Marios Vargas Llosa sau Florin Călinescu. Contează?

Cînd am auzit că vine în România, şi am auzit cam tîrziu, mi-am zis că ar fi fain să îi iau un interviu. Am discutat despre asta cu Radu şi el a fost de acord că dacă avem o şansă, trebuie să ne-o jucăm. Radu e colegul meu de serviciu, deasupra căruia a plouat cu cîteva haruri. Are, printre altele, multă imaginaţie şi talentul de a desfiinţa pe oricine. Însă interviul cu Mario Vargas Llosa l-a atras din prima fără să aibă ceva de contestat. Am încercat în mai multe feluri să ajungem pînă la scriitorul peruan şi a fost greu. Conferinţa de presă, pe care o avea organizată, era prea puţin şi ni s-a comunicat că programările pentru interviuri se făcuseră cu o lună înainte.

Într-o zi de luni, discutam cu Radu despre interviu şi, de undeva de lîngă noi, Florin Călinescu ne spune: “Lasă ca mai trec eu mîine pe aici şi ziceţi că aţi făcut interviul cu Mario Vargas.”

Aşa ne-a venit ideea. Să încercăm un interviu cu Florin, ca şi cum ar fi fost un interviu cu Mario. Ne-a luat valul, ne-am entuziasmat, nu ne mai opream din imaginat întrebările, răspunsurile. La răspunsuri ideea s-a modificat. Pentru că am realizat că putem să facem interviul singuri, cu oricine, fie cu Florin, fie cu Llosa, sau oricare altă personalitate.

Aşa că am început să ne imaginăm mai cu vervă dialogul. Şi, în final, ne-am decis să ne dezmăţăm în acest fel din două în două săptămîni, alegerea personajelor care vor fi intervievate fictiv fiind absolut un hazard al zilei în care asta se va întîmpla. Sigur Llosa pe primul, veţi citi aici săptămîna viitoare interviul cu el, Kundera e şi el în listă, dar şi Javier Brdem.

Pînă la interviuri însă, a fost o seară de joi magică precum una de Crăciun, plină de cadouri şi de artificii. Rapid, Dinamo şi Steaua au scos de la naftalină fotbalul românesc şi s-au calificat în grupele Cupei UEFA. Performanţa sportivă ca atare va fi şi uitată şi acoperită fie de altele mai mari, fie de mocirlă. Rămîne un om care m-a impresionat după ce echipa sa, cotonogită duminică de Dinamo, 5-2, a bătut un Feyenoord şi mai bogat, şi mai puternic, şi mai favorit. Răzvan Lucescu şi Rapid au învins cu 1-0 dar antrenorul n-a mai stat apoi să se bucure la stadion, lîngă tribune şi fotbalişti. A fugit de la stadion, a luat-o pe jos peste podul Grant, singur. A povestit, apoi, cum treceau maşini pe lîngă el şi cum auzea zgomotul tribunei.
A vorbit puţin la telefon cu mama sa şi cu soţia. Apoi a făcut semn unui autobuz care a oprit şi l-a luat. Şoferul îl recunoscuse, în timp ce la radioul din cabina sa se auzeau ultimele comentarii de pe stadion. Deşi avea maşina plină cu călători, i-a spus lui Răzvan că-l duce unde vrea el. Acesta a refuzat şi cei doi au stat de vorbă. Şoferului nu-i venea să creadă, Răzvan avea nevoie de altfel de oameni în preajma ca să se descarce şi a ales un autobuz, şoferul şi călătorii săi. Nu e nimic de comentat şi nici o concluzie de tras din asta. E doar o poveste care-mi pare ireala şi tocmai de aia cred ca a meritat să v-o spun.