Nu ştiu prin ce minune, în acea dimineaţă însorită de primăvară, norocul mi-a surîs din plin. Tocmai mă oprisem în grădiniţă cofetăriei Casata, pe Bulevardul 6 Martie, aproape de Dîmboviţa, unde ochisem nişte lalele de toată frumuseţea, cînd am fost întrebat de un domn cu costum şi pălărie, dacă ştiam să folosesc aparatul şi mai ales, dacă avea şi film. Mă privea neîncrezător cu nişte ochi ironici, apoi mi-a spus că ar avea nevoie de un băiat isteţ şi priceput pentru o oră, duminica viitoare şi bineînţeles că nu pe degeaba. M-am străduit să fiu serios şi să îi inspir încredere, apoi am acceptat. Urmă să vin aici la ora patru după amiază, să iau loc la o masă pe care mi-a arătat-o, să îl aştept pînă va veni împreună cu soţia. Dorea să îi facă o surpriză de ziua ei, dăruindu-i un mic album cu fotografii împreună. Problema pentru mine era că ea nu trebuia să îşi dea seama de prezenţa mea şi amîndoi se vor aşeza în profil faţă de mine. Mi-a atras atenţia să nu mă calicesc la film pentru că este foarte important să iasă bine. Văzînd că stau puţin pe gînduri, a scos din portofel o hîrtie albastră de o sută de lei şi mi-a îndesat-o în buzunarul de sus al bluzei. A zîmbit şi mi-a declarat că are încredere în mine că o să fac treabă bună. Inima îmi bătea cu putere, nu atinsesem încă o astfel de bancnotă şi în imaginaţie mă şi vedeam cu un "Altisa". Mi-a strîns mîna şi a dispărut.
Acasă nu am suflat un cuvînt, din cînd în cînd mai pipăiam hîrtia şi mă gîndeam cum să procedez, mai ales că citisem o sumedenie de cărţi din Colecţia de 15 lei. În următoarele zile am trecut de cîteva ori pe la cofetărie şi îmi făcusem o serie de planuri pentru orice situaţie. Aveam cîteva filme de la şcoală, din cele mai sensibile şi sîmbătă am curăţit bine aparatul după care am făcut o probă cu o pereche de la masa vecină cu mine. M-am aşezat în profil faţă de ei şi am mascat aparatul cu glastră de flori prefăcîndu-mă că privesc visător spre Dîmboviţa dar manipulînd cu grijă declanşatorul. Ştiam bine cît cuprinde obiectivul aşezat cu faţa spre ei şi îi observam cu coda ochiului. Intrasem în pielea unui detectiv din romanele poliţiste, fiind foarte excitat de misiunea primită. Am prelucrat în grabă pozele care mi s-au părut foarte promiţătoare, în nici una "actorii" nu priviseră în obiectiv. Duminică m-am purtat că un om mare şi am comandat o mascotă, prăjitura mea preferată şi după ce am mîncat jumătate au apărut şi "clienţii mei". Nu mi se părea ciudat ce mi se ceruse şi într-o jumătate de oră terminasem cele 36 de fotograme şi tocmai cînd voiam să schimb filmul, perechea se ridică de la masă şi o luă în susul bulevardului. Am plecat şi eu spre bucătăria mea "laborator" şi deodată mi-am dat seama că nu îi văzusem pe cei doi decît ca pe nişte umbre neclare la periferia ochiului drept şi nu îmi aminteam deloc figura soţiei, de fapt, de teamă să nu fiu descoperit, am încercat pe cît posibil să devin invizibil pentru ei.
Spre norocul meu, toate imaginile au ieşit foarte clare şi sugestive, bărbatul zîmbea în toate şi o mîngîia cu amîndouă mîinile, iar în cîteva chiar se lungea peste masă şi o săruta pe obraji.
Femeia mi se părea puţin surprinsă şi nu răspundea manifestărilor lui de dragoste. Într-o singură fotografie mîna lui se afla pe sînul plin al soţiei şi nu îmi dădeam seama dacă degetele ei o apăsau pe piept sau încercau să o dea la o parte. Am aranjat pozele într-o ordine cinematografică foarte sugestivă. Mă gîndeam că albumul va fi o dovadă de afecţiune din partea lui pentru o eventuala aniversare. Bărbatul, tuns şi ras proaspăt, cu un costum de sărbătoare şi o cravată tinerească, părea mai tînăr de patruzeci de ani cît crezusem eu că are, iar soţia arătă cu cel puţin cincisprezece ani mai tînără, mai degrabă părea o studentă din ultimul an. Era foarte frumoasă însă părea puţin stingherită şi neliniştită, dar împreună dădeau impresia că se înţeleg.
În final soţul a fost mulţumit şi chiar m-a bucurat cu încă cinzeci de lei, parcă ghicise preţul aparatului visat, pe care l-am cumpărat în aceiaşi zi. Nu mai puteam de fericire şi l-am dus acasă că pe un trofeu de aur, cum primeau doar campionii mondiali. Nu l-am arătat părinţilor decît după cîteva săptămîni gîndindu-mă cum să le explic de unde aveam banii. Nu ştiu de ce la început am avut o reţinere şi mi se părea că i-am cîştigat prea uşor. Nu aruncasem probele pozelor şi am putut să îi arăt tatălui meu despre ce era vorba. La început părea că nu mă crede apoi, cu o figura serioasă, m-a felicitat şi a băgat în buzunar petecele de hîrtie.
Dar într-o zi cînd am venit de la şcoală, tată m-a luat la o mică plimbare spre cofetărie şi m-a rugat şi îi arăt cum s-a întîmplat povestea cu cei doi. M-a servit cu o mascotă şi m-a privit din nou foarte serios, întrebîndu-mă dacă îmi dau seama ce am făcut şi apoi a continuat punîndu-mi mîna pe umăr. Eşti un copil bun şi talentat însă nu cunoşti îndeajuns oamenii, eşti prea tînăr şi poţi face greşeli din care alţii ar putea avea de suferit. Să fiu sincer nu îl înţelegeam însă simţeam că are dreptate, dar nu vedeam ce am făcut rău, bănuind că el crede că am cîştigat aceşti bani ilegal. Pe drumul de întoarcere, în mod delicat m-a făcut să înţeleg că el nu crede că cei doi erau căsătoriţi şi a scos din buzunar cîteva resturi de fotografii în care se vedea că bărbatul nu poartă verighetă, în timp ce "soţia" avea una foarte groasă. Cînd vei fi mai mare, ai să înţelegi ce înseamnă un şantaj cu ajutorul căruia poţi obţine tot felul de avantaje, mi-a spus el cu o mimă tristă. Din păcate acum nu se mai poate repara nimic, dar pe viitor ar trebuie să fii mai atent şi să ştii, că mai devreme sau mai tîrziu, pentru orice faptă rea există şi o pedeapsă, a continuat el. M-am frămîntat mult şi dintr-o dată aparatul nu mai avea pentru mine valoarea dinainte. Îl foloseam cu multă plăcere şi mă lăudam la şcoală, însă parcă uneori îmi ardeau mîinile cînd îl atingeam, apoi, după un timp am uitat toată întîmplarea.
În toamnă am început anul doi, de data asta ca intern la Buftea şi pentru că îmi era dor de părinţi şi de fratele meu, de multe ori veneam acasă sîmbătă seară cu trenul şi mă întorceam duminică dimineaţă la şcoală. Un drum costa trei lei şi dura doar douăzeci de minute. Mergeam din nou la cofetărie şi, ca prin întîmplare, la masa cu pricina, parcă îi revedeam pe cei doi. Cred că de atunci îmi dezvoltasem o memorie fotografică şi păstrăm în minte chipurile cunoscuţilor, chiar şi ale acelora pe care îi văzusem doar o dată. În memoria mea, faţa bărbatului părea mult mai fericită, însă chipul tinerei era din ce în ce mai suferind. Vinovăţia mă apăsa şi nu ştiam dacă vreodată aş fi putut repara răul făcut. Nu m-am putut abţine şi i-am arătat profesorului de fotografie una din imaginile "soţilor" care, în opinia mea, ar fi putut fi socotită artistică. Era portretul mărit al tinerei în care se vedeau şi mîinile bărbatului pe sînul ei, însă expresia contradictorie a ochilor te făcea să nu o uiţi uşor. Profesorul m-a rugat să fac o copie 30/40 cm. iar el va putea destul de uşor să o expună la vreun salon de fotografie. Nu prea înţelegea de ce eu aveam rezerve şi în final m-a convins să accept.
El a fost acela care m-a îndrumat pînă cînd Porţile IATC-ului s-au deschis şi pentru mine. Eu nu cred aproape deloc în destin şi îmi pare rău că de multe ori viaţa mă forţează să recunosc că nu am dreptate. Tot aşa m-am îmbătat cu ideea că poate odată am să o regăsesc pe femeia din portret, că o voi ruga din tot sufletul să mă ierte, să mă ofer să repar greşeala criminală care probabil i-a schimbat viaţa în rău, visam să folosesc tot fotografia pentru a-l pedepsi pe acel nenorocit care m-a păcălit. Elaborăm scenariile cele mai fanteziste şi, asemeni eroilor romanelor de acţiune, totdeauna ieşeam biruitor. Totuşi destinul s-a răzbunat pe mine şi mi-a dovedit că lumea este infinit mai complicată şi necunoscută pentru bietele noastre făpturi trecătoare. Marea satisfacţie era să îmi petrec fiecare zi în galeria de artă în jurul "Portretului", deşi nimeni nu mă cunoştea, sau în mica grădină a cofetăriei vis-à-vis de Facultatea de Drept a Universităţii, urmărind grupurile de studenţi, visînd că şi eu voi avea norocul să ajung vreodată ca ei. În acea duminică am avut o stare deosebită, cred că la cincisprezece ani orice tînăr suferă de supra-sensibilitate şi atunci orice este posibil. Tocmai îmi terminasem prăjitura iubită şi dînd să plec am mai aruncat o privire la măsuţa "soţiei" şi nu ştiu cum, deşi femeia stătea cu spatele la mine, am simţit că este ea. Doream, trebuia, nu se putea altfel, însă nu aveam curaj să ocolesc masa. În faţa ei se jucau doi băieţi cam de cinci-şase ani, iar cînd mama s-a ridicat şi i-a aşezat pe scaunele lor pentru a-şi termina îngheţata aproape topită, ca un pumn în ochi m-a izbit profilul mult prea cunoscut, acum îmi dădeam seama că nu o fotografiasem din faţă, îi cunoşteam doar jumătatea dreaptă a capului. Am căzut în scaun şi nu ştiam deloc ce să fac înainte ca ea să plece cu copii. Atunci mi-am adus aminte că citisem undeva că cea mai bună idee de a intra în vorbă cu o femeie este să te foloseşti de copii sau de vreun căţel dacă are. Cu mîinile tremurînde am apucat aparatul şi, pentru că ea se întorsese către mine, am început să fotografiez unul din trandafirii de pe masă. M-a observat, i-am zîmbit întorcînd "Altisa" către cei doi copii şi am apăsat pe declanşator. Cu o voce nesigură m-am justificat spunîndu-i că nu m-am putut abţine să îi fotografiez perechea de îngeri. Mi-a mulţumit şi m-a invitat lîngă ea întrebîndu-mă cum ar putea să vadă pozele. Am privit-o în ochiii din care suferinţa dispăruse şi am descoperit frumuseţea ei de mamă fericită. Mintea îmi funcţiona ca un computer şi am găsit soluţia cea mai bună. Dacă avea puţin timp şi îi plăcea fotografia artistică, mi-ar face o plăcere deosebită să o invit mai tîrziu la expoziţia unde eram prezent cu o lucrare. Nu a părut defel surprinsă sau nedumerită de îndrăzneala mea şi a zis că nu iubeşte prea mult fotografia schiţînd o uşoară încruntare, dar dacă îi promit că îi voi da dublul portret al băieţilor, ar putea să îi ducă acasă la tatăl lor şi să mă însoţească la galerie. Totul s-a desfăşurat atît de repede, ca în filmele vechi şi deoarece casa ei era în apropiere, ne-am trezit în drum către expoziţie, unde am ajuns cu puţin înainte de închidere. Nu mă pregătisem în nici un fel cum să îi arăt portretul şi mai ales îmi era teamă de reacţia ei. Ca să amîn momentul, am făcut un ocol şi am lăudat o serie de imagini foarte diferite observînd că este curioasă să îmi vadă lucrarea şi atunci am ridicat mîna şi am spus, acolo, portretul acela. S-a apropiat încet şi pentru două-trei minute foarte lungi a rămas încremenită în faţa lui. Eu tremuram în spatele ei şi amuţisem cînd s-a întors încet de tot privindu-mă încruntată în ochi. Mi-a spus, înţeleg, înţeleg foarte bine şi nu trebuie să te temi, ştiu că vrei să te iert şi să ştii că am făcut-o demult. Este într-adevăr o fotografie artistică, are concentrată toată suferinţa pe care am simţit-o atunci, te-am iertat, cred că nu ţi-ai dat seama, erai prea tînăr, iar individul care te-a cumpărat era mult prea "deştept". Problema este că nu mă pot ierta pe mine şi nu simt nici un fel de dorinţă de a mă răzbună. Cancerul din care s-a sfîrşit a fost o nimica toată faţă de ce merită. Şi-a scuturat capul, a zimbit cu uşurare şi m-a sărutat pe obraz, eşti într-adevăr foarte talentat, te aşteaptă un viitor plin de bucurie. S-a întors şi s-a îndepărtat fără să întoarcă capul. Nu am mai văzut-o niciodată dar i-am lăsat în cutia poştală două fotografii, "portretul" şi aceea cu copii, amîndouă puse în ramă şi cu semnătură. Acum, după atîţia zeci de ani bănuiesc că eram totuşi puţin îndrăgostit de ea.
