18.08.2021
Curtea Veche Publishing
Héctor Abad Faciolince
Suntem deja uitarea ce vom fi
Curtea Veche Publishing, 2021

Traducere din spaniolă de Mariana Sipoș




Citiți prefața (semnată de Mario Vargas Llosa) acestei cărți.

*****
Intro

Héctor Abad Faciolince (n. 1958, Medellín) este un scriitor, eseist, jurnalist și editor columbian. S-a născut și a crescut în Medellín, unul dintre cele mai mari orașe ale Columbiei. Abad Faciolince este considerat unul dintre cei mai talentați scriitori ai valului post-latin american, fiind cunoscut mai ales pentru romanele Angosta și Suntem deja uitarea ce vom fi.

Și-a început cariera literară de la o vârstă fragedă. Avea doar 12 ani când a scris primele sale nuvele și poezii. La 21 de ani i s-a acordat Premiul Național Columbian pentru Proză Scurtă din 1980, pentru Piedras de Silencio.

Abad Faciolince face parte dintr-o nouă generație de autori care a apărut în acea perioadă în Columbia. Operele lui literare se concentrează adesea pe actul narativ. Bogăția, complotul, ironia, atragerea permanentă a cititorului, intensitatea poveștilor sale, precum și seriozitatea cercetărilor sociale, istorice și umane din spatele narațiunii sale confesive dezvăluie un scriitor strălucit, un portretist al societății contemporane columbiene.

De asemenea, Abad Faciolince a tradus numeroase opere ale lui Italo Calvino, Leonardo Sciascia, Primo Levi și Natalia Ginzburg. Totodată, a publicat articole în ziare și reviste de prestigiu din Columbia, precum Cromos, La Hoja, El Malpensante, Semana și Cambio, ultima cofondată de autorul columbian Gabriel García Márquez. Abad Faciolince a lucrat ca jurnalist pentru ziarele El Mundo, El Colombiano și El Espectador. Din mai 2008, este membru al consiliului de redacție al El Espectador, cel mai vechi ziar din Columbia.

"O carte zguduitoare și necesară, de un curaj și o onestitate zdrobitoare. Uneori m-am întrebat cum de-a avut Abad Faciolince forța să o scrie." (Javier Cercas)

"Cartea lui Abad Faciolince este la fel de caldă, generoasă și plină de înțelepciune precum omul pe care îl descrie, iar în studiul său asupra bolilor trecute din Columbia, autorul reușește să scrie cu profunzimea blândă a unei mânii digerate de-a lungul mai multor ani." (The Guardian)

"Cred că Abad Faciolince este unul dintre cei mai buni romancieri pe care îi avem astăzi în America Latină. Primul său roman pe care l-am citit a fost tocmai Suntem deja uitarea ce vom fi - o carte șocantă, originală, stimulantă, creativă. Mi-am dat seama atunci că sunt pus față în față cu un scriitor magnific." (Mario Vargas Llosa)

"Am vrut să fiu sincer scriind această carte. Nu am vrut să mă mint. Am încercat să fiu foarte atent la capcanele conștiinței." (Héctor Abad Faciolince)

Fragment
Anii fericiți


Tata și mama erau complet opuși unul altuia în convingerile și comportamentul lor, dar în viața zilnică se potriveau foarte bine și se completau reciproc. Exista un contrast atât de limpede de atitudine, de caracter și de educație între cei doi, încât pentru copilul care eram această diferență radicală dintre modelele mele de viață mi se părea misterul cel mai greu de descifrat. El era agnostic, și ea aproape mistică; el ura banii, și ea sărăcia; el era materialist în plan spiritual, în timp ce ea lăsa spiritualul pentru mai încolo și pe pământ urmărea binele material. Diferențele, totuși, nu păreau să‑i îndepărteze, ci îi atrăgeau unul spre altul, poate pentru că împărtășeau un nucleu de etică umană în care se identificau. Tata o consulta în toate problemele, în timp ce mama, cum se spune, vedea cu ochii lui și îi arăta o iubire profundă, necondiționată, verificată nu numai la greu, ci chiar și în fața oricărui dezacord radical sau a oricărei informații răutăcioase sau periculoase pe care vreun "suflet caritabil" i‑ar fi dat‑o despre el.
- Eu îl iubesc așa cum e, cu toate calitățile și toate defectele, și îmi plac la el până și lucrurile în care nu cădem de acord, ne spunea mama de multe ori.

De îndată ce se trezeau dimineața sau când se revedeau, la prânz sau seara, începeau să‑și povestească tot (visele din timpul zilei și coșmarurile din timpul nopții) cu entuziasmul unor prieteni care nu s‑au văzut de săptămâni. Își povesteau bunele și relele care li se întâmplaseră în ziua aceea și vorbeau tot timpul despre orice, despre viața copiilor, problemele de la birou, micile succese și eșecurile constante ale vieții cotidiene. Când nu erau împreună, vorbeau unul despre altul foarte frumos, și fiecare separat ne învăța să iubim calitățile celuilalt. Uneori dimineața, mai ales la ferma de la Rionegro, îi găseam în pat, stând de vorbă îmbrățișați. Tata îi scria poezii și cântece de iubire (pe care noi, copiii, trebuia să le recităm sau să le cântăm de ziua ei de naștere), cu versuri amuzante în fiecare an și cu același cântec sentimental la fiecare aniversare, pe care sora mea Marta îl acompania la chitară (Fără tine, ar fi umbră, nimic nu ar fi fără iubirea ta...). Mai mult, spre sfârșitul vieții, tata începuse să cultive trandafiri la fermă dintr‑un motiv foarte simplu, despre care a vorbit într‑un interviu: "De ce trandafiri? Simplu, pentru că soției mele, Cecilia, îi plac mult trandafirii." Mama, la rândul ei, muncea foarte mult pentru o cauză, în fond, altruistă: pentru ca tata să nu trebuiască să aibă grija banilor, ba chiar să‑i poată dărui, așa cum îi plăcea, fără să‑și facă probleme că neglija familia, dar mai ales pentru a putea să‑și mențină independența la universitate, pentru ca nimeni să nu‑i poată închide gura, cum se întâmplă frecvent în Columbia, cu amenințări și cu perspectiva foamei.

Am mai spus că tata tindea spre iluminismul filosofic și că în plan teologic era agnostic. Mama, în schimb, era și continuă să fie mistică, deși repeta mereu că avea nevoie de "mult mai multă credință" și ce bine ar fi dacă ar avea‑o. Credincioasă, chiar foarte credincioasă, bisericoasă, cum s‑ar spune, și mereu cu Dumnezeu și Sfânta Fecioară pe buze. Religiozitatea ei avea totuși o componentă animistă, aproape păgână, dat fiind că sfinții în care ea credea cel mai mult nu erau cei din calendarul catolic, ci sufletele persoanelor moarte din propria familie, pe care ea le sanctifica automat în momentul morții, fără a aștepta vreo confirmare sau autorizare din partea Bisericii. Dacă rătăcea banii sau dacă nu găsea cheile sau dacă vreunul dintre noi se îmbolnăvea, ea încredința problema sufletului unchiului Joaquín, arhiepiscopul, sau sufletului lui Tata, când a murit și Tata, sau celui al Martei Cecilia, sora mea, sau al mamei sale, după ce a murit bunica Victoria și, în cele din urmă, sufletului tatălui meu, după ce a fost ucis. Dar în același timp, deși mereu dependentă de aceste prezențe imateriale supralumești, mama nu trăia niciodată în acea stare care se cheamă "uitare de sine și înălțare spirituală".

Dimpotrivă, era - și continuă să fie și azi - persoana cea mai realistă din câte cunosc, cu picioarele bine înfipte în pământ. Gospodărea cu mână fermă și sigură economiile familiei (credincioasă întotdeauna principiului atât de puțin creștin potrivit căruia "caritatea începe acasă, cu ai tăi") și era mult mai capabilă decât tata să rezolve problemele practice, atât cele din familia noastră, cât și pe cele ale altora, dacă îi rămânea timpul necesar. Pentru tata "caritatea de acasă" era ceva fără sens, căci aceasta nu însemna să fii generos, ci să te supui impulsurilor naturale și primitive (și a le avea echivala pentru el cu degenerarea bolnăvicioasă a minții numită avariție) și se putea vorbi de caritate doar când se manifesta cu cei care nu făceau parte din cercul nostru cel mai apropiat și poate de aceea împrumuta sau dăruia bani întotdeauna sau își risipea timpul cu cele mai idealiste proiecte - chiar dacă ele aveau și o latură practică - cum ar fi educarea săracilor să fiarbă apa, să construiască closete sau sisteme de apeducte și de canalizare.

Dar altruismul tatei, care în colectivitate și în plan social era perfect, în spațiul cotidian și individual era mai mult teoretic decât practic. Concret, în problemele medicale, când vreun țăran bolnav din împrejurimile casei noastre de la țară venea să‑l consulte cu privire la vreo suferință, mama era cea care îl întâmpina și asculta ce i se povestea despre simptome, spunând că va transmite totul tatei, care citea în salon sau era îngenuncheat în fața trandafirilor lui din grădină, în timp ce ea făcea pantomima de a‑l consulta pe omul acela, pentru ca apoi să‑i recomande tot ea medicamentele necesare. Dacă cineva întreba de ce nu poate să‑l vadă personal pe "domnul doctor", mama îi spunea că este același lucru dacă îl ascultă ea, pentru că are multă experiență (dându‑se drept infirmieră, deși singurele lucruri pe care știa să le facă erau să pună tinctură de iod pe răni, să schimbe bandajele, să dezinfecteze termometrele și să facă injecții) și că urmează întocmai instrucțiunile soțului ei.

Tatălui meu nu i‑a plăcut niciodată practica directă a medicinei și - așa cum am putut să‑mi explic mai târziu - acest fapt se datora unei traume din tinerețe, când a fost victima unui profesor de chirurgie în timpul studiilor de medicină. Acesta îl obligase să scoată o vezică biliară deși tata nu avea suficientă practică și, în timpul colecistectomiei, care este o operație delicată, lezase coledocul bolnavului iar acest pacient, un om tânăr, de vreo patruzeci de ani, murise după câteva zile de la operație; mai mult, când l‑au închis, profesorul știa sigur că pacientul va muri. Tata a fost întotdeauna de o incompetență absolută când era vorba să‑și folosească propriile mâini. Era prea intelectual chiar și pentru un medic și îi lipsea complet acea abilitate de măcelar pe care trebuie să o aibă, totuși, un chirurg. Pentru el, și schimbarea unui bec ars era foarte dificilă, nu mai zic de schimbarea unui cauciuc (când avea o pană, râdea singur de el spunând că trebuie să stea pe marginea șoselei, ca o femeie, ca să oprească vreun bărbat să‑i dea o mână de ajutor) sau să verifice carburatorul (ce‑o fi ăla?), nu mai vorbesc de scoaterea vezicii fără atingerea delicatelor canale din zonă. Nu înțelegea mecanica și conducea cu mare greutate un automobil cu cutie de viteze automată, pentru că învățase târziu să conducă. De fiecare dată când trebuia să întreprindă actul eroic de a intra într‑o intersecție aglomerată, o făcea fără să se gândească prea mult, la noroc, și de fiecare dată când se urca la volan spunea că "îl apucă dorul de autobuz". Nu era agil și nu era bun pentru niciun sport, iar în bucătărie era complet inutil, incapabil să își facă o cafea sau să‑și prăjească un ou în tigaie. Nu‑i plăceau riscurile de niciun fel și eu eram singurul copil din cartier care mergea pe bicicletă (obligat de el) cu cască de protecție și, de asemenea, singurul copil incapabil să se cațăre în copaci, căci tata mă lăsa să mă urc doar într‑un totumo pitic din fața casei, și cel mai mare eroism care îmi era permis în acest domeniu era să sar de pe creanga cea mai de jos, adică de la cel mult treizeci de centimetri înălțime.

Dacă nu mă înșel, de la episodul în care omul acela a murit după intervenția chirurgicală, tata a renunțat definitiv la exercitarea directă a profesiei sale, pentru care nu se simțea suficient de abil și de sigur, preferând aspectele globale ale științei medicale, cum ar fi igiena, sănătatea publică, epidemiologia și medicina preventivă sau socială. Practica medicina dintr‑un punct de vedere strict științific, dar fără un contact direct cu pacienții și cu boala (prefera să o prevină, în interminabile programe de vaccinare sau de predare a normelor elementare de igienă), poate și din cauza unui exces de sensibilitate care îl făcea să aibă oroare de sânge, răni, puroi, dureri, viscere, secreții, mirosuri și față de tot ceea ce este inerent practicii cotidiene a profesiunii de medic, când se află în contact direct cu bolnavii.

Tata, care, în funcție de împrejurări, se declara fie agnostic, fie religios, adept al învățăturilor etice ale lui Iisus, fie ateu pe uscat (căci în avion se convertea brusc și se închina înainte de zbor), fie ateu convins, din cei care râdeau de preoți și țineau adevărate dizertații științifice lămuritoare despre cele mai absurde superstiții religioase, era, în schimb, obsedat de etica vieții sociale și spirituale. Avea impulsuri avântate de idealism care îl determinau să dedice ani întregi unei cauze pierdute, cum ar fi reforma agrară sau problema impozitelor pe pământ, sau apa potabilă pentru toți, vaccinarea generală sau drepturile omului, ultima lui pasiune intelectuală, care l‑a dus la sacrificiul suprem. Se prăbușea în abisuri de furie și indignare din cauza nedreptăților sociale, și trăia, în general, ocupându‑și timpul cu probleme importante, cât se poate de îndepărtate de viața cotidiană, dar impregnate de dorința de schimbare și de progres al societății.

Se emoționa ușor, până la lacrimi, și se exalta în fața poeziei și a muzicii, chiar și a celei religioase, ca în fața unei trăiri estetice asemănătoare cu extazul mistic, iar muzica pe care o asculta închis singur în bibliotecă, cu volumul dat la maximum, era antidotul lui cel mai bun în momentele de dezolare și de decepție. Era în același timp un senzualist, iubitor de frumusețe (a bărbaților și a femeilor, a naturii și în operele umanității) și nepăsător față de comoditățile materiale ale acestei lumi. Generozitatea sa se apropia de cea a misionarilor creștini și părea fără limite sau cu singura limită de a nu trebui să atingă durerea cu propriile mâini ("nu vreau să o văd, nu vreau să o văd", repeta deseori), iar lumea materială părea să nu existe pentru el, decât dacă era vorba de minimele condiții de subzistență, care îl obsedau, considerându‑le indispensabile oricărei ființe umane, pentru ca toți să se poată bucura de ceea ce era cu adevărat important: creațiile sublime ale științei, artelor și spiritului. Pentru el, cel mai incredibil și mai frumos lucru din lume îl constituiau descoperirile și progresele științei, dar și marile creații artistice din muzică și literatură. Cultura lui în domeniul picturii nu era foarte vastă, dar îmi amintesc foarte bine cu câtă pasiune îmi citea, traducându‑mi pe loc, Istoria artei de Gombrich, cartea care ne încânta, din motive diferite, pe amândoi: erotice în cazul meu, iar în cazul lui, pentru că avea meritul - pe care eu l‑am descoperit mai târziu - clarității unei minți geometrice, ordonate, precise și care, în același timp, transmitea simplu și pasionant minunile estetice ale artei.

Despre lecturile lui pot să spun că erau numeroase, dezordonate și din toate genurile. În general, miile lui de cărți, pe care le păstrez, sunt subliniate și pline de însemnări, dar aproape niciodată dincolo de primele o sută sau o sută cincizeci de pagini, ca și cum, brusc, nu îi mai plăcea sau nu mai avea chef să continue, sau, mai probabil, ca și cum alt interes, neașteptat, îl înlocuise pe cel anterior. Citea puține romane, dar multe cărți de poezie, în engleză, în franceză și spaniolă. Despre poezia columbiană, credea sincer și repeta mereu că poetul cel mai bun din țară este Carlos Castro Saavedra. Rareori spunea însă și că acesta este, în același timp, și cel mai bun prieten al său și că de multe ori își petrece seara de sâmbătă la proprietatea poetului din Rionegro, vecină cu a noastră, stând de vorbă la un pahar de țuică băut pe îndelete. "Beau puțin pentru că îmi place mult", comenta tata întorcându‑se acasă de la serile petrecute împreună cu Carlos, nu mai târziu de unsprezece noaptea.

Îl interesau filosofia politică și sociologia (Machiavelli, Marx, Hobbes, Rousseau, Veblen), științele exacte (Russel, Monod, Huxley, Darwin), filosofia (era îndrăgostit de Dialogurile lui Platon, pe care îi plăcea să le citească uneori cu voce tare, și de romanele raționaliste ale lui Voltaire), dar sărea de la una la alta pe neașteptate, în stilul lui de lectură diletant și, poate tocmai din acest motiv, fericit. O lună îi plăcea Shakespeare, în alta Antonio Machado sau García Lorca, apoi o ținea săptămâni întregi cu Whitman sau Tolstoi. Era un om de mari entuziasme, de pasiuni înrobitoare, dar nu durabile, poate chiar din cauza intensității pasiunii inițiale, imposibil de păstrat mai mult de două‑trei luni.

În ciuda tuturor bătăliilor intelectuale și a căutării deliberate a unui liberalism luminat și tolerant, tata se știa victima și reprezentantul involuntar al prejudecăților tristei și învechitei și anchilozatei educații pe care o primise în satele îndepărtate unde crescuse. "Eu m‑am născut în secolul al XVIII‑lea, sunt pe punctul de a împlini 200 de ani", spunea, amintindu‑și de copilăria lui. Deși, în mod rațional, respingea rasismul cu o argumentație furibundă (cu vehemența exagerată a celui care se teme să fie contrazis și demonstrează prin acest exces că, mai degrabă decât cu un interlocutor, discută cu sine însuși, convingându‑se pe sine, în sufletul său, luptând cu o fantasmă interioară care îl frământă), în viața reală îi era greu să accepte cu sufletul senin că vreuna dintre surorile mele se împrietenea cu cineva care avea un pic mai multă melanină decât noi și uneori nu mai era atent, și vorbea cu mare mândrie de ochii albaștri ai bunicului, tatăl său, sau despre părul blond al unora dintre copiii sau nepoții lui. Mama, dimpotrivă, recunoștea deschis că nu îi plac persoanele cu pielea închisă la culoare sau cu trăsături indiene prea evidente, deși nu știa de ce ("sunt urâte", spunea, în bruște izbucniri de sinceritate), dar în relația directă cu ele era mult mai blândă, mai amabilă și mai lipsită de prejudecăți decât tata. Bătrâna Tata, care fusese dădaca ei și a bunicii, era un amestec de negresă și indiancă și poate, grație culorii pielii ei, mama simțea o afecțiune sinceră față de negri și indieni și se purta foarte prietenos în relația directă cu ei, fără urmă de repulsie și fără să fie deranjată de ceva.

Din această cauză, uneori, era ca și cum ceea ce spunea fiecare nu corespundea comportării în viața reală și ca și cum agnosticul se purta ca un mistic, mistica se comporta ca o materialistă, iar alteori, dimpotrivă, idealistul se purta nepăsător, rasist și egoist, iar materialista și rasista, ca o adevărată creștină pentru care toți oamenii erau egali. Presupun că de aceea se iubeau și se admirau atât de mult: pentru că mama vedea în gândurile pasionate și generoase ale tatălui meu rațiunea vieții ei, iar tata vedea în acțiunile ei realizarea practică a gândurilor lui. Iar alteori se întâmpla invers: mama vedea în el creștinul care ar fi dorit să fie ea în viața practică și el o vedea rezolvând problemele zilnice asemenea persoanei practice și folositoare care i‑ar fi plăcut să fie el.

Sunt convins că tata, în parte, a putut să se dedice proiectelor sale de idealism, asistență socială și activism politic, pentru că problemele casei erau rezolvate datorită simțului practic al mamei. Și acest lucru a devenit din ce în ce mai evident, căci ea a putut construi, începând cu acel mic birou din clădirea La Ceiba, pe baza unei austerități și a unei tenacități permanente, o întreprindere mijlocie de administrare a coproprietăților, având în grijă sute de clădiri și mii de angajați plătiți de ea și de surorile mele, care au ajuns, aproape toate, să lucreze alături de mama, ca niște planete care se învârt în jurul unui astru cu suficientă forță de atracție.

Mai mult decât pentru a putea avea cele necesare traiului, mama muncea pentru ca tata să poată duce viața pe care o dorea, fără să se preocupe că trebuia să întrețină o casă. Mamei i se părea minunat că bunăstarea materială, care i se datora ei, îi permitea tatei să vorbească și să acționeze fără să ia în calcul posibilitatea de a ceda presiunilor de la locul de muncă sau presiunii banilor și fără să caute alte locuri de muncă în străinătate, așa cum făcuse la începutul căsătoriei lor. Se simțea puțin vinovată că îl obligase să se întoarcă în țară la sfârșitul anilor cincizeci, când el avea o poziție sigură și bine plătită în Organizația Mondială a Sănătății și ea insistase să vină acasă pentru că voia să trăiască lângă bunica "ultimii ei anișori" (bunica trăind sănătoasă alte trei decenii, până la 92 de ani). Pentru mama nu exista decât un singur loc pe lume unde voia să trăiască, și anume Columbia, și doar un singur mamoș bun, doctorul Jorge Henao Posada. Singura dată când a asistat‑o alt ginecolog, la Washington, când s‑a născut sora mea cea mai mare, a suferit de febră puerperală și aproape era să moară. Doctorul Henao Posada, cu mult înainte de apariția ecografiei, avea puterea magică de a ghici sexul copilului înainte de a se naște și când își punea trompeta de aluminiu pe burta unei gravide, spunea la modul cel mai serios: "o să fie băiat" sau, dimpotrivă, "o să fie fată". Apoi o prevenea că va nota acest lucru în caietul lui. Și când se năștea copilul, dacă prevestise corect, sărbătorea cu mama darul său de prezicător, iar dacă nu ghicise, îi spunea mamei că fabulează, că el nu spusese niciodată așa și că putea verifica, pentru că avea totul notat în caietul lui, și atunci îl scotea și i‑l arăta femeii. Numai că mama, care avusese patru fete una după alta, îi descoperise trucul, anume că în caiet nota contrariul a ceea ce spunea. Până și acest truc, odată descoperit, crease un fel de complicitate între ei, și la fiecare sarcină pe care a avut‑o, când nu era în țară, pe la șapte luni îl lăsa pe tata acolo unde se afla și ea se întorcea la Medellín pentru a naște cu doctorul Henao Posada și pentru a aduce pe lume o altă fată columbiană. Și când în cele din urmă s‑au întors definitiv, pentru că insistența ei a învins voința lui, el câștiga la universitate aceeași sumă pe care o câștiga înainte la OMS, trei mii, și acolo și aici, doar că acolo erau dolari și aici pesos, și poate de aceea mama simțea o mare responsabilitate și voia să muncească pentru a câștiga banii care să completeze leafa lui, astfel încât împreună să câștige cât câștiga el singur în străinătate.

Siguranța materială pe care o asigura ea familiei îi permitea tatei să fie consecvent până la capăt cu independența lui ideologică și spirituală. Lucrurile ideale și cele practice se completau și se armonizau, astfel încât ei au fost pentru noi imaginea, atât de puțin întâlnită în această lume, a unei perechi fericite. Datorită exemplului lor, surorile mele și cu mine știm astăzi că există un singur motiv pentru care merită să vrei să obții bani: ca să‑ți poți păstra și apăra cu orice preț libertatea de a gândi, fără ca nimeni să te poată supune vreunui șantaj profesional care să te împiedice să fii ceea ce ești.

0 comentarii

Publicitate

Sus