Un Nobel întârziat

Aşteptat şi pronosticat ca rezultatul unui derbi fotbalistic, premiul Nobel pentru literatură reuşeşte să surprindă în fiecare toamnă, mai mult decât să mulţumească. Aşa se întâmplă de cele mai multe ori până când nume, premiu şi prestigiu reuşesc să se asocieze într-o permanenţă valorică indestructibilă. Primele reacţii sunt cam aceleaşi. Când laureatul corespunde ca valoare estetică, faimă, notorietate, surprinde etnia: „Iar un englez-evreu?" Când sunt luate în calcul coordonate geo-politice evidente, dezamăgirea sporeşte direct proporţional cu cvasi-anonimatul creatorului transformat peste noapte în nouă stea a literaturii mondiale. Când, în sfârşit, cei mai sumbri negativişti îşi dau acordul, auzi pe la colţuri: „Merita, dar trebuia să-l primească acum zece sau douăzeci de ani."

E limpede, calculele celor interesaţi cât de cât de fenomenul decernării celebrului premiu nu coincid întotdeauna cu decizia juriului suedez specializat. Nici subiectivismele unora nu ajung să fie anulate de pretinsa obiectivitate a alegerii candidatului favorit şi răsplătit în cele din urmă cu înalta distincţie. De aceea, în jurul decernării, au fost şi vor mai fi cârcoteli, contestaţii din partea unor chibiţi impulsivi de pe margine ca mine. Ba mai mult, unul dintre laureaţi - e vorba de J.P. Sartre - a devenit celebru prin refuzarea premiului. Dar asta, e drept, se întâmpla în 1964. În actuala perioadă de recesiune economică nu ştiu dacă imboldul conştiinţei sau al orgoliului rănit l-ar aduce pe vreun mânuitor de condei (vorba vine) în situaţia de a face astfel de gesturi necugetate. Motivul refuzului - spun gurile rele (şi noi n-avem decât să le credem) - era, în principal, întârzierea cu care Academia Suedeză l-a recompensat pe teoreticianul de facto al existenţialismului francez. Cu şapte ani mai devreme fusese premiat cu Nobel Albert Camus, prietenul său. Sartre considera că lui i se cuvenea premiul şi evenimentul din 1957 a dus la ruptura definitivă dintre cei doi. Când l-a primit el, era deja prea târziu.

Cred că tot despre o întârziere e vorba şi în decernarea premiului Nobel pentru literatură din acest an. O întârziere însă fără consecinţe nefaste pentru Harold Pinter. Distincţie mai mare pentru un scriitor nu există. Întârzierea de acum aruncă o umbră peste modul de evaluare promovat de Academia Suedeză. Harold Pinter, dramaturg, scenarist, poet, actor modest şi regizor, fiul unui croitor evreu din Londra, azi în vârstă de 75 de ani, este noul favorit al juriului desemnat să acorde înalta distincţie. Din informaţiile ce-au irupt în presă cu această ocazie citim: „Perceput mai întâi ca reprezentant al teatrului absurd, el a evoluat spre un gen caracterizat de critici drept comedia pericolului". Apartenenţa la acest teatru al absurdului înseamnă deja fixarea într-un anumit timp istoric bine determinat. Evoluţia despre care se spune mai sus e destul de vagă din moment ce el rămâne ancorat în acest spaţiu ca dramaturg. Un spaţiu al stereotipiilor verbale care pun în evidenţă imposibilitatea comunicării, un spaţiu al inerţiilor, al periferiei fizice şi morale, al alienării, al violenţei. Trăsături ce aparţin deopotrivă celorlalţi reprezentanţi ai avangardei teatrale din anii 50 - 60: Fernando Arrabal, Jean Genet, Artur Adamov, John Osborne. Simpla lor enumerare evocă o epocă demult apusă. Mergând pe firul unei logici a înnobilaţilor cu Nobel (dar şi a respinşilor) ce aparţin de această latură a teatrului contemporan numită „absurd", constatăm că în 1969 Samuel Beckett ia Nobelul. De atunci şi până în 1994, când a survenit moartea lui Eugen Ionescu, am tot sperat ca marele dramaturg născut în România, cel care a revigorat ca nimeni altul teatrul secolului XX, să fie şi el recompensat cu marele premiu. N-a fost să fie. Mai mult chiar, se răspândise zvonul conform căruia prin Samuel Beckett a fost cuprinsă întreaga mişcare avangardistă din teatrul contemporan, deci teatrul absurd în întregime. Cu alte cuvinte, nu mai era nici o şansă pentru Eugen Ionescu şi m-am împăcat cu gândul încetării răsplăţilor pentru reprezentanţii teatrului absurd per ansamblu, deşi nu mă puteam pune nicicum de acord cu Beckett ca vârf al acestei mişcări, cu toate că nu-i pot nega importanţa. Dar valoarea literară nu poate fi măsurată la metru... aşa că am tras concluzia, firească şi normală, că şi pentru Academia Suedeză fenomenul e încheiat. Ca să constat acum că nu e aşa. Iată vine vestea că un alt reprezentant al acestui gen de teatru, (a cărei efervescenţă a intrat într-un vizibil con de umbră), cu mult mai obscur ca Eugen Ionescu pe atunci, primeşte distincţia la care avea tot dreptul autorul Cântăreţei chele.

Nu vreau şi nu pot, chiar dacă aş vrea, să diminuez cu nimic valoarea recentului laureat, Harold Pinter, a cărui influenţă asupra formării tinerilor actori şi regizori (de la noi şi de aiurea) nu poate fi contestată. Piesele lui, traduse şi tipărite în România, se joacă şi se bucură de succes. Scenariile lui sunt de notorietate internaţională. Luarea în consideraţie a scrierilor scenaristice ale lui Harold Pinter e un semn de deschidere apreciabil pentru Academia Suedeză ce merită aplaudat. Memorabil rămâne spectacolul din 1992 în sala studio de la etaj (atunci) a Naţionalului clujean cu Îngrijitorul în regia lui Radu David şi în interpretarea tinerilor Diana Cozma, Adrian Matioc şi Eugen Titu. Problematica piesei lui Harold Pinter a fost excelent pusă în valoare atunci. Pentru mine, pe linia celor expuse mai sus, acordarea premiului Nobel din acest an exprimă, deocamdată, o nedumerire, o inadvertenţă, o întârziere. Vor urma, cum se întâmplă de obicei ca directă consecinţă a premierii, alte traduceri din opera lui Harold Pinter în anii care vin. Cu siguranţă că, treptat, între nume, premiu şi operă se va stabili acea omogenizare de substanţă, obţinută şi prin sporirea informaţiei, în stare să solidifice statura valorică a scriitorului premiat.