Ce este timpul?

Ce este timpul, această bucată de veşnicie ce a căpătat formă? Ce este timpul, această eternitate blocată? Este timpul o substanţă, cum susţine Newton, sau este de natura unei relaţii, cum susţine Leibniz? Este timpul real sau este ideal? Conţine sau nu ontologia noastră ceva numit timp?

Pentru a vedea argumentele aflate în acest extraordinar dialog, şi astfel pentru a ne putea da asentimentul fie pentru o tabără fie pentru alta, nu ar fi mai potrivit să urmărim dialogul celor doi, aşa cum rezultă din corespondenţa lui Leibniz cu Clarke (apropiat al lui Newton, un adevărat purtător de cuvînt al marelui englez), prin aceeaşi modalitate interogativă?

- Aţi afirmat, domnule Newton, că timpul este real şi absolut, ceea ce duce la ideea că fiinţa timpului este eternă şi infinită, iar dacă este aşa (urmînd analiza pe care o faceţi spaţiului), nu rezultă că timpul (la fel ca şi spaţiul) este Dumnezeu? În al doilea rînd, dacă timpul este o substanţă, nu rezultă că ar putea exista fără lucrurile care sînt în timp? În această situaţie, nu este evident că se încalcă legea identităţii şi că nu se mai poate discerne între mai multe succesiuni temporale? În al treilea rând, nu credeţi că timpul nu are nici o realitate fără lucrurile care sînt în timp, căci cum altfel putem caracteriza ceea ce se află în intelectul divin (dacă sînteţi de acord că timpul se află în intelectul divin)?

- Faţă de argumentele pe care le-aţi prezentat, domnule Leibniz, în sprijinul ideii că timpul (la fel ca şi spaţiul de altfel) este ideal şi relaţional, aş vrea să întăresc ideea că fără lucruri timpul ar fi la fel, pentru că presupunînd că nu ar exista nici o făptură, cine ar garanta existenţa timpului dacă nu Dumnezeu, după cum chiar dvs. aţi afirmat? Cu alte cuvinte, nu vom ajunge la acest rezultat datorită ubicuităţii lui Dumnezeu şi continuităţii existenţei sale prin timp? Nu ar fi deci timpul exact la fel atît fără lucruri cît şi cu lucrurile care există în timp?

- Dar cum ar putea, răspunde Leibniz, exista timpul fără lucruri? Cum ar putea exista timpul fără spaţiu şi fără materie? Dacă veţi afirma că poate exista întrucît timpul există în intelectul divin, ceea ce pot accepta, nu trebuie ca în acest caz să fiţi de acord că timpul este ideal şi nu real, că timpul este relaţional şi nu absolut? Poate fi timpul altfel decît relaţional, adică altfel decît de natura unei relaţii? Atunci cînd spun că timpul este ordine de succesiuni, nu se înţelege oare că timpul este un temei al ordinii lucrurilor, o condiţie de posibilitate pentru succesiunea lucrurilor?

- Timpul nu poate fi ordine de succesiuni, spune Newton, pentru că dacă presupunem că Dumnezeu ar fi creat lumea cu, să spunem, cîteva milioane de ani mai devreme, nu am ajunge la situaţia absurdă că lumea nu ar fi fost creată mai devreme? Cum am putea discerne între cele două momente de timp, creaţia ipotetică (t1) şi creaţia actuală (t2)?

- Nu cumva interogaţia dvs. metafizică, domnule Newton, conduce la un rezultat inacceptabil sau chiar absurd? Nu este dincolo de orice îndoială că Dumnezeu acţionează întotdeauna mînat de anumite raţiuni? Nu este dincolo de orice îndoială că pentru a crea lumea mai devreme era nevoie ca Dumnezeu să aibă un temei? Nu rezultă de aici fie că nu a creat nimic, ceea ce este un lucru absurd, contrazis de existenţa noastră şi de dialogul nostru erotetic, fie că a produs lumea înaintea oricărui timp determinabil? Nu este această a doua alternativă echivalentă cu afirmarea eternităţii lumii? Iar în acest caz, cum mai putem vorbi de creaţia lumii?

- Cu toate acestea, nu veţi fi de acord cu mine, domnule Leibniz, că nu este deloc imposibil ca Dumnezeu să facă lumea fie mai devreme fie mai tîrziu decît a făcut-o în mod efectiv? Mai mult, nu credeţi că nu este deloc imposibil ca El să distrugă lumea mai devreme sau mai tîrziu după cum îi place şi după cum doreşte?

- Nu cumva ar trebui făcută aici o distincţie, domnule Newton? Nu cumva trebuie să deosebim un sens logic al imposibilităţii de un sens metafizic al imposibilităţii? Nu ar trebui spus că într-un sens Dumnezeu nu putea crea lumea mai devreme decît a făcut-o efectiv, dar în alt sens putea crea lumea mai devreme?

- Care este demonstraţia tezei că Dumnezeu nu putea crea lumea mai devreme?

- Este absurd ca lumea să fi fost creată mai devreme fără altă schimbare, întrucît nu este de neînţeles o asemenea posibilitate? Nu este complet neinteligibilă ideea creaţiei lumii mai devreme cu cîteva milioane de ani iar în lume să nu se fi produs nici o schimbare faţă de ceea ce ştim noi acum că s-a întîmplat efectiv? Cu alte cuvinte, dacă timpul ar fi real şi absolut, aşa cum susţineţi, nu ar fi absolut imposibil să deosebim o situaţie de alta?

- Iar demonstraţia ideii că Dumnezeu putea crea lumea mai devreme...?

- În celălalt sens al imposibilităţii, care mi se pare a fi mai tare, Dumnezeu putea crea lumea mai devreme, pentru că, dacă vom reprezenta lumea printr-o figură geometrică, să spunem un pătrat, în care latura superioară reprezintă prima stare a universului, iar latura inferioară reprezintă starea sa actuală, nu este perfect posibil să prelungim în sus figura, cu încă un pătrat de exemplu, a cărui latură superioară să reprezinte prima stare a universului? Nu vom avea în această situaţie o istorie mai lungă a universului, cu mai multe stări ale universului, şi în acest fel o creaţie mai timpurie? Nu este durata universului mai mare?

- Toate acestea mi se par, domnule Leibniz, contradicţii evidente, căci cum altfel aş putea caracteriza faptul că pe de o parte vorbiţi despre imposibilitatea creaţiei lumii într-un timp mai timpuriu, iar pe de altă parte despre posibilitatea acestei creaţii? Dar, în fond, cum aţi caracteriza timpul, altfel decît ca o ordine de succesiuni, ipoteză în legătură cu care am dialogat erotetic mai sus?

- Îmi menţin părerea că timpul nu este o substanţă, ci este de natura unei relaţii, şi anume ordinea de succesiune a lucrurilor, sau mai precis temeiul succesiunii lucrurilor, condiţia de posibilitate a raporturilor de succesiune şi simultaneitate a lucrurilor, zic, în aceste condiţii nu credeţi, domnule Newton, că o consecinţă a acestor susţineri este că timpul este durata lucrurilor? Nu credeţi că, departe de a fi durată pur şi simplu, timpul este durata lucrurilor?

- Dar nu este timpul durata lucrurilor şi ideilor lui Dumnezeu?

- Consider, domnule Newton, că timpul este exclusiv durata lucrurilor, fără să fie durata ideilor lui Dumnezeu, pentru că aşa cum spaţiul este locul lucrurilor şi nu locul ideilor, nu credeţi că timpul este durata lucrurilor? Nu credeţi că în intelectul lui Dumnezeu se găsesc ideile, şi nu lucrurile? Nu credeţi că spaţiul şi timpul se aplică lucrurilor ca un temei al raporturilor lor, căci cum s-ar putea susţine această afirmaţie despre idei? Cum s-ar putea spune despre cutare idee că are cutare coordonate spaţio-temporale?

- Împotriva ideii dvs., domnule Leibniz, susţin că timpul este durata ideilor lui Dumnezeu, căci ce altă concluzie rezultă din raţionamentul următor (valabil deopotrivă pentru spaţiu): Dumnezeu este cauza timpului, lucrurile există în timp, oamenii (ce au idei în intelectul lor) există în timp? Nu este acum evident că timpul nu este relaţional pentru că timpul nu este ordine de succesiuni? În plus, mai există un argument pentru a se susţine că timpul nu este ordine de succesiuni şi anume că timpul nu este ordinea lucrurilor în ceea ce priveşte poziţiile lor succesive, pentru că nu este evident că timpul există independent de lucruri?

- Este adevărat, spuse Leibniz, că timpul poate exista într-un sens independent de lucruri, şi anume în intelectul divin, dar nu credeţi că aceasta este o simplă ipoteză? Putem noi susţine că lumea nu există? Că noi, cei care purtăm acest dialog erotetic, nu existăm? Pe de altă parte, este adevărat că timpul nu depinde de o anumită situare a corpurilor, dar am mai putea vorbi de ordine dacă timpul nu ar fi un temei al acestei ordini a corpurilor? Nu este evident că în acest sens, şi numai în acest sens, se poate generaliza caracterizarea timpului ca fiind ordinea corpurilor în raport cu poziţia lor succesivă?

- Dar mai poate fi susţinută ideea dvs. dacă ţinem cont de faptul că timpul poate avea o cantitate mai mare sau mai mică şi că, în ciuda acestei situaţii, ordinea continuă să fie aceeaşi?

- Găsesc interogaţia dvs. metafizică, domnule Newton, extrem de subtilă şi demnă de un geniu, dar în cazul în care timpul este mai mare, după cum vă exprimaţi dvs., nu vor exista mai multe stări de succesiune? Iar în cazul în care timpul este mai mic, nu vor exista mai puţine stări de succesiune? Nu apare acum cu mai mare claritate ideea că timpul este o ordine de succesiuni a lucrurilor şi nu ceva absolut, adică o substanţă?

- Pentru că a venit vorba de natura timpului, nu aţi vrea să ne prezentaţi demonstraţia directă în sprijinul ideii că timpul nu este o substanţă?

- Deşi nu a fost formulată ca atare, demonstraţia rezultă din cele discutate de noi mai sus, spuse Leibniz, şi anume că dacă presupunem prin absurd că timpul este o substanţă, sau are caracter de fiinţă, ar mai fi valabil principiul raţiunii suficiente? Am mai putea deosebi două stări ale lumii? Am mai avea vreun temei să credem că Dumnezeu a creat lumea pe baza principiului că această lume este lumea cea mai bună dintre toate lumile posibile?

- Dificultatea de care vorbiţi, spuse Newton, este ocolită întrucît timpul (ca şi spaţiul, după care este reconstruită această demonstraţie) nu este o substanţă, nu este o fiinţă eternă şi infinită, căci nu este evident că timpul (ca şi spaţiul) este o proprietate a unei fiinţe eterne şi infinite? Nu rezultă cu destulă claritate acest fapt din raţionamentul următor: timpul infinit este eternitatea, eternitatea nu este Dumnezeu, deci timpul infinit nu este Dumnezeu?

- Dacă susţineţi, domnule Newton, că timpul este o proprietate, cum sînt ocolite dificultăţile legate de părţile timpului? Nu aţi afirmat mai sus că timpul are părţi?

- Este adevărat, domnule Leibniz, că timpul are părţi, dar care specie a timpului are părţi? Se poate susţine cu egale temeiuri că atît timpul absolut cît şi timpul concret au părţi? Nu este evident că numai timpul concret este divizibil, în vreme ce afirmarea părţilor timpului absolut reprezintă o contradicţie în termeni?

- În condiţiile în care faceţi această distincţie, domnule Newton, pentru a scăpa de dificultăţile continuului, într-un timp concret relativ (deşi nu în sensul nostru) şi un timp absolut, cum vă puteţi apăra de acuzaţia că Dumnezeu ar avea părţi?

- Deşi Dumnezeu este etern, adică este prezent în orice moment de timp, spuse Newton, cum s-ar putea susţine că existenţa lui este divizibilă din punctul de vedere al duratei? Nu este limpede că ar trebui considerat că Dumnezeu există într-un timp absolut şi nu într-un timp concret, relativ în care există toate celelalte fiinţe şi lucruri? Este timpul altfel decît necesar, exact la fel cum necesară este fiinţa lui Dumnezeu?

- În faţa argumentelor dvs. admirabile, domnule Newton, mă văd obligat să susţin mai multe argumente, primul fiind că în condiţiile în care proprietatea lui Dumnezeu este (sau ar putea fi) eternitatea, rezultă că timpul şi eternitatea sînt unul şi acelaşi lucru? Cu alte cuvinte, este timpul o proprietate a lui Dumnezeu exact la fel cum eternitatea este o proprietate a lui Dumnezeu? Dacă răspunsul dvs. va fi afirmativ, nu rezultă că timpul este tot una cu eternitatea? Pe de altă parte, dacă susţineţi că timpul este o proprietate şi că timpul este eternitatea lui Dumnezeu, atunci nu rezultă că timpul finit este durata unui eveniment finit şi că, în consecinţă, timpul în care se desfăşoară un eveniment este durata acelui eveniment? Nu credeţi că această consecinţă, şi anume că timpul este identificat cu durata, este greu de acceptat din punct de vedere filosofic?

- Care ar fi contraargumentele dvs., domnule Leibniz, în ce priveşte eternitatea?

- Şi în acest caz, spuse Leibniz, am mai multe argumente, primul susţinînd că dacă timpul infinit este eternitatea lui Dumnezeu, nu avem consecinţa că ceea ce este în timp este de asemenea în esenţa lui Dumnezeu? În plus, prezentînd eternitatea ca fiind ceea ce este prezent în orice timp, nu ar trebui să ajungeţi la consecinţa că timpul nu este în Dumnezeu, şi astfel că nu este o proprietatea a lui Dumnezeu? Din altă perspectivă, nu credeţi că este improprie folosirea determinaţiei eternităţii cu referire la durată? Cum ar putea să fie durata eternă? Cum ar putea durata să existe în orice timp, după cum aţi definit anterior eternitatea? Nu ar trebui mai degrabă să spuneţi, caz în care aş fi pe deplin de acord, că lucrurile ce durează mereu sînt eterne? Nu am ajunge astfel la ideea că timpul nu poate exista independent de lucruri, şi astfel la ideea că timpul nu este o substanţă, ci este ceva ideal?

- În condiţiile în care nu am reuşit să vă conving că timpul are o existenţă absolută, iar dvs., domnule Leibniz, nu aţi reuşit să mă convingeţi că timpul este ideal, nu este evident că am ajuns la punctul de plecare?