Alberto Păduraru: Cine e Teona Galgoţiu? O "Super-Teona", "Gura mare-Teona", poetă, regizoare, dar şi dincolo de toate astea. Pe rând. Şi împreună.
Teona Galgoţiu: Deja e destul de clar din întrebarea ta că Teona e o fată care se împarte în prea multe proiecte, haha. În timpul liceului era ceva cu care mă mândream, dar în ultima vreme am început să-mi chestionez pornirea asta, să mă întreb dacă pe bune pot fi la fel de dedicată scrisului şi filmului, plus organizării de evenimente, ca Festivalul Super, sau alte iniţiative culturale, ca Gura Mare. Încă nu mi-am răspuns la întrebările astea dar nici nu pot să renunţ la vreuna dintre zonele în care lucrez, le simt ca pe membre diferite. Deci chiar dacă e ameţitor să trec de la una la alta şi clar aş avansa mai mult la una dintre ele dacă nu m-aş distrage prin celelalte, mai am nevoie de nişte ani şi de nişte rateuri ca să mă mai calmez (sau poate nici atunci!). În rest, Teona Galgoţiu este o fată care îşi adoră animalele - pisica Persefona, motanul Juno, căţeaua Iaia. Şi gata cu vorbitul la persoana a treia că e periculos.
A.P.: Cum se simte să te numeşti (dacă te numeşti aşa, habar n-am) "tânără speranţă"? Ce înseamnă pentru tine? Clişeu sau ambiţie? Ce urmează?
T.G.: Eu clar nu mă numesc aşa, şi asta ar fi periculos. Mă bucură şi mă energizează validarea dar încerc să mă păstrez cât de cât departe de nevoia de a o primi. Cred că nevoia asta seamănă cu un bulgăre la vale, nu te saturi oricât de mult ai primi, şi dacă cumva iei un dâmb (un refuz, o dezamăgire, un rateu) te spargi într-o grămadă de bucăţi şi ţi se pare că s-a terminat lumea. Dar ce ştiu clar că urmează e să muncesc mai mult şi mai organizat. Şi să mă apuc de sport!
A.P.: Stilul scurtmetrajelor tale e recognoscibil pentru că e frust, deloc încărcat inutil, pe alocuri repulsiv, voit inconfortabil, dar într-un sens intrigant, într-un cuvânt - autentic. Deşi fiecare înseamnă cu totul altceva, fiind apărute şi în perioade diferite ale vieţii, leitmotive există. Cum e cel cu "furtuna aia puternică, cu tine şi tatăl tău în maşină, înregistrând poveşti inventate cu telefonul lui nou". Pare a fi punctul de convergenţă al tuturor realizărilor. De ce? Ce are momentul acela specific, declanşator pentru tot parcursul iniţiatic de mai târziu?
T.G.: Majoritatea proiectelor mele din facultate s-au învârtit în jurul dialogului dintre prezent şi copilărie, fie el brutal sau luminos. Amintirea aia din maşină, când afară era furtună, funcţionează în capul meu ca un fel de far, şi în mod ciudat îmi poate declanşa două senzaţii complet opuse, deodată - extaz total şi o tristeţe copleşitoare. Deci de-aia m-am tot întors la ea, pentru că încapsulează modul în care mă raportez la trecut şi, de fapt, şi la prezent, uneori. Caut graniţa asta paradoxală dintre cele două extreme, care n-are sens să existe, dar iată.
A.P.: Când şi de ce / pentru ce / pentru cine ai renunţa la imaginea asta? (presupunând, de dragul discuţiei, că nu ai putea să răspunzi cu "niciodată"). Mai există vreo imagine cu o intensitate asemănătoare / ar mai putea exista?
T.G.: Cred că oamenii au tendinţa să încarce anumite momente intangibile din trecut (mai ales dacă e vorba de oameni cu care nu mai sunt în contact, sau ei înşişi simt că s-au schimbat mult) cu o aură care de multe ori poate fi o auto-păcăleală, un fel de nevoie disperată de a te agăţa de o amintire "perfectă", protejată de experienţele sau deciziile proaste care au urmat-o. Cred că asta am făcut şi eu, cred că tocmai banalitatea momentului din maşină mă fascinează. Deci mă surprind zicând că aş renunţa la imaginea asta uşor, pentru că de fapt cred că sunt multe altele ca ea. În acelaşi timp, tocmai m-am vizualizat fugind mâncând pământul cu amintirea asta în braţe, să nu mi-o ia nimeni. Of, habar n-am.
A.P.: Ce dispare când te uiţi înapoi? (dacă se poate zice)
T.G.: Uşurinţa cu care mă urcam în copaci şi pe oameni dar mai ales corpul mic şi elastic de maimuţă cu care puteam să fac asta. Dimineţile în care vedeam Cartea Junglei, Dumbo şi Prinţesa Lebădă cel puţin a mia oară. Inexistenţa timpului şi a viitorului. Copiii cu care eram BFF instant în parcuri şi ciorbele pe care le făceam din nisip, pietre şi gunoaie. Febra marilor iubiri din şcoala generală. Febra descoperirii propriului corp. Vortexul interminabil din liceu. Şocul că de fapt se termină. Şi alte chestii mai puţin bombastice, ca statul pe parchet pe semi întuneric şi simţit curentul din casă, sau statul cu capul sub apă, în cadă, ca să ascult vecinii de dedesubt. Na, m-ai nimerit cu întrebarea, mi-ar fi uşor să umplu multe pagini cu nostalgia asta imposibil de îmblânzit, sunt o băbuţă.
A.P.: Ce apare dacă te uiţi înainte? (dacă se poate zice)
T.G.: La asta nu mi-ar fi uşor să umplu multe pagini. Sincer, văd mult negru, cum apare în programele de montaj după tot materialul ordonat. Văd copacii care umbresc casa în care stau şi pe Luca, cum pictează concentrat.
A.P.: Te uiţi înapoi la Teona de dinainte de cea pe care o ştim acum. A fost vreodată altfel? A lipsit vreodată ceva din modus vivendi-ul consacrat acum? Te uiţi înapoi şi nu dispare, se ţine de piciorul tău strâns, n-o vezi doar pe casetele video din copilărie. Ce i-ai spune acum?
T.G.: Începând cu majoratul, Ionuţ, fratele meu cu care m-am adoptat reciproc, mă filmează fix la începutul zilelor mele de naştere ca să îi transmit un mesaj Teonei de peste 12 ani. Deci acum trebuie să fac invers. I-aş zice să ceară un pic mai mult ajutor şi să aibă răbdarea să-l primească. Dar ce ar înţelege din asta un copil de 5 ani? Mai degrabă m-aş plimba cu ea cât de mult timp aş putea şi aş încerca să fac glume bune. Dacă n-ar merge, aş gâdila-o. Cât despre prima parte a întrebării tale - cred că suntem destul de asemănătoare, dar ea clar e mult mai curajoasă şi eu mult mai rezistentă.
A.P.: Ea ţi-ar spune "te-am împuşcat. Tu nu mă poţi omorî, pentru că eu n-am să mor niciodată"... şi mai ce?
T.G.: S-ar căţăra pe mine, ar încerca să mă doboare şi după m-ar obliga să mergem la Aqua Park, probabil.