu cred că avea vreo poftă să mă lase. Nu-mi iese din ochi imaginea iepelor pe care le-am văzut în copilărie trăgând la căruţă însoţite de un mânz fătat în urmă cu câteva luni. Ăla micul obosea şi, în mod evident, ele îşi dădeau seama şi mergeau mai încet, cu riscul de a primi un bici pe spate. Din când în când, puiul se atingea de trupul mamei şi parcă prindea puteri. Despre plimbările făcute în prima copilărie cu mama nu uit două lucruri, acolo unde vedeam o balustradă pe care eram în stare să mă caţăr, n-o iertam şi mângâiam ca proasta toate gardurile şi obloanele vitrinelor. Înainte să ajungem unde trebuia să ajungem, mama îmi ştergea palmele udând cu apa din sticlă o batistă.
Asta este perioada în care am trăit mai ales pe trotuarele cenuşii ale Bucureştiului. Cunoşteam natura din parcul Ateneului, dacă acela se poate numi parc. De câteva ori am fost, vara, la Buşteni şi Sinaia, unde am privit munţii de jos în sus pentru că tata nu putea să conceapă un efort gratuit. Şi acolo ne-am plimbat tot pe trotuar. Dacă n-am avut parte de natură, cu "cultura" am fost într-un contact bun. Vreau să spun că mergeam cu mama peste tot. Eram un fel de butaş pe trupul ei, mă lua de mână şi mergeam la cinema, la teatru, în muzee. Eu nu scoteam o vorbă, nu supăram pe nimeni, iar ea trebuia să aibă întotdeauna în poşetă sticla cu apă. Când îmi era sete, deveneam o fiară dezlănţuită.
Insist, mergeam împreună în locuri unde un copil ca mine nu păşea, mama nu avea cu cine să mă lase acasă şi nici nu cred că avea vreo poftă să mă lase. Nu-mi iese din ochi imaginea iepelor pe care le-am văzut în copilărie trăgând la căruţă însoţite de un mânz fătat în urmă cu câteva luni. Ăla micul obosea şi, în mod evident, ele îşi dădeau seama şi mergeau mai încet, cu riscul de a primi un bici pe spate. Din când în când, puiul se atingea de trupul mamei şi parcă prindea puteri. Despre plimbările făcute în prima copilărie cu mama nu uit două lucruri, acolo unde vedeam o balustradă pe care eram în stare să mă caţăr, n-o iertam şi mângâiam ca proasta toate gardurile şi obloanele vitrinelor. Înainte să ajungem unde trebuia să ajungem, mama îmi ştergea palmele udând cu apa din sticlă o batistă.