30.07.2021
Tu n-ai spus nimic
eu nimic n-am auzit
dar nu încape îndoială:
ceea ce este în mine de dincolo
din amurgul tăcerii tale a venit.
Acolo iradiază lăuntric măsura
limitei profunde a memoriei,
măsura privirilor întrebătoare pe sub sprâncene,
a pădurii de-un verde întunecat foşnind pe clinii abrupţi,
a piscurilor sălbatice învelite în ceaţă
şi mai departe, ţipătul de pasăre
care din umbra umedă ţâşneşte spre soare,
măsura pantelor dintre struguri întorşi în vin
sub greutatea aurie a toamnei.
Din tine creşte amintirea Tirolului cu nostalgie de Mediterană,
cătuşele verzi, tari, pe granitul roşu al piramidelor la Bolzano.
Sau nopţile umede, interminabile
când visele pătrund în ţesătura
altei realităţi,
acele nopţi când m-am trezit cutremurat,
abătut, supus,
martor al stărilor prenatale,
neînstare să le comunic,
bâlbâindu-mă, scăldat în plânsul cel adevărat al sufletului.

Dar mai târziu, aproape imperceptibil, pe văi
în jos, pe muchii
şi stânci tăioase, zdrenţuite de gheaţă şi soare.
Tu poate ştiai totul
despre lanţul de la taţi la fii, felul în care experienţa acumulată
trece în sămânţă, de la un suflet la celălalt.
Pe vale în sus, de-a lungul râului, istoria lumii
a pătruns în valuri, a marcat
nucleele celulare.
Lumea e descentrată.
Un strămoş, cufundat în gânduri, şi-a ridicat ochii şi
la gura râului a-nălţat biserică unui sfânt,
în prăpastie a zidit semnul
pe care oamenii, dornici fiind de învăţătură,
au venit de departe să-l vadă...
Istoria în flux şi reflux ca potopul
a numit fii şi fiice, i-a însemnat pentru totdeauna.
Însemnaţi suntem până la unul,
cu frunţi concentrate cu toţii am scris
ceea ce nu întotdeauna am înţeles.

Am lăsat morminte în urmă, presărate cu nisip,
arzând sub soarele ţândări. Neclintiţi stăm ca uliul pe ram.
Privirea celor duşi avea încrederea şi forţa noastră.
Această prezenţă, această măsură traversează tăcerea asemeni
căprioarei în beznă, invizibilă, o stare diferită, o mişcare diferită.
Şi nu doar tu şi eu, ci lumea toată tremură uluită de aceste
privelişti, de spiritul ce unduieşte pe valea
vibrând de viaţă, cu pomii înfloriţi, barocă
precum o caleaşcă regală aşteptând la Castelul Statenberg
mohorât ca o mânăstire, cu parcul în faţă,
unde cândva o aşteptai, neliniştit,
pe mama să vină de la spovedanie,
pe când în cabana viei,
naţionalizată după război, cu întreaga
moşie, tata făcea vinul distins cu diploma
care încă se mai află pe peretele la care mă uit acum.

(În româneşte de Ioana Ieronim, după versiunea engleză de Ana Jelnikar)

(în perioada 1 iulie 2021 - 1 octombrie 2021, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)

0 comentarii

Publicitate

Sus