Antecedentele mele cu Maya Plissetskaya

Am întânit-o pe Maya pentru prima oară la Moscova când studiam la Teatrul Bolshoï. Proaspăt fost elev, fericit absolvent al Şcolii de Coregrafie. O vedeam de la distanţă. Ca printr-o sită. La numai câţiva metri de mine. La sute de zeci de ani lumină (sau întuneric) de ea. Antrenându-se, ca o zmeoaică leneşă, dimineaţa. Seara, incediind scena. Cu nebunie şi precizie. Ca un foc cu pompieri într-un film de televiziune.

O întrezăream doar. Aşa cum te uiţi la norii de pe cer. Pentru nimic în lume nu mi-aş fi putut închipui atunci că o să-mi fie dat vreodată să mă frec atât de aproape de acel astru dement. Incandescent. Diamant tăios.

Fu o întâlnire de departe. Eu - elev. Ea - inaccesibilă, imensă, strălucitoare cometă-asteroid. Şi fermecată vulpe, totodată.

A doua întâlnire fu deja la Paris. Pierre Cardin mi-a telefonat rugându-mă insistent să las totul, să vin imediat la teatrul său de lângă Place Concorde (eu locuiam şi lucram la Rennes în Bretania în acel moment) să-i dansez Mayei. Mayei, în trecere prin capitală, pe fugă, între două avioane.

M-au apucat nişte draci cât harta Rusiei. Ea - legendă academică, eu - complet deviat de pe linie. Eu - pe scenă, ea - în sală. Pe drum tremura o grădină întreagă de morcovi în mine.

De îndată însă ce începusem să dansez am simţit curentul electric (electric? atomic!) dintre noi. Fu, în ciuda efortului şi a stresului, un zbor planat în apa unei mări calde, o zbenguială printre nori, într-un cer cu iz excitant de răsărit de soare.

După ce am terminat, când a venit să mă îmbrăţişeze, m-a izbit simplitatea ei. Atât de caracteristică oamenilor într-adevăr complecşi şi excepţionali. Nu mai contemplam în acel moment o stea de pe cer. Eram şi eu acolo. În cer. În al nouălea, s'il vous plaît. Asta a făcut-o să crească şi mai zdravăn în ochii mei. Ba şi în suflet.

Maya pomeneşte de această întâlnire într-un mod foarte flatant pentru mine în minunata sa carte de memorii: "Ya - Maya Plisetskaya"...

După ani de zile acelaşi Pierre Cardin mi-a comandat, ca un prinţ din poveste ce e, o coregrafie, o piesă întreagă, pentru Maya. Atunci chiar că am fost apucat de panică. Eram pe altă lume faţă de baletul clasic. Dus de tot. Departe. Dar în acelaşi timp atât de aproape de această nebunie de artist fără comună măsură. Asta mi-a şi dat curajul să mă arunc.

Primul lucru pe care mi l-a spus la gară coborând din tren, a fost: "Arată-mi te rog imediat toate mişcările pe care le-ai inventat pentru mine". Ceea ce am şi făcut. I-am dansat, chiar acolo, pe peron. Gol la acea oră. Peronul. Sub privirile totuşi cu gura căscată a celor câţiva puţini rătăciţi pasageri de tren de noapte care încetinind fără să vrea, întârziau probabil la tren şi scăpau legăturile spre destinaţiile următoare.

Din nou timpul stătu în loc. După un moment (nu ştiu dacă fu lung sau scurt) mi-a spus: „OK. Mnie nravitsia. Îmi place. Dar un singur lucru pajaluista. O-bli-gă-mă să fac e-xact ce ai făcut tu aici. Scoate-mă te rog cu bâta dacă e nevoie din ceea ce am putut să fac eu până acum". Fu unul din cele mai formidabile complimente pe care vreodată mi-a fost dat să aud. Ba pe deasupra, mi-a şi cerut pe un ton categoric de ţarină, care nu ar fi suferit nici măcar o umbră de replică, să dansez alături de ea. Cred, dacă nu mă înşel, că sunt unicul coregraf de pe lume care în afară de a o dirija i-a fost în acelaşi timp şi partener pe scenă...

Am dansat această Nebună din Chaillot, La Fóli cum îi spune Maya cu inimitabilul ei "...li" moale, la Paris timp de un saison. Apoi în Japonia. Şi la Bolshoï. Aici chiar o seară nebună de tot. La capătul unui spectacol de mai mult de trei ore unde Maya dansase pe lângă Lebăda lui Fokine (acompaniată de Rostropovitch!), coregrafii de Alonso, Roland Petit, Béjart am început şi noi cu Nebuna mea de o oră şi... Care colac peste pupăză se mai şi termina cu un duo lung de tot, linear şi lent, de factură foarte "Gigi". Eram mai mult decât convins că ruşii, obişnuiţi cu marile pas de deux-uri clasice se vor nu numai plictisi dar mă vor şi fluiera, huidui sau pur şi simplu măcelări. Eram mort de angoasă.

Liniştea profundă însă care a acompaniat dansul nostru şi apoi interminabilele aplauze şi ovaţii la adresa bineînţeles a Mayei dar un pic de tot şi pentru mine, coregraf şi partener, m-au făcut să revin printre cei vii. Uf!

De atunci ne-am revăzut destul de des. Am luat avionul împreună pentru evenimente internaţionale de dans şi ca membrii ale aceloraşi jurii. De mai multe ori la cel al Concursului din Paris bineînţeles, dar şi la cel al Euroviziunii de la Gdansk în Polonia. Unde între două şedinţe am tras în doi şi o bară clasică, stahanovistă, dată de Maya, care m-a lăsat total căsăpit. O altă Euroviziune, chiar foarte recent la Varşovia, de două ori la Nagoya în Japonia, de două ori la concursul "Maya Plissetskaya" din St. Petersburg...

St. Petersburg, oraş unde s-a născut bunica mea din partea mamei.

Peste câteva zile plec la Moscova. De la Santiago de Chile. Pentru o zi. Două zile dus. Două zile întors. Invitat de Maya. Îi spusesem acum o lună, în Japonia, cât de mult regret că fiind la Santiago unde am o premieră pe 23 noiembrie o să-mi imposibil să fiu la Moscova pe 20. Acum câteva zile însă mi-a venit, fără o vorbă de la Ţarină, prin mail, poştă şi fax o invitaţie oficială, biletul de avion, rezervarea la hotel şi chiar şi... visa rusească. Voi fi prezent deci la Kremlin unde "Bolshoi"-ul o celebrează pe acel îngeresc monstru care i-a fost şi continuă să-i fie emblemă. Timp de mai mult de o jumătate de secol. Călare pe două milenii.

Un singur regret, dac-ar fi. Aşa în plină repetiţie fiind cu Nebuna, Maya oferindu-se de nenumărate ori să-mi prepare nişte castraveţi muraţi, adevărat "à la russe", nu am reuşit să fiu capabil să găsesc un singur moment pentru a-i procura materia primă necesară. Plonjat până peste cap cum eram în atât de a' naibii de egoiste şi acaparatoare torturi ale creaţiei.

O ador.

(Santiago 27 octombrie / 6 noiembrie 2005)