Dilibau. Povești oltenești

Citiți cuvântul înainte al acestei cărți.


Cristiana Belodan a venit pe lume în Caracal, într-o familie de preot, pe 19 septembrie 1982. Copilăria și adolescența și le-a petrecut pe meleaguri caracalene, iar anii de studenție pe urmele lui Blaga, la Sibiu. Și-a urmat visul de a lucra în agenții de publicitate, în București. După aproape 15 ani de carieră în advertising, a reușit să pună în pagină un alt vis: scrierea primului volum de amintiri, Dilibau. Povești oltenești.

Dilibau ar putea fi varianta oltenească, de la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, a Amintirilor lui Creangă, doar că din perspectiva unei Smărăndițe a popii din Caracal.

Scrisă într-un stil hâtru, plină de "balade vesele și triste" din Epoca de Aur și Epoca Tranziției, cartea Cristianei Belodan e liftul cu care veți descinde în copilăria unor puști cu "teneși" de Drăgășani și mintea doldora de idei care le dădeau palpitații adulților.

Iar Dili, eroul central, este ca focul pe miriște: de neoprit.

"Sunt convinsă că avem nevoie, acum mai mult ca oricând, să ne descrețim frunțile. Sper dară că poveștile din copilăria mea să vă aducă duh bun de înveselire. Și mai trag nădejde să simțiți afecțiune pentru toți omuleții ce așteaptă cuminți să-i descoperiți în paginile acestei cărțulii. Fiindcă eu tot ce am povestit am și iubit." (Cristiana Belodan)

"Copilului meu, această carte i s-ar părea de genul fantastic sau suprarealist (dacă ar ști ce înseamnă asta. I-ar veni greu să creadă că au existat copii capabili de șotiile, năzbâtiile, drăcoveniile și obrăzniciile descrise aici. Pe mine și pe cei din generația mea, însă, povestirile Cristianei Belodan ne transportă înapoi în timp, pe vremea când, mici draci nesupravegheați ce eram, puteam să punem la cale cu succes tot felul de blestemății de îngrozit adulții. Pe de altă parte, odrasle de față bisericească, autoarea și fratele ei, numit cu drag Dilibau, sunt cel mai bun exemplu de «să nu faci ce fac copiii popii»." (Cătălin Striblea)
 


Când ajungeam la Moșica la țară, ocupația noastră principală era scotocitul. Pe lângă nebuniile și boațele (adică, boroboațe mai pe scurt) pe care le făceam în fiecare sezon, aveam o plăcere teribilă să zgârmăm peste tot, prin curtea orătăniilor, prin vie sau prin casa Moașei, după comori pe care, eram convinși, doar noi le puteam scoate la iveală.

Bunăoară, îmi aduc și-acum aminte ziua în care am descoperit depozitul Moașei pentru viața de apoi. Totul începu cu împielițatul de Dili, care văzu uitată în broască cheia de la camera din față, de la stradă. "Odaia bună", cum îi zicea Moșica. O înșfăcă degrabă și, frecându-și mânuțele, intră în camera comorilor și se închise pe dinăuntru. În acea cameră, ținea biata Moașa tot felul de obiecte pentru înmormântare. A ei, evident. Și pentru nenumărate pomeni. Tot ale ei, evident.

Se pregătea sârguincios din viață, să nu le fie povară și cheltuială nepoților. Își cumpăra, din fiecare pensioară de fostă muncitoare la CAP, teancuri de prosoape și batiste de împărțit în biserică la parastas, lumânări, fișicuri de tămâie și o droaie de cutii de chibrituri. Își făceau deja pomeni din timpul vieții, și ea, și tot grupul vesel de chivuțe cu care stătea pe gura șanțului în fiecare seară, după muncile câmpului. Se duceau și împărțeau în zile de sărbătoare prescuri și colăcei. Și câte o lumânare legată la coadă cu o batistă și cu un bănuț înnodat. Împărțeau de zor să fie de sufletul lor, când s-or duce.
"Că copiii... Cine mai știe, fa, dacă or mai fi pe-acilea să ne aprindă o feștilă la candilă. Și apoi, nu vezi, fa, Cristiano, că azi ești bun de muncă, iar mâine te duci ducă? Muicăăă, muiculiță, moare lumea pe capete de canceru' ăsta care s-a pus pe biata lume! Lasă să fiu eu asigurată la popa, să fiu eu trecută acolo-șa pe catastif că mi-am purtat parastasele. Să am, fa, Cristiano, lumină pe lumea ailantă. Că în tron n-oți putea să-mi puneți fioza de la capul patului." (Tron mai spunem în Oltenia și la sicriu. Iar "fioza" era, ați ghicit, veioza.)

Cum ziceam, boțogașul de Dili se încuie pe dinăuntru în odaia bună și începu cu scormonitul. (Boțogaș, adică poznaș, cum le mai zic oltenii copiilor drăcoși și greu de potolit.) La un moment dat, Moșica dădu strigarea pentru masă, iar el nu se zărea nicăieri. După ce îl căutarăm bine, bine prin toată curtea și cele două odăițe ale casei, auzirăm bufnituri din odaia din față.
"Dili, Dili, tu ești muică? Diliii, fir-ar starea ta jurată, pe unde ți-or tropoti picerele?"

Nici pâs.
"Dili, ieși că nu-ți face Moșica nimic."

Se auzi doar hârșâitul încuietorii și al clanței ruginite, apoi din nou tăcere. Când dădurăm buzna buluc în cameră - Moșica prima, călcând apăsat și cu inima sărită, să nu fi făcut juratul iarăși vreo belea -, rămaserăm ca la teatru, cu ochii beliți și gura larg deschisă.

În mijlocul camerei tronau două scaune mari întoarse cu cracii în sus. Împodobite cu ștergarele ăle bune de înmormântare ale Moașei. Iar pe fundul scaunelor ardea, în sfeșnice uitate de Dumnezeu, un mănunchi strașnic de lumânări. Și ceva tămâie aruncată printre ele. Ce să mai, un tablou desprins parcă din ușa altarului.

Peste toate cele sfinte trona Dili, înveșmântat într-un prosop mare și lung până la pământ. Legat la cap cu o batistă din cele mari și bune, de-alea de 5 lei, de diftină, nu de plastic. (Diftina era o țesătură de bumbac mai groasă și rezistentă, cu o față pufoasă.)

Când dădu cu ochii de noi și noi de el, se puse pe cântat popește, tare și ușor fonfăit, cum glăsuia și cântărețul lui Tata la biserică. "În Iordan botezându-te, tu, Doamneee... Miluiește-le, Doamne, pe astea două păcătoase care îmi vor capul! Doamne miluiește, Doamne miluiește, popa prinde pește, preoteasa îl prăjește și Dănuțul îl haleșteee. Aaamin, aaaaaamiiiiinnnnn..."

Moșica rămăsese blocată. Nu știa sincer ce să facă, dacă să-l ia de moț pe "părințel" și să-i ardă la fund două scatoalce sau dacă să-l ia în brațe și să-l pupe. "Că tare frumos cântă băietul, fa, Cristiano. Are gură bogată. Mare minune de n-o ajunge Dili ipitrop sau protoiereu, cum a fost bunică-tu, săracu', Dumnezeu să-i hodinească oasele. Uiliu, mânca-ți-aș limba ta, că frumos mai slujești, ca popa-n altar, și alta nu. Ca tac-tu, Tațel." (Așa îi zicea Moșica tatei de când era copil, nu știa nimeni de ce, doar ea îl striga așa.)
"Ia șezi binișor, Dili, muică. Să nu dai foc la casă. Că gaia ne mănâncă. Dormim pe uliță la noapte. Hai, stinge lumânările! Că s-a trecut cu Boboteaza. Gata, zăvârși." (Adică: s-a terminat.) Și, vorbind blând cu Dili, cum vorbesc cei care încearcă să convingă nebunii să se dea jos de pe acoperiș, scuipă Moșica bărbătește în buricele degetelor și stinse feștilele. "Ca să nu fumege, fa, Cristiano, pupa-te-aș de dășteaptă. Că tu o să ajungi om mare. Tare mai ești bună de cap."

Apoi continuă cu îmbierile către neobositul scormonitor: "Hai, Dili! Hai la masă, jurățicule! Că dai foc la casă și mă lași și fără prosoape de dat la popă când m-oți duce la groapă. Hai, că nu vă mai stă Dumnezeu potoliți, nărozilor!"

Auzind tonul glumeț al Moașei, "preoțelul" o zbughi vesel pe ușă drept spre bucătărioara de chirpici. Și, în timp ce își umfla fălcuțele, bucuros că a scăpat de-o chelfăneală strașnică, Moașa îl mângâia duios pe cap: "Dumică încet, muică. Vezi ușor, să nu fomiți."


Toată copilăria mea am fost urmărită de o singură tunsoare. Una și bună.

Intram, târâtă de-o aripă, în frizeria Igiena. Unde tundea doamna Luci, prim-frizerița trupei de virtuozi ai foarfecii și briciului din urbea noastră mică. Toată lumea bună se zbătea să prindă o programare la doamna Luci. Era cea mai apreciată dintre toți colegii ei de breaslă. Mama îmi spunea mereu că ar trebui să mă consider norocoasă că mă bagă și pe mine, "un rahat cu ochi", în rând cu atâtea cocoane de bonton care așteptau cu orele, dacă "n-au fost inspirate să lase vorbă dinainte sau nu sunt neveste de ștabi".

Intram plină de obidă, cu căciula trasă până pe ochi și cu privirea în pământ, în speranța că scap astfel de seria de dulcegării politicoase și complimente de complezență pe care frizerii și frizerițele le făceau maică-mii și apoi mie. Între noi fie vorba, am sesizat ulterior că le făceau tuturor. Mă prinsesem că nu eram chiar cea mai drăgălașă fetiță pe care o tunseseră în ziua respectivă. Și văzui oricum că mai veniră două după mine, iar repertoriul de atenții brânzoase se reluă cu aceeași promptitudine și șervetul pe mână. Ca la marile case de coafură.
"Vai, coană prioteasă, da' ce mare s-a făcut domnișorica de când ați venit ultima oară pe la noi! E înăltuță și frumușică foc." La care Mama adăuga replica ei preferată, o avea pregătită, aștepta cu ea la fileu. "Ei, lăsați, deșteaptă să fie, ce atâta frumoasă. Că pâinea o să și-o câștige cu intelectul... nu cu frumusețile."

Dar nici frizerii nu se lăsau mai prejos. Aveau clienții lor preferați de ciugulit. "Lasă, coana prioteasă, că seamănă leit cu părintele. O să fie și frumoasă, și deșteaptă."

Moment în care maică-mea încheia hotărâtă, le dădea decisiva:
"Da, da, bogdaproste că seamănă cu tăticuțul ei, că altminteri rămânea Sorbona fără studenți peste zece ani." "Habar n-au agaricii ăștia de Sorbona", îmi zicea Mama pe drumul de întoarcere spre casă.

Însă reușea astfel să le închidă gurile slobode și dornice de trăncăneală. Și să mă planteze dintr-un brânci pe scaunul de tortură. Unde doamna Luci mă strângea bine de gât cu un prosop peste care mai punea și o husă ca de învelit motocicletele pe timp de iarnă. Grijulie, să nu îmi intre părul tuns în haine. Apoi auzeam, ca din fundul gropii, eterna și răscolitoarea întrebare: "Și... cum o tundem, doamna Belodan?" "Păi, cum s-o tundem, doamna Luci? Știți cum îmi place: ca pe Mireille Mathieu."

Și mie, zbaaang, îmi cădea iar cerul în cap. Aceeași freză bretonată pe care ajunsesem s-o urăsc. Urmau, în mod sigur, a doua zi la școală râsetele colegilor și clasica bășcălie despre cum umblu eu "cu oala în cap". Pentru că doamna Luci îmi punea literalmente un castron pe cap ca să obțină superba coafură. După care tundea conștiincioasă tot ce era surplus de perișor pe marginile lui. Iar când ridica țucalul, arătam ca un cavaler cruciat proaspăt brebenit, pregătit să recucerească Pământul Sfânt. (Dacă nu știați, "țucal" înseamnă oală de noapte. În copilăria mea, ascuns sub pat, era un țucal, de cele mai multe ori din plastic, în care noi, copiii somnoroși - și Bunica -, făceam pipi noaptea. Ca să nu facem în pat.)

Ei bine, cum începea să-mi crească bretonul, cum auzeam comentariile Mamei: "O să rămâi chioară, maică, dacă nu vrei să mergem la tuns. Tu nu vezi că-ți intră părul ăla în ochi? Păi, nu vezi, normal că nu vezi, dacă îți acoperă vederea." Și în câteva zile de la diagnostic mă și programa iar la doamna Luci, care aștepta pregătită cu castronul à la Mireille Mathieu.

Până într-o zi, când am decis că e momentul să rup lanțul și să-mi iau freza în propriile mâini.

Primisem deja două-trei avertizări sonore de la Mama în săptămâna respectivă. Deci, știam că urmează să mă ducă iar pe scaunul de tortură de la doamna Luci. Trebuia acționat rapid.

Venii de la școală în ziua aceea ca de obicei, pe la prânz. Eram într-a doua, într-o clasă cu vreo douăzeci și patru de copii. Era pe final de mai, începuseră deja căldurile oltenești și așteptam cu înfrigurare să vină și iunie, "cu vacanța și trenul din Franța, cărțile pe foc, hai copii la joc".

Urmai regulamentar programul zilei: masă de prânz și apoi somn de amiază cu Bunica. Doar că mintea mea avea deja planul făcut și acționa ca un luptător ninja: în tăcere, din umbră, tiptil, cu răbdare.

Ca niciodată, eram singură acasă, fără frate-meu. Asta îmi întări convingerea că ziua Z sosise, că semnul mult așteptat fusese recepționat și că noua mea freză era musai să se nască atunci. Așa că, înarmată cu paciență, așteptai să adoarmă Bunica. Vechea strategie dădea întotdeauna roade. Când auzii șuieratul sforăitor, știui că e timpul să mă strecor din pat ca râma. Și direct în baie mă oprii.
Eeeei, și... cum s-o tundem, domnișoară, pe fata coanei priotese? mă întrebam eu singură în oglindă, maimuțărind-o pe doamna Luci. Păi, cum s-o tundem, doamna Luci... Sigur nu cu castronul, că Mireille Mathieu nu mai e la modă nici pentru Bunica.

Pam-pam.

Și cum trăncăneam eu așa, singură cu oglinda, răzbunând toate umilințele tunsorilor trecute, începui a-mi da cu apă prin păr, cum vedeam eu că se pregătesc victimele la frizerie.

Apoi căutai foarfeca cea mare, cu care își mai potrivea taică-meu barba. Însă fără prea mult succes. După câteva minute bune de zgârmat prin dulăpiorul din baie, mă lăsai păgubașă. Ușor panicată că pierd timp prețios din somnul Bunicii, îmi reorientai atenția către o forfecuță de unghii pe care îmi căzuseră degrabă ochii. Asta e, va trebui să mă descurc și cu piticania asta. Orice-ar fi, mă tund și cu ciobul, doar să nu mai ajung la doamna Luci...

Zis și făcut. Eram dârză ca Linda karatista, eroina serialului maghiar ce făcea furori în Caracal, în anii '90. Lipsa de experiență o compensam cu încăpățânarea de a le dovedi tuturor că sunt mare de-acum. Și că pot să am și eu o freză miștoacă. Nu un râs de coif pe cap.

Și începui să tai. A fost mult cu primele fire, că apoi nu mă mai oprii. Tăiam dintr-o parte a bretonului și apoi mi se părea că s-a strâmbat în cealaltă parte, că nu e drept, că e inegal. Și tăiam iar, să ajung la nivel. Și părul, câș... iar aluneca. De rămânea într-o parte mai lung și în alta pieziș.

Și dă-i și scurtează iar, și încă puțin, că parcă ar mai merge, până când dădui un pas înapoi și mă privii în ansamblu. Și rămăsei mută ca o lebădă. Îmi tăiasem tot părul de pe frunte, până aproape de rădăcină. Arătam ca o capră prinsă și belită cu mașina de tuns oile.

Praf. Pa pa, freză mișto. Pa pa, clipe de glorie, bun venit penibilului ce presimțeam că va urma. În disperare de cauză, m-am gândit cum aș putea s-o dreg.
Hai, că tot vine vara. Nu mai bine mă rad eu în cap? gândeam cu voce tare, neîndrăznind însă s-o mai implic iar pe doamna Luci într-un dialog imaginar. Și, convinsă că asta era soluția, am continuat cu un act și mai curajos. Cu mașina de ras a lui taică-meu, începui să iau tot ce mai fâlfâia pe frunte, de la rădăcină.
Gata, mai bine ca Sinéad O'Connor decât ca trista de Mireille Mathieu! Revoluție fac mâine la școală. De n-or să vrea toate fetele să se tundă ca mine, să îmi zici mie cuțu'. Absorbită fiind de nebunia creativă, nu auzii papucii de casă ai Bunicii cum se apropie, târâș-grăpiș, de baie. Când am întors privirea de la mândreața de mine din oglindă... era deja prea târziu.

Bunica rămăsese în cadrul ușii, cu ochii holbați la mine și cu gura căscată.
"Vaaai, Cristinca mamă, ce e în capul tău?!"

Mă uitai și eu din nou la mine. Și înțelesei că mă prinsese Bunica fix pe la jumătatea trebii. Cu partea din față a capului aproape rasă și cu părul mai lunguț căzând din creștet până la ceafă, arătam ca micul Mozart nebun de balamuc.

Până să mai apuc eu să dau explicații, am fost săltată rapid de-o aripă de Bunica. Iar instrumentele de frezonat au fost confiscate, "până vine maică-ta și vede în ce hal te-ai căprit".

Săraca Bunica n-a putut decide singură, în circumstanțele acelea tulburi și potențial periculoase cu care nu se mai confruntase, dacă să mă termine ea de căprit sau să mă ducă Mama la frizer, să finiseze niște specialiști opera de artă. Așa că, neputându-și asuma finalul apoteotic, hotărî să așteptăm "arbitrul" să vină de la serviciu.

Sosi Mama seara acasă, obosită ruptă de la muncile câmpului. Și când dădu cu ochii de mine, urcată în moțul patului, izbucni: "Aoleu, vai de capul meu! Ba nu, vai de capul tău ăla sec! Ce ți-ai făcut, copilul lui Dumnezeu?! Ce-ai avut, Cristiana, mamă, în căpățâna aia goală, de te-ai căprit în halul ăsta?"

Și atunci, cu aceeași încăpățânare cu care mă căprisem, îi răspunsei (obraznic, cum mi s-a adus frecvent aminte după aceea) următoarele: "Ei bravos, ce-am avut și ce-am pierdut... Oricum ar fi, tot e mai bine decât castron Mireille Mathieu."

Ei bine, cu replica asta îmi pecetluii sentința. Dacă până atunci mai licărise o slabă șansă de iertare, o făcusem terci cu replica mea clonțoasă. Verdictul fu extrem de usturător. Căci a doua zi, merse și Mama cu mine la școală. Să le arate tuturor colegilor ce pupăză moțată se ascundea sub căciula mea de lână. Cine naiba a mai pomenit, pe căldurile de sfârșit de mai, să umbli cu căciulă lânoasă îndesată până peste urechi?!

După ce intrai în clasă și sosi și doamna învățătoare, simții mâna Mamei că-mi zboară, dintr-o mișcare scurtă, căciuloiul. "Șiii... acum, surpriza serii, Cântăreața Lia! Priviți, privighetoarea cântăăăăă!"

Ce-a urmat e greu de descris în cuvinte. Mi se roșiseră urechile în ultimul hal și îmi țiuiau de la râsetele din clasă. Eram mai oarbă de rușine decât un liliac.

Toată vara aia am ascultat doar "cântăreața cheală", cum îi spunea Buni lui Sinéad O'Connor. Și m-am spălat pe chelie numai cu săpun de casă. Să îmi crească mai repede și să mi se îndesească...