Dintheleh!

- Paaaaap!
- Ce-i? Veniră turcii?
- Nu! Se duse!
- Cine? Unde? Şi de ce?
- Dintheleh!
- Cee?
- Dintheleeeh!
- Ai început şi tu să vorbeşti turceste?
- De tand pap, de tand, se duse.


Adică îi căzu’ un dinte, primul de lapte, şi se vede. Râde ştirbă, trebuie să-l înmormântăm. Aveam pregatit pentru ăst moment o cutie cu pluş, fostă cutie de lux a unui giuvaiergiu, ioc! Ia cutia de unde nu'i. Prinţesa mică cuvântează:
- Nu'i nimic pap, dacă nu o găseşti. Am alt loc, în vaza cu pietre de pe masa din bucătărie, aşa putem să ne uităm la dânsul dinte în fiecare zi când mâncăm. Dimineaţa şi seara. Şi dumenica, când dejunăm. Îi pun şi o fundă roşe. Când mă plictisesc ţi-l dau să-l pui lângă poza noastră, pre biroul de la slujbă. Ai un euro, că zâna dinţilor nu veni să-mi dea!?
Fac pe zâna şi îi dau un euro pentru dinte, nu am voie încă să-l examinez în adoraţie, îi încă dintele dânsei, cu toate că-i părăsi gingia'i, face parte integrantă din dânsa, îl şi simte. Şi eu. Ăsta-i primul semn. Creşte. Cresc şi eu, cu toate că la noapte când doarme, am de gând să-l lipesc la loc.

Prinţesa mare, cu gingaşie ascunse tăt lipiciul din casă. Ştie dânsa ce ştie. Între timp filozofez, unde oare, în ce cutie pluşată se odihnesc dinţii de lapte ai lui Draculea?