Fiica Reichului

Citiţi o cronică a acestei cărţi.


Louise Fein s-a născut şi a crescut în Anglia, lângă Londra. De mică a fost pasionată de citit şi de lumile imaginare. După ce şi-a luat licenţa în drept la Southampton University, a lucrat la Hong Kong şi în Australia, apoi a călătorit prin Asia şi America de Nord, înainte să se stabilească la Londra şi să se angajeze în domeniul bancar. Are un masterat în scriere creativă de la St Mary's University, căruia i-a urmat publicarea primului ei roman, Fiica Reichului (People Like Us, 2020; Daughter of the Reich - în ediţiile americană şi canadiană). Romanul a fost inspirat de povestea familiei tatălui său, care a fugit de nazişti şi s-a refugiat în Anglia, în 1930. În prezent, Louise Fein trăieşte în Surrey, împreună cu familia, şi lucrează la cel de-al doilea roman al său.
Cum alegi între loialitatea faţă de ţară şi o iubire care te poate distruge?

Leipzig, 1930. Hetty Heinrich este fiica unui înalt ofiţer nazist şi sora unui pilot Luftwaffe, crescută cu dorinţa arzătoare de a-şi juca rolul în gloriosul Reich de O Mie de Ani. Crede cu ardoare în ţara ei şi în omul care o conduce. Dar asta până când îl reîntâlneşte pe Walter, prietenul ei evreu din copilărie, care îi aruncă în aer toate certitudinile.

Cei doi încep o poveste de dragoste care le pune viaţa în pericol, odată ce valul de antisemitism devine un tsunami. Ca să-l salveze pe Walter, Hetty va trebui să sacrifice totul - iubirea de ţară, legăturile de familie, poate chiar propria viaţă.

"Bazată pe o cercetare istorică minuţioasă şi minunat scrisă, cartea aduce în prim-plan o poveste de dragoste pasională, pe fundalul unei societăţi ajunse la marginea prăpastiei. O lectură realistă, convingătoare şi care te lasă cu multe întrebări dificile." (Nikola Scott)
"O poveste fascinantă despre nazismul văzut din interior, în care îndoctrinarea oarbă e transformată în eroism de puterea dragostei." (Sharon Maas)
"O călătorie superbă, extrem de emoţionantă, în tumultul şi tragedia celui de-al Doilea Război Mondial." (Karen Harper)


8 octombrie 1933

Se aude un ciocănit în uşă.
- Oare cine a venit aşa devreme, duminica? întreabă Mutti încruntându-se.

Înaltă şi suplă, îmbrăcată într-o rochie din şifon, de culoarea piersicii, coboară scările. O şuviţă de păr îi cade din cocul brunet şi şi-o dă după ureche.

Deschid uşa grea de la intrare şi îl văd pe Walter, care stă pe scări cu mâinile în buzunare. Trag tare de uşă şi inspir, dorindu-mi să fiu mai înaltă.

Când Walter era micuţ, probabil că arăta ca heruvimii bucălaţi şi cârlionţaţi, care plutesc pe norişori în tablourile cu Maica Domnului şi cu bebeluşul Isus. Acum, la paisprezece ani, are părul blond, cârlionţat, şi ochii albaştri, dar nu mai e bucălat, ba din contră, e înalt şi zvelt ca un mânz. Un băiat-bărbat.
- Karl! strigă Mutti, ţinându-se de capătul din lemn al balustradei, ca şi cum i-ar fi frică să îi dea drumul.
- Bună dimineaţa, Frau Heinrich! o salută Walter politicos şi intră în casă. Oare Karl e liber acum?
- Hai sus! se aude Karl, cu chipul iţindu-se la capătul de sus al scării. Hai să stăm de vorbă la mine în cameră!
- Bună, Walter! îl salut eu.

Se apleacă să îşi dezlege şireturile şi pare că nu mă vede deloc.
- Vrei să mergem la căsuţa din copac? fac eu o încercare, dar el urcă în fugă scările spre Karl.

Vati apare din birou, cu mâinile în şolduri, şi se uită încruntat spre Walter.
- Iar băiatul ăla! Încă nu i-ai zis, nu? o întreabă pe Mutti.
- Franz, oftează Mutti, te rog să nu mai vorbim despre asta!
- Doar pentru că a salvat-o odată...Vati îmi aruncă o privire şi ştiu că se gândeşte la ziua când aproape mă înecasem. Nu sunt de acord cu asta! spune el, apoi se întoarce şi trânteşte uşa de la birou.

Eu şi Mutti rămânem singure în hol şi ne uităm una la cealaltă. Simt cum o gheară invizibilă mi se urcă pe şira spinării.
- Ce nu îi place lui Vati? şoptesc eu.

Mutti oftează.
- Du-te şi spală-te pe mâini şi pe faţă. Azi mergem în vizită la azil.
- Dar...
- Doar câteva ore. O să îţi facă bine.
- Chiar trebuie?
- Da, zice ea hotărâtă. Munca pentru comunitate e sfântă. Ne apropie de Führer. E important să avem grijă unii de ceilalţi.
- Dar eu prefer să mă joc cu Walter şi Karl.
- Tinerele domnişoare, spune Mutti tăios, trebuie să înveţe să asculte.

Urc scările anevoios şi simt în piept o mare greutate. Azilul pentru soldaţi e pe Hallische, departe de strada principală. Clădirea are câteva sute de ani şi înainte era spital - acum funcţionează ca loc unde sunt îngrijiţi bravii soldaţi care au fost răniţi grav apărându-ne patria, un Cămin pentru Eroi. Are o grădină drăguţă şi o terasă lată pe o latură, unde stau aliniate câteva cărucioare cu rotile. Bărbaţii stau nemişcaţi, uitându-se fix la straturile de flori, şi mă întreb dacă nu cumva sunt deja morţi.

Mutti urcă scările şi sună la uşă. Suntem întâmpinate de o infirmieră îmbrăcată într-o uniformă impecabilă, care ne conduce într-un hol ce miroase puternic a lemn lăcuit şi a clor. Ne spune că o cheamă Lisel. De sub boneta albă i se zăreşte părul blond.
- Heil Hitler! Ce plăcere să vă revăd, Frau Heinrich!
- Heil Hitler! Ea e fiica mea, Herta.
- Ce drăguţ că aţi venit amândouă să ne vedeţi. Rezidenţii noştri se bucură întotdeauna de vizitele dumneavoastră, Frau Heinrich. O urmăm pe Lisel de-a lungul unui coridor îngust, trecem de un salon şi arunc o privire înăuntru. Opt paturi, toate aranjate impecabil, goale, pentru că, ne spune Lisel, pacienţii sunt în camera de zi. Încerc să nu respir prea adânc, pentru că dincolo de mirosul de clor se simte urină şi încă ceva extrem de neplăcut.
- O parte din cei internaţi sunt eroi de război, Herta, şi nu au deloc familie, zice Lisel. Merită un loc confortabil în care să îşi ducă zilele.
- Da, aşa e, merită un astfel de loc, aprob eu.
- Cu siguranţă. Din păcate, avem nevoie de mai multe fonduri, e foarte complicat, se încruntă Lisel.
- Pot să organizez un prânz de strângere de fonduri, spune Mutti entuziasmată, iar soţul meu ar putea să atragă atenţia asupra necazurilor pe care le aveţi în Leipziger.

Lisel zâmbeşte.
- Suntem foarte norocoşi că avem un aliat ca mama ta, îmi zice ea, care se îngrijeşte neîncetat de binele celorlalţi.

Mă uit surprinsă la Mutti. Pentru mine, ea e doar Mutti. Dar acum îmi dau seama că nu e doar atât. În camera de zi sunt trei soldaţi care stau în semicerc în cărucioarele lor din lemn şi răchită. Ştiu că nu ar trebui să mă holbez, dar nu mă pot abţine. Numai uitându-mă la unul dintre ei şi mă trec toate transpiraţiile. Îi lipseşte o parte de faţă şi cealaltă jumătate seamănă cu o încâlcitură de bucăţi de carne din care nu se mai înţelege nimic. Are o gaură mică în locul unde ar trebui să îi fie gura şi îi lipseşte o bucată mare din zona unde ar trebui să fie obrajii. Nu are un ochi, iar celălalt iese proeminent din partea ciopârţită, alb şi înceţoşat. Faţa lui mă face să mă gândesc la un pui pe jumătate mâncat.

Simt cum mi se strânge stomacul şi îmi e teamă că o să mi se facă rău. Mutti mă apucă de braţ şi mă ţine bine. Respir adânc, fiindcă dacă voi fi doctor, nu am voie să fiu sensibilă. Prin comparaţie, ceilalţi doi sunt mai uşor de privit - unul nu mai are picioare de la şolduri în jos, iar celălalt are doar jumătate de picior şi a rămas fără o mână. Mă uit la Mutti, care stă în mijlocul încăperii îngrozitoare şi, dintr-odată, pare cea mai frumoasă fiinţă din lume. Ochii îi sclipesc, e radioasă în rochia de culoarea piersicii şi zâmbetul încântător dă culoare camerei şi îi farmecă pe pacienţi.

Lisel aduce prăjituri şi ceai cu lămâie. Îi dă să bea bărbatului cu chipul deformat printr-un pai, pe care i-l bagă în gaura unde ar fi trebuit să fie gura. Ceaiul i se scurge pe cămaşă când Lisel scoate paiul, pe acolo unde în mod normal ar trebui să fie bărbia. Femeia îl curăţă şi vine să se aşeze lângă mine.
- Ce s-a întâmplat cu ei? şoptesc eu.
- Au fost răniţi în urma bombardamentului. Dar unii arată chiar mai rău decât cei de aici, zice Lisel şi face o pauză. Războiul e ceva îngrozitor.
- Nu m-am gândit niciodată la asta.
- Păi, de ce să te fi gândit? Eşti un copil. Poate data viitoare o să le citeşti ceva soldaţilor? Mama ta ne-a spus că eşti foarte deşteaptă. Le-ar plăcea mult. O fetiţă aşa frumoasă, care să lumineze locul din când în când.

Mă uit surprinsă la Mutti şi ea îmi zâmbeşte îngăduitoare. Simt un val de plăcere când aud cuvintele de laudă din partea lui Mutti.
- Sigur, răspund cu toată inima. Mi-ar plăcea foarte mult să le citesc.

Asistenta îmi mulţumeşte şi se ridică să îi şteargă din nou faţa bărbatului grav rănit şi să îi dea apă să bea.

Mai târziu, ne luăm la revedere de la Lisel pe scările de la intrare. Respir cu lăcomie aerul curat şi mă străduiesc din răsputeri să nu o iau la fugă din acest loc.
- Ce grav răniţi erau acei bărbaţi, Mutti!
- Oh, şi ei sunt printre cei norocoşi că au parte de o îngrijire aşa bună.

Mergem încet, bucurându-ne de soarele după-amiezii târzii. Totul în jur mi se pare mai viu şi mai drag decât înainte. Niciodată nu m-am gândit cât de frumoase sunt coroanele copacilor, trilul pur şi dulce al păsărilor sau perfecţiunea propriului corp. Şi îmi dau seama mai limpede ca niciodată cât de mult îmi doresc să devin chirurg. Ca să îi fac pe ei să fie mai bine. Îmi jur să învăţ din greu la şcoală.
Te rog, te rog să nu mai fie niciun război. Ai grijă de noi, de Mutti, de Vati, de Karl şi de mine, ca să fim în siguranţă.
- N-o să mai fie un alt război, nu?
- Să sperăm că nu. Din fericire, îl avem pe Hitler, care iubeşte pacea şi îşi doreşte armonie în Europa. Din păcate, nu putem spune acelaşi lucru despre celelalte ţări. Numai uită-te la ce ne-au făcut la sfârşitul războiului! Atâţia răniţi, atâţia şomeri, atâta sărăcie! Îşi bat joc de noi. Vor să suferim şi să tot suferim, până nu vom mai putea şi vom spune: Gata! Şi ne vom lupta să ne luăm înapoi ce ne aparţine de drept.
- Cine? Cine sunt ei?
- Duşmanii noştri, Hetty. Sunt mulţi care vor să ne distrugă. Vor să ne ucidă, să ne mutileze, să ne ia tot ce avem noi mai de preţ. Vor să ne distrugă chiar felul nostru de a trăi.

Simt gheara cum mi se urcă iar pe şira spinării.
- Dar cine sunt aceşti inamici?

Mutti mă strânge de mână.
- Sunt mulţi şi diferiţi, iar în spatele lor sunt evreii, care vor să domine lumea pentru interesul propriu. Dar tu nu trebuie să îţi faci griji, draga mea, continuă cu o voce radioasă, cu Hitler la conducerea Germaniei, nu trebuie să ne fie teamă de nimic. Cei care ne vor răul vor tremura ca varga.

11 octombrie 1933

- Scuze, azi nu pot, îi zic Fredei, evreica, atunci când mă roagă să îi fiu coechipier la ora de sport.

Umerii îi cad dezamăgiţi şi mă simt vinovată. Mă uit speriată pe terenul de sport, în căutarea altcuiva care să îmi fie coechipier, ca să evit orice posibil contact cu ea. Gerda clatină din cap şi o apucă de mână pe Ava, în cazul în care aveam vreo îndoială.
- Hei, vrei să fii coechipierul meu azi?

Mă întorc şi o văd pe Erna, înaltă şi zveltă în costumul ei alb de gimnastică, uitându-se la mine şi zâmbind.
- În regulă, îi răspund eu, încercând să par nepăsătoare, dar inima îmi bate cu putere.

Erna nu trebuie să ştie unde locuiam înainte. Nu trebuie să ştie că la fosta mea şcoală aveam un singur prieten, pe Tomas. Familia noastră avansează, e singurul lucru care contează.
- Fetelor! strigă Fräulein Sauber ca să ne atragă atenţia. Ascultaţi cu atenţie instrucţiunile mele! Veţi lucra împreună cu coechipierii voştri exerciţiile cu bastoane pe care vi le-am predat data trecută. Concentraţi-vă să vă înălţaţi cât mai mult braţele şi să vă poziţionaţi graţios picioarele şi tălpile. Coechipierul vă va semnala erorile făcute. Găsiţi-vă un spaţiu de lucru.

Ne-am dus spre fundul sălii.
- Hai, zice Erna cu o sclipire în ochi, să văd cea mai bună piruetă cu bastonul! Şi nu uita să-l înalţi cât mai sus şi să stai pe vârfuri. Imită vocea piţigăiată a lui Fräulein Sauber, aşa că încep să râd şi amândouă ne răsucim şi ne legănăm, învârtind bastoanele şi înălţându-ne pe vârfuri într-un mod foarte exagerat. Cu Erna alături, puţin îmi pasă dacă intru în bucluc cu piţigăiata Fräulein Sauber.

Mă uit cu coada ochiului la Freda, care se antrenează de una singură, într-un colţ al terenului. Pare tristă şi abandonată, dar nu trebuie să îmi pară rău pentru ea, fiindcă nu e una de-ale noastre. Mă forţez să nu mă mai uit la ce face.
- Unu, doi, trei... Heil!

Erna îşi pune bastonul deasupra buzei de sus şi îşi întinde braţul într-un salut rigid.
- Erna, îi şoptesc eu îngrijorată, dar râd aşa de tare, că mă doare stomacul. Elevi, zic şi îmi îngroş vocea ca să semăn cu dr. Kreitz. Îmi scot burta în faţă şi îmi arunc braţele în lături. Fiţi atenţi la acest autor despre care nu trebuie să învăţaţi nimic. Este uriaş, este sclipitor şi este interzis!

O bucurie uriaşă mi s-a răspândit prin tot corpul, ca ciocolata fierbinte, când am văzut-o pe Erna chicotind la glumele mele. Totul era dintr-odată posibil şi la îndemână. Trebuia doar să întind mâna şi să-l iau.

Din păcate, lecţia s-a terminat mult prea devreme şi a trebuit să intru la clasă. De data asta m-am aşezat în banca Ernei. Avem o lecţie nouă, care ni se predă între ore: viaţa conducătorului. Frau Schmidt ne explică faptul că vom învăţa despre viaţa lui Adolf Hitler, acest om măreţ, că vom afla necazurile prin care a trecut şi că ni se va vorbi despre curajul şi tăria morală de care a dat dovadă. Frau Schmidt are ochii înlăcrimaţi când ne vorbeşte despre suferinţele Conducătorului şi despre înţelepciunea lui. Odată ce vom şti totul despre el, ne spune ea, o să îl admirăm şi o să îl iubim la fel de mult ca ea. Şi apoi cântăm.

Cântăm Horst Wessel Lied şi mă uit pe fereastră. Cei din clasele mai mari sunt în pauză. Mă uit la elevi şi îl văd pe Karl. E în mijlocul mulţimii şi îşi lasă capul pe spate, râzând. Zâmbesc când îl privesc şi apoi zăresc o figură solitară, stând departe de toată lumea, pe o bancă, cu picioarele încrucişate, cufundat într-o carte. Walter! Ce amuzant e! În timp ce Karl şi prietenii lui se umflă în pene şi intră în competiţie unul cu celălalt, Walter face exact opusul. Se ascunde undeva, departe, cu cărţile lui. Inima mi se umple de bucurie când îl privesc.

Ne apropiem de finalul cântecului nostru de recunoştinţă.
Führer al meu, Oh, Führer! Trimis mie de Dumnezeu
Protejează-mă şi ţine-mă în viaţă cât mai mult
Ai salvat Germania din cele mai grele nevoi
Îţi mulţumesc pentru pâinea cea de toate zilele
Stai cu mine mult timp, nu mă părăsi
Führer al meu, Oh, Führer! Credinţa mea, lumina mea
Te salut, Führer al meu, Oh, Führer!

Mutti e plecată la o strângere de fonduri când eu şi Karl ne întoarcem acasă, pe o ploaie torenţială.
- După ce vă uscaţi, să coborâţi la masă cu mine şi cu Ingrid, ne zice Bertha şi pune patru farfurii pe masa mare din stejar, din bucătăria dăltuită.

Am urcat scările să mă schimb de haine. Ce diferit era când locuiam în apartament! Eram doar eu, Karl şi Mutti, pentru că Vati lucra mai tot timpul. Eram o mică echipă de trei, mâncam împreună, iar eu şi Karl împărţeam dormitorul. Mergeam cu Mutti la cumpărături şi o ajutam să pregătească masa. Ea ne fredona cântece franţuzeşti şi ne spunea poveşti din copilăria ei din Franţa, înainte să vină să locuiască în Germania. Era mai ocupată atunci, pentru că nu avea o menajeră şi o bucătăreasă, dar, în mod ciudat, părea să aibă mai mult timp să stea cu noi. Acum se împarte în zece locuri, ba la operele ei de binefacere, ba ca să îşi vadă prietenii, lăsându-ne deseori în grija Berthei. Mă întreb uneori dacă nu cumva uită că existăm.

Deschid noul radio fără fir pe care mi l-a dat Vati şi care tronează la mine pe birou. Se transmite din nou discursul ţinut de dr. Gross, şeful Biroului de Politică Rasială din cadrul partidului nazist, către tineretul german. Eu şi Karl am stat şi l-am ascultat cu atenţie înainte de cină:
...ştiinţa ne învaţă că, într-adevăr, caracteristicile moştenite sunt mai importante decât influenţele mediului... Mă dezbrac de bluza şi de fusta ude fleaşcă....când noi nu vom mai fi în viaţă, moştenirea noastră va trăi în copiii noştri şi în copiii copiilor noştri. Şi când vom înţelege acest lucru, vom vedea acel fluviu uriaş de sânge care curge în noi de secole, şi acesta este adevărul poporului german. Fiecare generaţie e un val care se înalţă şi cade, ca să fie înlocuit de următorul. Ca indivizi, nu suntem decât o picătură în acest râu. Spre deosebire de minţile liberale, noi nu ne vedem în centrul lumii. Îmi scot din dulap o bluză curată, un pulover şi o fustă şi mă îmbrac....o astfel de înţelegere a lucrurilor ne face modeşti. Spre deosebire de gânditorii liberali, care cred că au ajuns de unii singuri la succesele pe care le au în viaţă, noi ştim că tot ce îndeplinim nu se întâmplă datorită înzestrărilor proprii, ci datorită moştenirii noastre. Noi suntem mândrii purtători şi gardieni ai sângelui german...

Închid radioul. Ştiu ce urmează să spună. Că fiecare rasă e diferită. Chiar dacă îl educi pe un negru, asta nu îl va transforma într-o rasă superioară, cum e un nordic. Cobor scările şi simt puterea preţioasă, pură a sângelui meu german de calitate, cel puţin dinspre partea lui Vati, cum îmi pulsează prin vene.

Bertha ne serveşte cu gulaş fierbinte şi nişte chifle mari. Când aproape am terminat, Walter îşi iţeşte capul strălucitor.
- Ah! exclamă Bertha zâmbind. Ai ajuns la timp pentru nişte pflaumenkuchen. I-ai simţit mirosul? Hai, intră, nu te mai foi la intrare, îl mustră ea în timp ce ne adună castroanele din faţă.

Walter se aşază lângă Karl. Eu îmi îndrept spatele şi îmi netezesc părul.
- Ţi-ai făcut eseul la istorie? îl întreabă Walter pe Karl.
- Nu, suspină el. Trebuie să-l fac diseară. Ce avem de făcut?
- În ce măsură se poate face o comparaţie între simbolismul încercărilor şi eroismul din Cântecul Nibelungilor cu încercările din prezent ale poporului german? spune Walter şi ia o lingură plină de tartă cu prune. Bertha, e delicioasă!

Bertha radiază de fericire. Îmi sprijin capul de perete şi îmi imaginez că va veni o vreme când va fi şi Erna cu noi şi vom sta toţi patru în jurul mesei, bârfind despre şcoală sau despre cine ştie ce persoană, simţindu-ne în largul nostru. Eu aş povesti ceva şi toţi trei m-ar privi fix, aprobând, ascultând şi zâmbind la anecdotele mele.
- Hai, vii?
- Hm?
- Te-am întrebat dacă vii cu noi la căsuţa din copac, zice Walter, uitându-se la mine nerăbdător. Am adus caramele Reisen, adaugă, scuturând o pungă din hârtie.

Am ţâşnit din scaun şi i-am urmat pe băieţi pe alee, până în grădină. Ploaia se oprise şi am simţit mirosul de pământ reavăn. Mă uit la ei cum se caţără pe scara din frânghie şi apoi, ţinându-mă strâns de treptele alunecoase, mă caţăr şi eu, urcând prin gaura din podea care încercuieşte trunchiul şi o mare parte din coroana copacului. Fusta mi se ridică în jurul şoldurilor şi o trag repede în jos. Dar Walter nu se uită. Se duce la fereastră şi priveşte afară.
- Ce sus suntem, zice el, zâmbindu-ne mie şi lui Karl. Oare un cangur poate să sară mai sus decât o casă?
- Iar o glumă proastă de-ale tale! îşi dă Karl ochii peste cap.
- Bineînţeles că da! exclamă Walter. O casă nu poate să sară!

Karl suspină, dar eu chicotesc şi Walter îmi face cu ochiul, apoi aruncă iar o privire pe fereastră.
- Poţi să vezi foarte departe de aici, chiar până în Rosenthal. Au! ţipă, apoi îşi retrage rapid mâna de pe pervaz, unde o rezemase, o scutură şi îşi examinează degetul.
- Lasă-mă să văd, îi zic şi mă ridic să văd ce a păţit.

I-a intrat o aşchie în degetul arătător.
- S-a înfipt prea adânc ca să poată fi scoasă cu mâna. Aduc penseta.

Mă grăbesc să cobor şi îl aud pe Karl râzând.
- Dacă nu eşti atent, o să îţi amputeze degetul. I-a venit ei idea asta ridicolă, că vrea să devină chirurg.

Îmi iau trusa din cameră. Pe vremea când locuiam în apartament şi umblam pe străzi cu Tomas, purtam cu mine trusa medicală, agăţată pe umăr, şi căutam peste tot vietăţi rănite pe care să le fac bine. Căţelul vagabond pe care Tomas îl ţinea strâns (şi care îl muşcase o dată sau de două ori) cât timp îl tratam de râie cu borax, pisica vecinilor, căreia i-am pansat codiţa rănită, deşi se tot împotrivise. Odată chiar am încercat să îi lipesc la loc picioarele unui păianjen, dar a murit oricum.

Alerg înapoi la căsuţă şi scot aşchia din degetul lui Walter cu multă grijă, apoi strâng bine gaura din deget până dă sângele, convingându- mă astfel că nu a mai rămas nimic. Tamponez rana cu iod şi îi spun să aibă grijă să nu se murdărească, fiindcă astfel s-ar putea infecta. Karl îşi întinde o pătură pe podea şi stă într-o rână, sprijinit în cot.
- Ba chiar citeşte cărţi de medicină, comentează el, uitându-se la operaţiunile mele medicale. Foarte plictisitor!
- Nu, nu e.
- Oricum, zice Karl, ştii că femeile nu au voie să fie medici?
- Nu e adevărat!
- Întreabă-l pe Vati, dacă nu mă crezi pe mine. Oricât de mult îţi displace asta, Hetty, eşti fată şi ar trebui să începi să te porţi ca atare.

Îmi dau seama din vocea lui că nu e răutăcios, dar fierb toată când împachetez sticla de iod şi închid trusa. Simt privirile băieţilor, care mă urmăresc cum mă chinui să închid curelele şi cataramele. Femeile nu au voie să fie medici. Are oare dreptate? În mine se cască un hău.
- Ei bine, vă mulţumesc, dr. Heinrich, zice Walter, spărgând tăcerea, nu e nimic greşit să ai visuri.

Cuvintele lui sunt ca un pansament pe rană. Îmi face cu ochiul pentru a doua oară.
- Ar trebui să te plătesc pentru ajutor, zice el şi începe să scotocească în pungă, de unde scoate o bucată mare de caramel. Cea mai mare bucată, doar pentru tine, micuţa Hetty! zâmbeşte el, dându-mi bucata de caramel, şi inima începe să-mi bată mai tare.
- Mulţumesc!

O iau şi mă aşez pe podea, cu spatele rezemat de perete. Bag carameaua în gură şi încep să molfăi bucata aurie, dar e mare şi dură, îmi tot iese în afară, prin obraz, şi refuză să se micşoreze. Din colţul gurii îmi curge salivă şi mă şterg repede cu mâneca.
- Foarte atrăgător, râde Karl.

Vede şi Walter şi începe să râdă.
- Uite, mai ia o bucată!

Îmi ţin buzele strânse şi dau din cap că nu mai vreau, roşie toată ca o sfeclă.
- Ura! râde iar Karl. Iată un mod de a face o fată să tacă. Felicitări, prietene!

Simt că mi se pune un nod în gât, aşa că mă ridic repede în picioare şi cobor ca fulgerul pe scară, înainte să îmi dau voie să plâng.

Râsul băieţilor mă urmăreşte până în casă şi visul meu pentru un viitor frumos se sparge ca o sticlă, în milioane de bucăţele colorate.