Andrei Radu este un actor plurivalent. Odată cu pandemia şi suspendarea activităţii teatrelor, şi-a dezvoltat noi aptitudini: a făcut clipuri muzicale, a început să scrie piese de teatru şi şi-a descoperit vocaţia de tată. Face parte din trupa Teatrului "Toma Caragiu" din Ploieşti şi unul dintre rolurile pe care le interpretează aici este cel al lui Toffolo în Gâlcevile din Chioggia, după Carlo Goldoni, în regia lui Vlad Trifaş. Spectacolul se va juca în cadrul festivalului "Săptămâna Teatrului Tânăr", ediţia a VIII-a, duminică, 3 octombrie 2021, de la ora 19:00, la Teatrul "George Ciprian" din Buzău.
L-am întrebat pe Andrei cum s-a împăcat cu ultimul an şi jumătate pandemic, care ne-a pus pe toţi la încercare, ce înseamnă pentru el "un spirit tânăr" în teatru şi care este avantajul întâlnirii pe scenă cu colegi experimentaţi pentru un tânăr actor.
Elena Coman: Andrei, cu ce gând te îndrepţi spre festivalul de la Buzău în această perioadă tumultoasă?
Andrei Radu: Sunt încântat că încă mai sunt evenimente artistice în care putem să ne întâlnim şi să jucăm "ca odinioară". Abia aştept să revin la acest festival unde oamenii ne întâmpină constant cu braţele deschise.
E.C.: Ştiu că eşti în tranzit, între festivaluri. (Re)trăieşti senzaţia de o mică parte de "normalitate", aşa cum o percepeam înainte de pandemie?
A.R.: Oarecum. Toate măsurile de precauţie, de siguranţă, temerile care sunt de înţeles fac ca întâlnirile cu colegii din celelalte teatre sau cu publicul să decurgă mai formal. Până acum festivalurile la care am fost în stagiunea asta (Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi Festivalul Internaţional de Teatru şi Arte Performative de la Brăila) au avut un aer... nostalgic.
E.C.: Cum ai simţit tu teatrul în ultimul an şi jumătate? În pericol, în hibernare sau în reinventare?
A.R.: E greu să răspund. Am senzaţia ca e un amalgam între toate variantele. Pe lângă cele câteva încercări de a păstra viu dialogul cu publicul prin online, simt o stagnare. Pe de-o parte, ea e benefică - ne dă timp să ne concentrăm pe calitatea, nu pe cantitatea spectacolelor. Pe de altă parte, suntem în pericol să nu învăţăm nimic din toate astea şi să reluăm activitatea exact unde am lăsat-o - ceea ce şi pare să se întâmple, de fiecare dată când se redeschid teatrele. Nu spun că e rău cum a fost până acum, dar de ce să nu facem paşi înainte, dacă avem condiţii inedite, care ne obligă să ne reevaluăm?
E.C.: Din perspectiva tânărului actor, ce provocări ţi-a adus pandemia? A contat siguranţa unui contract de muncă pe termen lung?
A.R.: Absolut. Mi-a oferit liniştea şi răbdarea să caut alte forme de exprimare, alte mijloace. La început de pandemie am făcut clipuri muzicale alături de Cristina Juncu (soţia mea), Vlad Bălan şi Camelia Pintilie, apoi am început să scriu piese de teatru (două până în momentul de faţă) şi, cea mai mare bucurie, a apărut pe lume băiatul nostru, Grigore.:) Toate astea, pe lângă activitatea la Teatrul "Toma Caragiu", m-au făcut să descopăr abilităţi de care nu ştiam că sunt capabil.
E.C.: Eşti actor al Teatrului "Toma Caragiu" din Ploieşti, unde te întâlneşti pe scenă cu actori de toate vârstele. Cât de important este dialogul inter-generaţional pentru tinerii artişti?
A.R.: Sunt extrem de recunoscător acestui teatru pentru faptul că m-a primit şi că am ocazia să joc alături de actori de la care învăţ permanent. Faptul că am colegi de toate vârstele mă ajută să abordez construcţia unui personaj diferit faţă de ce ştiam deja şi, cel mai important, e că mi-am găsit un mediu în care pot să cresc din punct de vedere artistic.
E.C.: Mi-ai putea împărtăşi o întâlnire / experienţă memorabilă pe care ai trăit-o cu un coleg de scenă, care şi-a pus amprenta asupra carierei tale?
A.R.: Există un moment care mi-a rămas întipărit bine de tot în minte. În spectacolul Piatra din casă de Vasile Alecsandri, în regia lui Alexandru Dabija, este o scenă în care eu şi Theodora Sandu stăm într-o ladă şi mimăm verbal un act sexual, neştiind că sunt părinţii noştri în aceeaşi încăpere. La un moment dat, vin părinţii să vadă ce se întâmplă şi ridică lada. Noi, în mod normal, ne punem într-o poziţie de final de act sexual, lucru care este suficient ca simbol scenic. Doar că mie, pentru a reda momentul cât mai veridic, mi-a trecut prin minte să mă dezbrac mai mult decât trebuia (neputând să îmi imaginez cum vor sta hainele pe mine). În momentul în care s-a ridicat lada, colegii actori s-au trezit cu o imagine greu de uitat, pe care încă mi-e ruşine să o povestesc aici. Pot doar să spun, cu jenă, că era dosnică şi... josnică. Colegul Ioan Coman a avut prezenţa de spirit de a se interpune între imagine şi public, improvizând pe tema "ce-mi văd ochii" - timp în care îmi făcea semne să-mi acopăr ruşinea. Eu, ca prostul, tot nu înţelegeam de ce toţi se înroşiseră în scenă... Dar acel moment m-a făcut să înţeleg că mă pot baza pe colegii mei să-mi salveze, la propriu, fundul.
E.C.: Joci rolul Toffolo în spectacolul Gâlcevile din Chioggia, adaptare după Carlo Goldoni, în regia lui Vlad Trifaş, producţie a Teatrului "Toma Caragiu" Ploieşti. Cum a fost întâlnirea cu un clasic şi în ce manieră ai abordat personajul?
A.R.: Am respectat cât am putut informaţiile oferite de autor şi, astfel, alături de regizor, am construit un personaj care să te facă să râzi, dar care să te şi înduioşeze.
A.R.: Depinde de opţiunea regizorală. Sunt de acord cu ambele variante, atâta timp cât este motivată alegerea abordării.
E.C.: Diferă maniera de lucru la scenă cu un regizor tânăr, cum este Vlad Trifaş? În timpul repetiţiilor a existat o abordare inedită, cu care să nu te mai fi întâlnit până atunci?
A.R.: Este al patrulea proiect la care colaborez cu Vlad Trifaş. Ce face el deosebit este faptul că reuşeşte să creeze o atmosferă de lucru plăcută şi o bună dispoziţie care te împing să găseşti lucruri inedite şi să te joci. Aşa cred că ar trebui să decurgă orice colaborare cu un regizor.
E.C.: Festivalul "Săptămâna Teatrului Tânăr" îşi propune să promoveze tinerii creatori şi să pună în valoare spectacolele cu spirit tânăr. Tu cum ai defini acest "spirit tânăr" pe care ar fi bine să îl păstrăm în fiecare montare?
A.R.: Cred că spiritul tânăr se observă privind modul în care relaţionează actorii între ei pe scenă. Când lucrezi cu colegi care sunt pe aceeaşi lungime de undă cu tine, când te arunci într-o "propunere" scenică şi colegii sar şi ei cu tine, când greşeşti şi ceilalţi se grăbesc să te ajute, să te completeze sau să râdă de tine, cu tine, spiritul tânăr e acolo, plutind deasupra acestui "împreună", indiferent de vârsta celor vegheaţi.
E.C.: Te-ai mai întâlnit până acum cu publicul buzoian? Dacă da, care a fost atmosfera pe care ai găsit-o aici?
A.R.: Pfoa. Este a nu ştiu câta oară când vin aici şi sper s-o fac an de an, ca până acum. De fiecare dată când sunt anunţat că am spectacol la Buzău, mă binedispun instantaneu şi mă gândesc cu câtă bucurie sunt întâmpinat de fiecare dată.
E.C.: Dacă spectatori din întreaga ţară te-ar auzi (sau citi) în acest moment, care ar fi sfatul, îndemnul tău către ei pentru modul în care să se raporteze la teatru în noua realitate socială pe care o trăim?
A.R.: Să aibă răbdare. Teatrul va exista indiferent de forma socială în care se află. A funcţionat în condiţii şi mai grele şi tot s-au găsit mijloace noi de comunicare cu publicul.
E.C.: Tu cum îţi propui să redefineşti relaţia ta cu teatrul în continuare?
A.R.: Mie îmi place relaţia mea cu teatrul până acum. Tot ce-mi doresc este să o duc la următorul nivel, anume să devenim mai "deep" unul faţă de celălalt.:)