Mama

Cineva îmi scrise să arz gândurile şi să dau flăcările neantuli, asta fac. Când îngerii coborâră, au urcară, din vidul negru-albastrui, o apucară de ceafă precum cânii de maidan îşi iau puii'n colţi, cu duioşie, de astă dată însă o luară pe... mama.

Se prăpădi prea devreme, au prea târziu, anul ăst 2005, de 30 april. Acum, când o văz cu pieptul sfâşiat de foarfecele chirugical şi cu falca legată de un pansament alb, mă întreb, unde'i dânsa? Pe care o ştiam? Ne întorceam pe cărări luminate de dânsa lună, între brazi negri, spre casă, noaptea târziu, dânsa şoptea "luna... tu stăpâna nopţii..." şi râdea. Mă mângăia pe căpăţâna-mi şi-mi lua sperieturile şi vârolacii, eu, ghindoc de şapte, mă înbărbătam în râsu-i şi deveneam ocrotitorul dânsei, luând doi paşi înainte cu pumnii ridicaţi ocrotind-o de ştime... Mai apoi, mai ştiu cum o aşteptam la poarta mare din fier forjat, recitam 'danda, 'danda, 'danda, ţinandu-mă cu pumnii-mi albi de feronerie (Sanda, Sanda, adecă pe numele dânsei) mă legănam în numele-i, plod de 5 ani şi venea, speriată de un cârd de gâşte şi de un gâscan sîsîitor, phiii ăsta-i, spunea dânsa, precum un activist, şşşşt, şi mă îmbăţişa în parfum de liliac. Liliac alb şi vânăt. Mai miroseam împreună teiul mare când îşi slobozea sutele de paraşute-n curte... încă una, încă... Acum, o privesc şi nu mai am nimic în gând. Îs gol de simţuri şi sfârşit şi singur.

Din şoapta trecutelor vremi, cu vacanţe-n caleaşcă, la Dunăre, cu vacanţe la Eforie, cu două facultăţi, litere şi arte, aruncată-n Pantelimon la un depozit/aprozar, fiică de chiabur, având în memoria-i, uzina şi domeniile de la Reşita, via, pivniţa cu vinuri, Dunărea, Oraviţa şi Braşovul, curtea conacului mare cu căprioare şi claponi. Personalitaţile ce vizitau conacul cu plăcere şi râsete, servitoarele în jupoane sârbeşti, colorate în dungi roşe şi albastre, biblioteca mare (arsă în plânsete de bunicul de frica ruşilor şi a mariei (dubei) negre, giumbuşliucurile dânsei când fugi de acasă la 17 ani, ne'lăsată într'o excursie de sfârşit de an, mai apoi bunicul meu, tatăl dânsei, plăti o masa la un restaurant tăt liceului şi îi dadu’ mamei prima ţigară eghiptiană din tabachera-i, spunând: iartă-mă, ai crescut, nu am văzut, nu am avut timp să văz.

Nici alţii nu avură timp să vază. Vremi tulburi, de bătrâni morţi legaţi la gură cu-n pansament, să nu-şi deschiză buzele nici în moarte. Că nu-i frumos. Ba îi. Ştiu eu ce vor să spună în ultima clipă, pare o jeluire, un geamăt, aşa cum arată cu ochii'nchişi şi gura deschisă.

Strigă şoptind: vă iubesc!