În vara lui cincizeci şi doi am mers, pentru prima dată, într-un sat, iar în cei şaisprezece ani care au urmat ne-am petrecut cu tata la stâni o parte din veri. Cum a ajuns tata la stâni e o istorie care merită să fie spusă. Fusese negustor şi, sub comunişti, devenea imposibilă o astfel de activitate. Câteva luni a încercat să facă pe funcţionarul la nou înfiinţata instituţie intitulată APROLACTA unde, fiind vorba de lapte, se angajaseră o mulţime de aromâni. L-au făcut un fel de inspector. I se potrivea servieta în mână ca şaua pe vacă. Cum tata făcuse o şcoală de două parale s-a pomenit într-o impostură care nu i-a convenit şi a zis, mai bine mă fac cioban. Nu s-a făcut cioban pentru că nici la asta nu se pricepea. Ştia, în schimb, să facă brânză aşa că a devenit căşar şi caşcavalgiu. În felul acesta am ajuns, în 1952, pentru prima oară, într-un sat.
Aveam şase ani. Trenul ne-a lăsat, pe mama şi pe mine, într-o gară din Ardeal. Acolo ne aştepta un ţăran care trăgea de căpăstru un cal. Am mers pe lângă cal multă vreme. Nu m-am plâns. O singură dată m-am tulburat, atunci când drumul a trecut printr-un lan de grâu. Eu nu ştiam nici de grâu, nici de maci, nici de albăstrele. Am început să sar pe loc aşa cum am văzut sărind câinii tineri la căderea primilor fulgi de zăpadă. Am întrebat dacă am voie să culeg flori. Aici aveam voie. Ultima parte a drumului am parcurs-o purtând în braţe un snop de maci. La stână ne aşteptau tata, o mie de oi, treizeci de câini, ciobanii şi măgarii. Chestia cu cei treizeci de câini de la stână a fost o exagerare datorată faptului că turmele erau "de stat", adică nu era un ochi de stăpân care să ţină socoteala. Se puiseră câinii în prostie şi ciobanii i-au lăsat, ba îi şi înscriseseră la colectivă cu tain de mălai, de primeau câinii o raţie de mămăligă mai mare decât ciobanii, care ciobani, evident, le-o furau. La stână, treaba lui tata era să închege laptele, să taie bucăţile de telemea, să le bage la saramură şi, pe urmă, în butoi. Când se terminau butoaiele, venea camionul ca să ia brânza şi să aducă butoaie goale, vechi şi noi. Cele noi miroseau ca bradul de Crăciun. Şi tata pleca să însoţească marfa. Câteva zile stătea la oraş, iar mama şi cu mine rămâneam singure. Faptul era cu putinţă pentru că învăţase şi ea să facă brânza. Se repeta în fiecare zi următorul scenariu. În zori, veneau ciobanii cu laptele. Îl măsurau atent. Cu aceeaşi ocazie tăiau lemne şi cărau apă. După ce terminau, dispăreau în peisaj. Până la următoarea mulsoare n-aveai cum să-i mai vezi. Trebuie spus că mama era frumuşică şi la fel de tânără ca ei, dar, chiar după ce trăgeau o duşcă, două de ţuică, necuviinţa nu se trezea în ei. Ea era "doamna", nevasta baciului, ceva care pe ei, pur şi simplu, nu îi interesa.
Întâmplarea despre care urmează să scriu s-a petrecut într-un moment în care lipsea tata. Stăteam în faţa stânii. Mâncam. La un moment dat, câinii s-au sculat fără să latre şi am ştiut că este unul dintre ai noştri. Cum de altfel a şi fost... Înainta spre noi un cioban tânăr, care avea porecla de Popuşor. Dar ceva nu era în regulă cu el de data aceasta. Avea clopul pe cap, laibărul pe umeri, cămaşa lunguţă prinsă în chimir şi, mai jos, nimic, riguros nimic... S-a oprit înainte să ajungă la masa noastră. A deschis vorba mama şi l-a întrebat politicos, ce-ai păţit, domnule Popuşor? Pentru că, evident, păţise ceva de vreme ce apărea în faţa noastră într-o ţinută atât de parţială. Doamnă, zice, m-am opărit. Am venit pentru că m-am gândit că o-ţi fi având dumneavoastră nişte prafuri... Mama obişnuia să le dea antinevralgice când aveau dureri de dinţi şi, acum, a scos, din punga cu medicamente, câteva sulfamide, i-a spus cum să le piseze, să se spele bine şi să pună praful pe locul opărit. Popuşor a luat pastilele şi s-a dus. Mama s-a ţinut tare pentru o fată crescută cu toată grija la Brăila. Când tata a auzit povestea a mormăit. Nu au urmat comentarii. Eu nu am fost şocată, dar nici n-am uitat. Faptul că n-am uitat a influenţat întrucâtva viziunea mea etnologică. Nu vreau să rezulte că plasez în spaţiul mioritic, ici şi colo, un cioban în fundul gol. Dar nici nu pot să exclud posibilitatea. Depun mărturie pentru ce am văzut.
Aveam şase ani. Trenul ne-a lăsat, pe mama şi pe mine, într-o gară din Ardeal. Acolo ne aştepta un ţăran care trăgea de căpăstru un cal. Am mers pe lângă cal multă vreme. Nu m-am plâns. O singură dată m-am tulburat, atunci când drumul a trecut printr-un lan de grâu. Eu nu ştiam nici de grâu, nici de maci, nici de albăstrele. Am început să sar pe loc aşa cum am văzut sărind câinii tineri la căderea primilor fulgi de zăpadă. Am întrebat dacă am voie să culeg flori. Aici aveam voie. Ultima parte a drumului am parcurs-o purtând în braţe un snop de maci. La stână ne aşteptau tata, o mie de oi, treizeci de câini, ciobanii şi măgarii. Chestia cu cei treizeci de câini de la stână a fost o exagerare datorată faptului că turmele erau "de stat", adică nu era un ochi de stăpân care să ţină socoteala. Se puiseră câinii în prostie şi ciobanii i-au lăsat, ba îi şi înscriseseră la colectivă cu tain de mălai, de primeau câinii o raţie de mămăligă mai mare decât ciobanii, care ciobani, evident, le-o furau. La stână, treaba lui tata era să închege laptele, să taie bucăţile de telemea, să le bage la saramură şi, pe urmă, în butoi. Când se terminau butoaiele, venea camionul ca să ia brânza şi să aducă butoaie goale, vechi şi noi. Cele noi miroseau ca bradul de Crăciun. Şi tata pleca să însoţească marfa. Câteva zile stătea la oraş, iar mama şi cu mine rămâneam singure. Faptul era cu putinţă pentru că învăţase şi ea să facă brânza. Se repeta în fiecare zi următorul scenariu. În zori, veneau ciobanii cu laptele. Îl măsurau atent. Cu aceeaşi ocazie tăiau lemne şi cărau apă. După ce terminau, dispăreau în peisaj. Până la următoarea mulsoare n-aveai cum să-i mai vezi. Trebuie spus că mama era frumuşică şi la fel de tânără ca ei, dar, chiar după ce trăgeau o duşcă, două de ţuică, necuviinţa nu se trezea în ei. Ea era "doamna", nevasta baciului, ceva care pe ei, pur şi simplu, nu îi interesa.
Întâmplarea despre care urmează să scriu s-a petrecut într-un moment în care lipsea tata. Stăteam în faţa stânii. Mâncam. La un moment dat, câinii s-au sculat fără să latre şi am ştiut că este unul dintre ai noştri. Cum de altfel a şi fost... Înainta spre noi un cioban tânăr, care avea porecla de Popuşor. Dar ceva nu era în regulă cu el de data aceasta. Avea clopul pe cap, laibărul pe umeri, cămaşa lunguţă prinsă în chimir şi, mai jos, nimic, riguros nimic... S-a oprit înainte să ajungă la masa noastră. A deschis vorba mama şi l-a întrebat politicos, ce-ai păţit, domnule Popuşor? Pentru că, evident, păţise ceva de vreme ce apărea în faţa noastră într-o ţinută atât de parţială. Doamnă, zice, m-am opărit. Am venit pentru că m-am gândit că o-ţi fi având dumneavoastră nişte prafuri... Mama obişnuia să le dea antinevralgice când aveau dureri de dinţi şi, acum, a scos, din punga cu medicamente, câteva sulfamide, i-a spus cum să le piseze, să se spele bine şi să pună praful pe locul opărit. Popuşor a luat pastilele şi s-a dus. Mama s-a ţinut tare pentru o fată crescută cu toată grija la Brăila. Când tata a auzit povestea a mormăit. Nu au urmat comentarii. Eu nu am fost şocată, dar nici n-am uitat. Faptul că n-am uitat a influenţat întrucâtva viziunea mea etnologică. Nu vreau să rezulte că plasez în spaţiul mioritic, ici şi colo, un cioban în fundul gol. Dar nici nu pot să exclud posibilitatea. Depun mărturie pentru ce am văzut.