Elegii de la Alba

Nu mai ştiu, Doamne, de unde să încep, ce pot să-ţi spun,
mesaje ştiute, păcate, n-am proiecte, Doamne, am păcate,
am proiecte inverse, nu ăsta e păcatul, Doamne, nu ăsta e răul,
Doamne, uită-te la mine şi râzi, sunt rezident într-o patrie
inflamată de mesaje,
din guri deschise nu mai învie decât propoziţiile,
până la glezne, o răcoare neagră,
până la genunchi, până la încleştatul loc al pelvisului,
până la buric, până la inimă, până la gât, până la creştet,
Doamne, sunt îngropat, din lăuntrul meu urcă spre ceruri
bestia învingătoare

***
Am vorbit, Doamne, şi am scris, până m-am înnegrit
cu totul, am crescut, Doamne, în vorbele mele, iar vorbele
mele au crescut în mine şi mi-au pus trupul în hău,
stau în trupul meu ca într-un abis, fiecare cuvânt îl adânceşte,
că văd mişcând timpul şi moartea, mâinile mele sunt întunecate,
Doamne, de vorbărie, îmi port trupul ca şi cum propria-mi groapă
aş purta-o, în el, limbajul se întâlneşte cu sine şi înnebuneşte

(în perioada 1 octombrie 2021 - 31 decembrie 2021, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)