Spiridon (XXVIII)

Istorii despre verile petrecute la stâni aş putea să scriu cu nemiluita, au fost şaisprezece veri, adică vreo cincizeci şi patru de luni. Aş face-o numai dacă aş putea să le spun pe toate dintr-o dată, aşa cum cu un singur gest arunci o mână de grăunţe. Povestite una câte una nu au destul haz. Aşa că nu se va şti nimic despre dealul plin de fragi şi mure pe care l-am păscut o vară întreagă, nici despre noaptea aceea teribilă când, dormind pentru prima oară sub cerul liber, am asistat la despărţirea oilor de miei. Sute de oi şi sute de miei care plângeau într-un mod care depăşea orice închipuire şi orice tragedie antică. N-o să povestesc nici despre poienile şi scorburile din păduri de unde aduceam la stână ouă minuscule spre disperarea mamei şi nici despre sărbătorile trăite în satele ardeleneşti. Mă voi limita să evoc trei purcei pe care i-am iubit.
 
Primul a fost la început cenuşiu şi mititel. Îl cumpărase tata de la un ţigan. Ciobanii, când l-au văzut, l-au evaluat şi i-au explicat lui tata, domnu' Pavel, te-a păcălit ţiganul, ăsta nu e un purcel de câteva săptămâni este unul mai bătrân şi prost hrănit. Orice-i dădeai să mănânce îi făcea în mod vizibil greaţă. Ne privea cu ochi rotunzi şi necăjiţi şi nu se oprea din tremurat. Pepo, care venise şi ea cu noi la stână în vara aceea, şi-a amintit că, la ţară, porcii sunt hrăniţi cu urzici. Am încercat să culegem urzici şi să le fierbem cu o mână de mălai şi un pic de lapte. A mâncat şi s-a bucurat de parcă a văzut-o pe mă-sa. Săptămâni în şir ne-am tot urzicat şi ne-am străduit să schimbăm reţeta progresiv reducând urzicile şi sporind mălaiul. Până la urmă l-am păcălit. Mânca toată ziua ca să recupereze. Mama şi Pepo aveau şi ele pe atunci vreo treizeci şi ceva de ani, mureau de plictiseală şi, ca să-şi facă de lucru, spălau toată ziua porcul cu peria şi cu săpun. De atâta spălat porcul a devenit alb ca laptele. Prin septembrie, făcuse deja o sută de kile şi, pentru că nu mai aveam de stat la stână decât două săptămâni, tata a luat o hotărâre îngrozitoare şi a chemat pe unul din sat să-l taie. Noi, fetele, am plecat în sat. Seara, când ne-am întors, din prietenul nostru rezultaseră vrafuri de slănină, colaci de cârnat şi borcane pline cu carne în untură. Nu am pus gura pe nimic şi pe tata l-a pedepsit Dumnezeu, în câteva zile, în afară de slănină, totul s-a împuţit.
 
Al doilea porc din viaţa mea a fost Obraznica Bcio. De data aceasta tata cumpărase de la un ţăran doi fraţi purceluşi din rasa Bazna, negri şi cu o banderolă albă care le acoperea pieptul, ceafa şi picioarele din faţă. Dumnealui era ursuz şi introvertit, pe când dânsa manifesta interes pentru tot ce vedea cu ochii, mai bine zis cu nasul, pe care şi-l băga peste tot. Într-o zi, am găsit-o dormind în valiza cu haine pe care o ţineam sub pat. Se purta, ba ca o pisică, ba ca un câine. Fura mâncarea omului din mână. Pentru purtările ei am numit-o Obraznica şi, pentru că, în Ardeal, porcii sunt chemaţi repetând bcio, bcio, bcio, i-am spus şi Bcio, ca să fiu sigură că vine. Ea venea însă oricum, mergea după mine peste tot. Am petrecut împreună o vară întreagă. Toamna, tata a vândut-o. Mai bine aşa. Doar nu era să o aducem la Bucureşti, în garsonieră.
 
Cu al treilea porc istoria a fost mai complicată. Stătea tata liniştit şi îşi vedea de telemeaua lui, când se opresc în faţa stânii două camioane din care coboară pe un plan înclinat vreo şaizeci de purceluşi albi. Un ins vine la tata cu nişte hârtii şi zice, domnu' Şafarica, te rog, semnează de primire. Ce primire? Păi, că ai primit porcii. Cine a primit porcii? Tu. După multă vorbă a ieşit la iveală că râmătoarele fuseseră importate pe bani grei din America pentru prăsilă şi, dată fiind valoarea lor, nimeni nu se încumeta să-i ia. Lasă-mă, domnule, nu am ajuns şi porcar. Eu aici îi las, unde să-i duc? Cum, necum, ăla a plecat lăsând porcii pe capul lui tata care şi-a făcut damblaua şi nu a dat nici o semnătură. Le-a făcut un fel de ţarc, să stea acolo peste noapte, dimineaţa le dădea drumul în pădure să mănânce jir şi, spre seară, bătea cu o lingură într-o căldare şi ei veneau voioşi să bea zer. Tata le-a dat zer de milă, nici nu i-a trecut prin cap să-i îngraşe, dar ei s-au făcut rotofei de fericire, neam de neamul lor nu văzuseră în America natală atâta libertate. E, şi între ei era unul mic de tot cu nişte urechi uriaşe pe care îl botezasem eu Aeroplanul. Când veneau seara la zer, fugea cel mai repede şi urechile îi fâlfâiau de ziceai că o să-şi ia zborul. Odată ajuns la troacă toţi îl dădeau la o parte, nu apuca sărăcuţul să bea nici o picătură. Din spirit de justiţie, l-am adoptat imediat şi, pe când ceilalţi beau zer îndoit cu apă, lui îi dădeam lapte şi caş. Le mânca modest şi conştiincios fără să manifeste cel mai mic gest de recunoştinţă. Hrănit în felul acesta a devenit un porc voinic. Dimensiunea urechilor a rămas o problemă de care părea să nu se sinchisească. Toamna au venit din nou camioanele, au luat porcii din care se pare că nu lipsea nici unul. Toţi se cruceau, a fost un fel de minune dumnezeiască. Nu s-a bucurat de ei lupul care lua pe săptămînă cel puţin o oaie, nu s-au atins de ei ciobanii care erau destul de flămânzi, au avut porcii ăia un noroc porcesc după cum se vede şi din faptul că, putând să aleg dintre sutele de lucruri care s-au întâmplat la stână, tocmai despre ei m-am găsit să povestesc.