Un septembrie mirosind a fotbal

Începutul poveştii mele la LiterNet mi-a fost mereu neclar pentru că s-a întîmplat, nu chiar pur şi simplu, dar s-a întîmplat fără să fi avut vreun motiv întemeiat. Notorietatea bate talentul şi cum nu sînt un tip notoriu, bruma de talent mi-am împărţit-o cu amicii sau mi-am ascuns-o în spatele unei leneşe îndeletniciri de cititor şi aproape niciodată de scriitor. De aceea n-am fost şi nici nu sînt vreun personaj esenţial în vreo instituţie, cu atît mai puţin aici. Am semnat aproape de începuturile LiterNet o rubricuţă de pe urma căreia am căpătat cîţiva prieteni minunaţi şi oportunitatea a publica prima mea carte. Comoditatea şi anumite întîmplări irelevante pentru cititor au întrerupt şirul părerilor mele de fiecare marţi pentru o vreme îndelungată. Între timp, LiterNet a crescut mare şi a plecat deja de-acasă, în vreme ce eu continui să mă învîrt între o lectură din Houellebecq, trei meciuri de fotbal la televizor şi unul direct în tribună, un film la care de obicei merg puţini oameni, o bucată de Miriam Makeba şi minunate plimbări nocturne cu iubita. În spatele lor, mărunte războaie utilitare la ziarul unde sînt angajat şi prînzuri de dezbateri la cantina de la parterul sediului.

Îmi place să cred că oamenilor le plac poveştile şi ştiu sigur că sportul poate oferi şi celor cumva mai pretenţioşi suficiente poveşti şi suficiente momente de relaxare. Dacă e să-mi fi propus ceva cînd am preluat ideea Deliei de a scrie din nou aici, atunci mi-am propus să încerc un exerciţiu de relaxare. Dincolo de asta, rubrica se numeşte „Dezmăţuri” şi pentru că un dezmăţ nu-i posibil decît lipsit de prejudecăţi şi mai ales de orgolii. Pînă la urmă, veţi citi aici povestea mea de iubitor de fotbal, femei frumoase, cărţi şi gin, un mărunt dezmăţ la care mi-ar plăcea să luaţi parte din cînd în cînd. Cum am ajuns pînă aici e un şir de poveşti care pornesc din copilăria mea pe care acum, trecut de 30 de ani, încep să o idealizez, ca pe orice trăire la care nu ştiu cît şi cînd aş mai putea avea acces.

Tata n-a fost un microbist în sensul strict al cuvîntului. Se mai uita din cînd în cînd la meciuri, la televizor şi avea o memorie excelentă a detaliilor, aşa că poveştile sale fotbalistice erau de fapt despre orice, numai despre fotbal nu. Un meci la Tîrgovişte, după ce Dobrin plecase de la Piteşti să joace acolo, era de fapt pretextul pentru istoria unei călătorii cu motocicleta, printre dealurile Găeştilor, călătorie plină de peripeţii. Nu-şi mai amintea nici scorul, nici adversarul, doar drumul plin de maşini care mergeau dinspre Argeş spre Dîmboviţa numai ca să-l vadă jucînd pe Dobrin. Tata, pe motocicletă, driblînd autoturisme şi uimindu-se de gloata care se înghesuia pe 60 de kilometri pentru unul căruia i s-a spus şi “Gîscanul”. În general vorbea despre o echipă sau alta cu “ăia” şi trebuia să-l descos serios să aflu despre cine era vorba. Nu ştia jucători, n-avea habar de tactică şi nu se extazia la goluri. Mergea rar pe stadion şi sigur o făcea doar pentru că mergeau şi alţii şi-i plăcea, uneori, aglomeraţia umană. Altfel, prefera solitarul pescuit pe Argeş. Dacă ar fi fost după el, n-aş fi călcat vreodată pe un stadion de fotbal. Nu s-a opus însă cînd asta s-a întîmplat: pur şi simplu i-a fost indiferent. Nici el atunci, nici eu, n-am ştiut că asta va fi meseria mea, mersul pe stadioane.

N-a ştiut-o nici nea Aurel, tatăl prietenilor mei Dan şi Mihai. Dar m-a luat cu el la meciurile din divizia judeţeană ale echipei din orăşelul meu şi de cîteva ori la Piteşti, cînd juca FC Argeş. A fost practic începutul. Plus miuţele dintre blocuri, zi de zi, aprige şi mai ales iluzorii, pentru că ne visam pe stadioane ale căror nume le citisem în Sportul. Venea apoi duminica dimineaţă, mica tribună a stadionului de la gîrlă era plină pentru fotbalul rudimentar al unei divizii mici, cu eroi mari însă. Prunescu era în poartă. Unul de-i ziceam Mutu, juca libero, era bîlbîit şi în timpul liber monta antene lighean, de prins bulgarii. Primaru’ era stoper şi băiatul primarului dintr-o comună mai de la deal, Priboieni, Costică Zăpucioiu extremă dreapta, Cîţu conducea jocul, Tigana, un ţigan de la sere, avea doar vreo 16 ani, era extremă stînga. Ce echipă! Mai erau şi alţii de nu le mai ţin minte numele şi nici măcar poreclele, dar dacă închid ochii le ghicesc în minte alergarea, figura transpirată, teneşii rupţi şi prinşi cu leucoplast. Arbitri erau toţi de vină pentru insuccese şi e de la sine înţeles ca acolo am auzit cele mai pitoreşti înjurături.

Mai erau partidele nesfîrşite din dimineţile de septembrie, în curtea şcolii. Pe la nouă dimineaţa venea tractorul să ne ducă la cules de legume, în luncă. Plecam la şapte de acasă şi după un sfert de oră încingeam pe pămîntul bătotorit, din curtea largă, cele mai minunate meciuri de fotbal jucate de mine vreodată. Fiecare dimineaţă era prilejul revanşei pentru precedenta, astfel că povestea continua la nesfîrşit. Aceleaşi echipe, aceleaşi poliţe de plătit, aceleaşi contre, aceleaşi respiraţii aburinde în dimineţile răcoroase de început de toamnă.

Au mai fost multe apoi, unele deja uitate, altele care nu mai încap doar în cîteva fraze. Toate au însemnat începutul celui mai savuros dezmăţ personal şi nu văd un prilej mai bun de a începe povestea lui decît acesta, la sfîrşit de septembrie şi la douăzeci de ani distanţă.