Elogiul femeilor mature

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

Attila József
Era atât de rău, încât aproape că-mi pierdeam minţile când o femeie se lipea de mine în vreun autobuz aglomerat. Am încercat să mă concentrez asupra studiului şi am căpătat aerul acela onest al tuturor elevilor sârguincioşi, cărora le stătea mintea doar la Lucruri Importante şi la viol. Aveam un prieten anodin, un mic geniu muzical cu ochelari: avea tot cincisprezece ani, dar era deja în ultimul an la Academia de Muzică, la secţia dirijori. Acum câteva săptămâni am citit în ziar că a susţinut un concert triumfal la Milano. Pe vremea aceea însă ne masturbam împreună, fără mare plăcere. N-am să uit niciodată cum într-o seară, în camera mea, s-a întrerupt din dirijat şi şi-a aruncat bagheta cu un aer disperat: "La naiba, e nevoie de o femeie pentru asta!"

Şi în tot acest timp o cunoşteam deja pe femeia care urma să devină prima mea iubită - o ştiam de fapt încă de când mă întorsesem din Austria. În clădirea noastră barocă mai locuia un cuplu între două vârste care se numea Horvath, cu care mă întâlnisem în lift puţin după ce ne-am mutat acolo. Amândoi aprobau interesul meu pentru literatură şi mă încurajau să împrumut cărţi de la ei; dar fiindcă domnul Horvath era mai mereu plecat, luam cărţile de la soţia sa, Maya. Era economistă ca pregătire, dar nu lucra şi de obicei era acasă după-amiezele. Nu mă invita niciodată să iau loc, dar când mă hotăram ce anume vreau, îmi dădea cartea făcând o remarcă prietenoasă. Eram teribil de impresionat de felul ei degajat de a vorbi despre secole, de parcă ar fi fost oameni.
- Acesta e un secol prost, mi-a spus odată. Nu ar trebui să citeşti romancierii ăştia moderni - sunt doar nişte inovatori. Balzac, Stendhal, Tolstoi - ei îţi pot spune multe despre ce simt şi cum gândesc oamenii.

Datorită ei am devenit un entuziast admirator al romancierilor francezi şi ruşi ai secolului al XIX-lea şi ei m-au învăţat multe despre femeile pe care aveam să le întâlnesc în decursul vieţii. Unul dintre lucrurile pe care le-am aflat de la ei a fost că femeile sunt deseori atrase de stângăciile şi de lipsa de experienţă ale unui bărbat tânăr. De aceea m-am hotărât până la urmă să-i mărturisesc doamnei Horvath ignoranţa mea. M-am hotărât să-i cer sfatul în legătură cu fetele şi cum aş putea să le seduc.

Am dat peste ea într-o sâmbătă dimineaţa în holul decorat excesiv, cu arcade înalte, al blocului nostru. Razele de soare pătrundeau prin uşa înaltă de la intrare, luminînd praful din aer şi de pe pavaj. Ea lua nişte scrisori din cutie.
- Creşti repede, András, a spus când m-a văzut. Curând vei fi mai înalt ca mine!

Mi-a spus să stau lângă ea şi într-adevăr aveam aceeaşi statură. M-a izbit faptul că doamna Horvath era mai scundă decât multe dintre adolescentele cu care ieşeam. Asta m-a făcut să o privesc. N-am văzut-o prea bine totuşi, pentru că m-a cuprins o senzaţie de leşin şi crampe în stomac, care mă copleşeau întotdeauna când stăteam aproape de o femeie, chiar dacă era o necunoscută neinteresantă din autobuz. Îmi amintesc totuşi că i-am observat încheieturile delicate şi culoarea rochiei, care era galbenă. Dar acum o pot vedea clar pe Maya, aşa cum arăta mereu: o femeie micuţă, brunetă, cam la patruzeci de ani, cu o siluetă de o frumuseţe bizară. Era zveltă, cu osatură delicată, dar avea sânii şi şoldurile mari - enorme în contrast cu restul corpului şi totuşi într-o plăcută armonie. Corpul ei era întruchiparea dualismului occidental: cu faţa delicată, buzele luminoase şi umerii înguşti, părea o creatură serafică şi sublimă (poate de aceea mi-a luat atât de mult până să mă gândesc la ea ca femeie), dar sânii şi fesele ei proeminente manifestau o voluptate pământeană.

Mergând spre lift - acel lift vechi şi romantic din lemn sculptat şi sticlă, în care mai târziu aveam să ne muşcăm unul pe celălalt - a remarcat cu oarecare îngrijorare:
- Creşti prea repede. Ai grijă să nu faci tuberculoză.

Eu tocmai mă duceam la o întâlnire de după-amiază şi, după cum ştiam prea bine, inutilă. Am urmărit-o până când uşile liftului s-au închis şi pentru prima oară am încercat să mi-o închipui goală. Am început să mă întreb dacă îşi iubea soţul. Nu aveau copii, erau căsătoriţi de mai bine de zece ani - şi nu ştiam eu din romanele pe care le citisem ce fac zece ani de căsnicie din oameni?

După cină, m-am dus să le înapoiez cărţile, pe care nu le terminasem. Deşi era sâmbătă seara, ea era singură.
- Îmi fac un espresso, nu vrei şi tu? m-a întrebat. Tocmai mă gândeam în după-amiaza asta că am fost foarte nepoliticoşi neinvitându-te niciodată să iei loc.
- Nu mă plâng! am protestat fericit.

Era de asemenea prima dată când făcea aluzie la absenţa soţului său.
- Béla a fost nevoit să se întoarcă la birou - îl pun să lucreze prea mult.

M-a condus în sufrageria lor mare, care îmi plăcuse întotdeauna: doi pereţi erau acoperiţi de cărţi până în tavan, veioze, fotolii mici aurite şi mai multe măsuţe. Era o cameră mobilată modern, dar avea o eleganţă fină dată de antichităţi şi de culorile calde. După ce ne-am aşezat la cafea, la capetele opuse ale unei mese lungi şi joase, în acele fotolii teribil de mici, m-a întrebat cum mă descurcam la şcoală. I-am spus că şcoala nu era o problemă, dar că fata cu care mă întâlneam mă scotea din minţi cu chicotelile ei. Fără să aştept un răspuns, am urmărit-o pe furiş cum turna cafeaua: cei doi nasturi de sus ai capotului ei din catifea galbenă erau descheiaţi, dar materialul îi acoperea sânii.
- Poate chicoteşte pentru că o intimidezi, a spus. Şi eu chicoteam destul de mult când eram tânără.
- Sunteţi prea inteligentă pentru asta, am insistat. Nu cred că chicoteaţi tot timpul.
- Ei, presupun că nu o făceam când mă sărutam.

Poate că dacă n-aş fi citit Anna Karenina, nu m-ar fi izbit faptul că vorbea despre ceva atât de intim precum sărutul cu un puşti străin, care venise să împrumute cărţi. Dar fiindcă o citisem, am simţit că această confidenţă trebuie să însemne ceva. Am început să sper.
- Fetele mele chicotesc chiar şi când le sărut, am minţit eu, vrând să-şi dea seama că ajunsesem măcar până acolo cu femeile.

Totuşi, Maya părea mai interesată de aspectul general al problemei.
- Presupun că este mai deprimant să fii băiat decât fată, a admis. Băieţii sunt cei care trebuie să se facă de râs.
- Asta-i şi problema mea. Nu-mi place să mă fac de râs.

M-a privit detaşat, dar prietenos, în felul care îi era caracteristic. Foarte diferit de cel al unei mame, cam ca un asistent social inteligent şi înţelegător.

Am respirat adânc şi am plonjat.
- Nu pot să o conving să facă dragoste cu mine.

Ar fi trebuit să fie o remarcă întâmplătoare, dar vocea a început să-mi tremure la jumătatea propoziţiei, şi aşa scurte.
- Şi adulţilor li se întâmplă adesea. N-ar trebui să fii prea supărat din cauza asta.

Ceva din toate astea părea să o amuze.
- Dar n-am avut niciodată o iubită, aşa că pentru mine e mai greu, m-am apărat - cu îndrăzneală. Problema este că nu cunosc destul de bine femeile. Nu ştiu ce să spun la momentul potrivit. Presupun că ar trebui să vă întreb pe dumneavoastră. Sunteţi femeie, trebuie să ştiţi.
- Ar trebui să vorbeşti cu soţul meu. El te-ar putea sfătui.

Am tras concluzia că soţul ei avea o amantă şi că ea ştia.
- De ce, are o prietenă?

Mai puţin amuzată, dar mai interesată de mine (sau cel puţin aşa mi s-a părut), mi-a zâmbit meditativ. Din acea conversaţie, cel mai viu în minte mi-a rămas faţa ei: era uimitor cât de expresivă putea să fie. Unul dintre principalele mele motive de iritare pe atunci era inexpresivitatea feţelor prietenelor mele mai tinere. Cum se emoţionau, feţele lor deveneau nişte măşti plate şi netede: nici o linie nu se mişca în nici un sens, arătându-mi în vreun fel ce gândeau. Dar faţa Mayei, cu ridurile fine date de cei patruzeci de ani ai ei, exprima toate nuanţele ideilor sau ale emoţiilor. Şi chiar dacă expresia ei ironică nu era ceea ce speram eu, tot mă ajuta să-mi păstrez echilibrul pe marginea fotoliului cel mic.
- Să vedem, a spus preocupată, ce ţi-aş putea spune despre fete? Ceva util.
- Spuneţi-mi ce credeţi - de ce n-ar vrea o fată să se culce cu mine?
- Presupun că eşti prea agitat.

O vreme am rămas tăcut, ascultând cum îmi bătea inima, la fel de tare ca un clopot.
- Dar nu cred că o să ai prea mari probleme. Eşti un băiat frumuşel.

Acea remarcă liniştitoare mi-a dat suficientă putere să mă ridic. Am ocolit masa joasă ca să-mi mai torn cafea şi m-am ghemuit la picioarele ei. Faţa ei, privindu-mă de sus, exprima acum curiozitate: era un fel de curiozitate relaxată, dar avea o sclipire de căldură în privire. Simţeam că aştepta să fac ceva. Am vrut să-i ating piciorul, dar nu puteam întinde braţul. Era ca şi cum conexiunea dintre muşchi şi centrul nervos s-ar fi pierdut brusc - aveam senzaţia că îmi port membrele ca pe nişte haine, că de fapt nu făceau parte din corpul meu. Pentru a-mi alunga teama prostească, am încercat să-mi amintesc tot acel sânge şi toate acele cadavre pe care le văzusem pe drumul către Salzburg. Am încercat să mă gândesc la Hiroshima, la al treilea război mondial, am încercat să mă conving că, în comparaţie cu toate catastrofele lumii, problema mea nu însemna nimic. În cel mai rău caz, ar fi spus "Lasă-mă în pace!" sau ceva de genul ăsta. Ar fi fost categoric o întâmplare fără importanţă. Dar tot ce-am putut face a fost să-i ating glezna ca din greşeală, după care m-am ridicat rapid.

Am mai cerut două cărţi şi am plecat acasă. Va mai fi şi o altă ocazie, mi-am spus. Este evident atrasă de mine, altfel m-ar fi dat pe uşă afară.

M-am dus la culcare epuizat şi deprimat.

A doua zi aveam întâlnire cu Agi, fata cu care mă tot giugiuleam pe ascuns la vremea aceea. Am dus-o la un film şi i-am spus că mă îndrăgostisem de altcineva şi că n-ar trebui să ne mai vedem. I-am dat vestea în timpul filmului, sperând că Agi nu va protesta şi nu-i va deranja pe cei din jurul nostru, şi aşa a şi fost. Mai târziu a şi râs la glumele din film. Asta m-a convins cât de puţin ţinea la mine. Mi-a fost ruşine pentru felul în care tot urmăream să obţin de la ea ceea ce nu avea de gând să-mi dea. Dar cum am ieşit de la film, încă din foaier, a început să chicotească nervos.
- Credeam că mă iubeşti pe mine.
- Da, dar ai spus că vrei să rămâi virgină.
- Am spus că voi rămâne virgină până la şaptesprezece ani.
- Nu-i adevărat! am protestat. N-ai spus aşa ceva!
- Nu?

Stăteam în foaier, lângă afişele pentru următoarea reprezentaţie. Agi m-a înconjurat cu braţul - nu mai făcuse niciodată asta, întotdeauna fusese invers - şi a început să vorbească pe un ton jos şi sexy.
- Doar până la şaptesprezece ani. Şi ziua mea este luna viitoare.

Am observat atunci, ca şi în multe alte ocazii ulterior, că atunci când te pregăteşti să o rupi cu o fată, ea devine brusc afectuoasă, chiar dacă nu-i pasă deloc de tine.
- Vrei să spui că vei face dragoste cu mine luna viitoare? am întrebat-o bătăios pe Agi.
- Oh, n-am spus asta. Lucrurile astea nu se planifică, nu?

Rumenă la faţă şi dolofană, chicotea iar vesel.
- Şi atunci ce tot discutăm despre ziua ta? Ce obţii cu jocurile astea tâmpite?

Am lăsat-o chiar acolo, în foaier, şi deşi cinematograful era în centrul oraşului, cam la patru kilometri de blocul nostru, eram atât de exuberant, încât am mers pe jos până acasă. Nimic nu se compară cu a lăsa în urmă o fată care s-a jucat cu tine de-a focul şi apa, doar ca să te târăşti după ea cu o grimasă disperată, excitat şi nenorocit. Nimic nu-i mai bine decât senzaţia glorioasă pe care o ai când îţi retezi frustrările şi pleci de-a binelea, liber şi independent. Poate părea ciudat, dar despărţirea de fata aceea plinuţă şi nedezvoltată a fost una dintre cele mai profunde experienţe emoţionale ale mele. Simţeam fizic libertatea: mă simţeam puternic şi invincibil. Poate pentru că speram la o femeie frumoasă, pasională şi inteligentă - chiar dacă era doar o fantezie pe atunci - simţeam că mă eliberez nu doar de Agi, ci şi de toate prostelile lipsite de sens şi de bucurie pe care până atunci le credeam inevitabile. Mergând de la film spre casă în acea seară de duminică - era din nou primăvară şi împlineam şaisprezece ani - m-am simţit stăpân pe destinul meu.

Două zile mai târziu, când am înapoiat cărţile împrumutate, domnul Horvath era acasă: stăteau în sufragerie, citind şi ascultând muzică. Am schimbat cărţile, le-am mulţumit şi am plecat, blestemându-mă. Orice-aş fi sperat, se pare că era doar în mintea mea.

Totuşi, m-am întors în apartamentul lor ca să împrumut cărţi din ce în ce mai des: de fapt, destul de curând ajunsesem să-i vizitez la fiecare două zile. Atunci nu mai credeam în Dumnezeu, dar mă rugam cu disperare ca soţul ei să nu fie acasă. Se pare că rugăciunile mi-au fost ascultate şi în următoarele două săptămâni am găsit-o pe Maya singură de fiecare dată, cu excepţia unei singure zile. Îmi plăcea mai mult cum arăta în bluză şi fustă decât în capotul ei galben: un costum din două piese îi accentua mai bine înfăţişarea fragilă şi totuşi plină. Mi se părea că este cea mai senzuală femeie din lume. Era mereu prietenoasă, deşi detaşată, şi acest fel de-a fi al ei (pe care l-am observat după aceea la multe femei educate) m-a aruncat într-o mare învolburată de speranţă şi disperare. Îşi compusese un zâmbet cald, dar ironic faţă de mine - mi-a spus mai târziu că se întreba cât îmi va lua până să o abordez -, care nu mă ajuta deloc să alung îndoielile cu privire la sentimentele ei. Dar sclipirea din ochii ei era vesta mea de salvare. Deşi niciodată nu părea să mă apropie, mă păstra plutind în jurul ţărmurilor trupului ei. Când îi surprindeam cu privirea braţul dezgolit sau pielea descoperită de decolteul bluzei (avea un ten auriu-maroniu, de parcă ar fi fost mereu bronzată), mă gândeam: acum mă duc la ea şi îi sărut umărul. Cu toate acestea, nu făceam nimic mai îndrăzneţ - din păcate - decât să o tot întreb cum ar trebui să-mi seduc partenera, pretinzând că încă mai ieşeam cu acea puştoaică plinuţă. Bineînţeles că acum toate păreau puştoaice în comparaţie cu Maya. Simţeam că vocea ei caldă, muzicală, mă mângâia, chiar dacă spunea ceva care mă punea în încurcătură.
- Nu e nevoie să pretinzi că citeşti cărţile atât de repede, mi-a spus într-o seară. Poţi veni oricând vrei să stăm de vorbă.

Până la urmă, am găsit o replică inteligentă pentru a o aborda. Am hotărât să-i spun că nu mă mai in-teresau frumuseţile adolescentine şi apoi aş fi spus: "Spune-mi, ce-ar trebui să fac ca să te conving pe tine să faci dragoste cu mine?" M-am gândit să nu o privesc în timp ce spuneam asta şi să mă uit pe fereastră, dacă lucrurile se înrăutăţeau. Indiferent cum ar fi reacţionat, cel puţin aş fi ştiut cum stau. Tocmai citeam pentru a doua oară Roşu şi negru şi eram sigur că nici măcar Julien Sorel în persoană n-ar fi putut concepe o abordare mai dezarmantă. Pe drumul spre apartamentul ei, ori de câte ori o luam pe scări în loc să iau liftul, mă opream la fiecare palier, unde exista o oglindă în perete, mă uitam în ea şi spuneam cu voce tare: "Spune-mi, ce ar trebui să fac ca să te conving pe tine să faci dragoste cu mine?" Exersam şi un zâmbet uşor autoironic, care credeam că s-ar potrivi. Nu mă îndoiam de succesul meu şi totuşi nu-mi puteam spune replica indiferent cât aş fi repetat. Încrederea mi se evapora în clipa în care deschidea uşa şi îmi zâmbea.

După două săptămâni de asemenea manifestări jalnice de laşitate şi slăbiciune, pentru care mă dispreţuiam, am hotărât să o vizitez imediat după şcoală, la începutul după-amiezei, când domnul Horvath nu avea cum să fie acasă. Hotărât să vorbesc clar de data asta, am urcat scările (stăteau la două etaje deasupra noastră) şi m-am oprit la fiecare pas pentru a amâna momentul adevărului. Mă şi închipuiam întorcându-mă, plin de remuşcări şi amărăciune că nu avusesem curajul să spun nimic. "Şi toată povestea asta ridicolă", mă gândeam, "va continua la infinit, până când se va plictisi de moarte de mine. Şi atunci nici măcar nu voi mai putea să o vizitez." Când m-am uitat în oglindă, am văzut că tremur şi am decis că nu eram în stare să-mi spun replica, tot la fel ca ultima sau penultima dată. M-am întors şi am coborât în apartamentul nostru.

Există un pasaj în Roşu şi Negru la care mă tot gândeam în zilele acelea. E despre teama lui Julien Sorel de a o aborda pe Madame de Rênal, care îl angajase ca profesor pentru copiii ei. Julien hotărăşte că va afla ce simte Madame de Rênal pentru el luând-o de mână în grădină - seara, după ce se întuneca, când nu-i mai putea vedea nimeni. Când m-am întors în apartamentul pustiu în acea după-amiază (mama era încă la birou), am scos cartea şi am recitit pasajul.

Orologiul castelului bătu cele trei sferturi după ora nouă, fără ca el să fi cutezat ceva. Julien, scos din fire de propria lui laşitate, îşi spuse: "Când va bate ora zece, sau voi face lucrul pe care toată ziua mi l-am făgăduit să-l fac astă-seară, sau mă urc în odaia mea şi-mi zbor creierii."

După o ultimă clipă de aşteptare şi de zbucium, în timpul căreia Julien îşi pierduse minţile din pricina emoţiei covârşitoare, orologiul, aflat deasupra lui, vesti orele zece. Fiecare bătaie a orologiului fatal îi răsuna în piept şi o simţea ca pe o zvâcnire.

În sfârşit, pe când ultima bătaie mai răsuna încă, el întinse mâna şi o prinse pe a doamnei de Rênal, care şi-o retrase de îndată. Julien, fără să-şi dea seama prea bine ce face, o prinse din nou. Deşi era el însuşi emoţionat, răceala de gheaţă a mâinii pe care o ţinea îl izbi; o strânse, ca într-un spasm; simţi cum doamna de Rênal făcea o ultimă încercare ca să se smulgă, dar, până la urmă, mâna ei rămase într-a lui.

După ce am citit cuvintele de câteva ori, am aruncat cartea pe pat, am trântit uşa apartamentului şi am luat liftul. "Dacă nici de data asta n-am curaj", am hotărât, "mă duc şi mă arunc în Dunăre." Am decis să amân sinuciderea până se întuneca, pentru că pe lumină m-ar fi putut observa trecătorii şi m-ar fi pescuit. Când am sunat la uşa familiei Horvath, nu eram prea sigur că voi putea să-i pun întrebarea Mayei, dar eram sigur că dacă ratam, m-aş fi sinucis în acea seară.

 


...o euforie de primăvară! Şi să nu crezi că vorbesc despre altceva decât iubire în înţelesul ei pur fizic. Chiar şi aşa, este doar pentru cei câţiva aleşi.
Alexander Kuprin


M-am făcut, cu timpul, stăpânul locului de onoare.
John Cleland


Uşile apartamentelor din clădirea noastră aveau cam trei metri înălţime, erau din lemn gros, acoperit cu vopsea albă, scorojită şi fiecare avea patru cercuri concentrice, cu un vizor de sticlă în centru. Sticla şi discul de tinichea galbenă din spatele ei străluceau chiar şi în semiîntunericul coridorului. Cum dinăuntru nu se auzea nimic în afară de ecoul soneriei pe care tocmai apăsasem, am început să mă holbez la sticla lucioasă şi apoi să-mi plimb ochii de jur împrejurul cercurilor ieşite în relief, până când am ameţit. După toată această agitaţie şi pregătire mentală - aş putea spune chiar spirituală - venisem să o văd pe Maya când nu era acasă. Ameţit, mi-am sprijinit palma de butonul soneriei. Suna tare, inegal şi dezacordat, o expresie muzicală perfectă a stării mele de spirit; îmi amintesc că mi-a plăcut să o ascult. Dacă Maya nu era acasă, categoric nu era vina mea. Nu mai trebuia să fac acel drum până la Dunăre. Astfel mă încurajam, apăsând soneria fără întrerupere, cu îndrăzneala fericită care ne copleşeşte atunci când ne confruntăm cu un pericol inexistent. N-aş putea descrie efectul produs asupra mea de sunetul paşilor uşori şi rari dinăuntru - pot doar să spun că în tot restul vieţii mele n-am mai apăsat o sonerie mai mult de două secunde.

Maya nu se uita niciodată pe vizor, dar acum am auzit clicul discului de metal dat la o parte şi mi-am plecat capul, ca să-i evit privirea. A deschis uşa, dar nu m-a invitat înăuntru ca de obicei. Stătea în prag, ţinîndu-şi cu mâna capotul galben neîncheiat şi mă privea, supărată şi adormită.
- Scuză-mă, am murmurat, n-am vrut să te trezesc. Credeam că nu eşti acasă.

Şi-a înăbuşit un căscat.
- Şi atunci de ce sunai?

N-am găsit nimic de spus, aşa că am privit în jos, la picioarele ei goale.
- Ei bine, intră. Cred că oricum am dormit prea mult.

Maya s-a întors şi am urmat-o înăuntru, prin holul îngust şi gol, cu excepţia imprimeurilor japoneze de pe pereţi. Capotul ei galben era şifonat şi din spate arăta neîngrijită şi neatrăgătoare. Dar nu m-am lăsat păcălit de simţuri. Mi se pare neatrăgătoare pentru că mi-e teamă, am gândit. La capătul holului erau două uşi: cea din stânga ducea spre sufragerie, cea din dreapta la dormitor. A închis uşa dormitorului, ascunzând imaginea unui pat nefăcut şi s-a întors spre sufragerie. S-a aşezat inconfortabil într-unul dintre fotoliile mici, iar eu am rămas în picioare, perfect conştient că eram o pacoste. Şi totuşi tocmai situaţia mea bizară m-a ajutat să vorbesc: deşi îmi era teribil de teamă să o întreb dacă vrea să facă dragoste cu mine, mi se părea imposibil să atrag o femeie adormită într-o conversaţie de salon. Am respirat adânc şi am privit-o în ochii pe jumătate închişi.
- M-am hotărât să mă arunc în Dunăre dacă nu te întreb astăzi dacă nu vrei să faci dragoste cu mine.

M-am întrebat dacă să adaug replica mea introductivă îndelung studiată, dar acum părea superfluă. Eram aşa de uşurat că îndrăznisem să vorbesc, încât pe moment nici nu-mi păsa dacă ar fi spus da sau nu.
- S-a aranjat, deci. M-ai întrebat şi acum nu mai trebuie să te sinucizi.
- Mi-ai spus odată că n-ar trebui să-mi pese dacă mă fac de râs - ai spus că nu e important.
- Nu-i cinstit să mă citezi contra mea.

Era atât de nepotrivit pentru ea să fie timidă, încât m-am auzit răstindu-mă la ea.
- Vrei să plec? Vrei să te culci din nou?
- Eşti prea insolent... dar asta-i bine, a spus, cu o sclipire caldă - vesta mea de salvare - aprinzându-i-se în ochi. S-a ridicat să mă gratifice cu un sărut pentru îndrăzneala mea. Nu mai fusesem niciodată sărutat aşa şi abia mă puteam ţine pe picioare. Mi-am strecurat mâinile pe sub halatul ei acum desfăcut, ca să-i cuprind trupul cald. Ajunsesem, în sfârşit, la un liman. Încă sărutându-mă, m-a condus în vârful degetelor către camera cu patul dublu nefăcut - apoi s-a tras brusc înapoi.
- Trebuie să-mi pun diafragma. Şi trebuie să fac un duş. Un duş fierbinte te face mai sensibil.

Cu un scurt sărut de despărţire pe nas, dispăru în baie. Nu ştiam ce este o diafragmă, dar faptul că trebuia să se "sensibilizeze" pentru acel moment mi-a rănit orgoliul. E clar că nu însemn prea mult pentru ea, mi-am spus, brusc deprimat. Apoi, ascultând cum curge apa la duş, am început să patrulez prin cameră, uimit de cât de uşor merseseră lucrurile. Eram destul de mândru de mine.

M-am dezbrăcat, m-am băgat sub pătură şi ea a venit lângă mine. În timp ce-mi presa capul pe sânii ei fermi, dar oarecum pufoşi, sărutându-mă pe ochii închişi, mi-am coborât mângâierile căutând izvorul cald al trupului ei. Se spune că în clipa de dinaintea morţii îţi trece toată viaţa prin faţa ochilor. Pe drumurile şerpuitoare ale Alpilor austrieci, între armata rusă şi cea germană, am descoperit şi eu asta: odată, când eram sigur că un şrapnel şuierător îmi va ateriza direct în cap, am văzut într-o clipă, ca pe un ecran, toată viaţa mea de unsprezece ani şi jumătate. Stând culcat lângă Maya, lipit de ea, am avut o viziune asemănătoare - de data asta nu înainte de moarte, ci înainte de viaţă. Am văzut fetiţa din vecini cu care mă jucam de-a doctorul şi pacienta la cinci ani. O uitasem complet, dar acum o regăseam comparând cuta ei abia vizibilă cu tulpina mea mică. Nu era mare diferenţă, dar mama ei ne-a plesnit zdravăn când ne-a prins. Am revăzut prietenele durdulii ale mamei şi am simţit iarăşi corpul contesei înţepenind ca atunci când o acostasem la duş. Am revăzut umbra misterioasă prin mătasea albă a lenjeriei lui Fräulein Mozart şi am simţit din nou corpul rece şi pasiv, de cincisprezece ani, al Julikăi, pe care nu putusem să-l pătrund. Amintirile rătăcirilor mele m-au paralizat şi m-am simţit neajutorat câteva minute lungi şi înspăimântătoare. Ca şi cum ar fi simţit că se întâmpla ceva cu mine, Maya şi-a plimbat degetele calde pe ceafa şi pe spatele meu până când am avut din nou erecţie.

Mi-a arătat drumul spre corpul ei şi, odată ajuns înăuntru, m-am simţit atât de mulţumit, încât nu mai îndrăzneam să mă mişc, ca să nu stric tot. După un timp, mi-a sărutat urechea şi a şoptit:
- Cred că o să mă mişc puţin.

Când a făcut-o, am explodat instantaneu. Maya m-a îmbrăţişat cu pasiune, de parcă prestaţia mea ar fi fost cea mai minunată experienţă pe care o avusese vreodată. Încurajat de reacţia ei, am întrebat-o cum se face că nu o deranja diferenţa de vârstă dintre noi.
- Sunt o stricată egoistă, mi-a mărturisit, nu-mi pasă decât de propria satisfacţie.

Apoi am făcut dragoste din după-amiaza însorită până târziu în noapte. De la acele ceasuri nesfârşite şi până acum n-am mai învăţat prea multe: Maya m-a învăţat tot ce trebuia să ştiu. Totuşi, "învăţat" nu este cuvântul potrivit: pur şi simplu se satisfăcea şi mă satifăcea, iar eu nici nu-mi dădeam seama că ies din ignoranţă în timp ce exploram căile spre teritoriile ei bizare. Se bucura de fiecare mişcare - sau pur şi simplu de atingerea trupului şi a membrelor mele. Maya nu era genul de femeie care depinde de orgasm ca unică răsplată pentru o treabă plictisitoare: a face dragoste cu ea era ca o reunire, nu masturbarea interioară a doi străini aflaţi în acelaşi pat.
- Priveşte-mă acum, mi-a spus înainte să juiseze, o să-ţi placă.

Într-una din scurtele pauze, am întrebat-o când se hotărâse să-mi cedeze. Fusese atunci când eram gata să renunţ şi o întrebasem dacă vrea să se culce la loc?
- Nu, m-am hotărât când ţi-am spus că te maturizezi prea repede şi ţi-am spus să stai lângă mine, la cutia de scrisori.

Am fost stupefiat. Toate conflictele şi stratagemele mele păreau acum inutile şi ridicole; în plus, irosisem săptămâni lungi şi preţioase. De ce nu-mi dăduse un semn de încurajare?
- Am vrut să faci tu primul pas. Pentru tine e mai bine să fii tu cel care seduce o femeie, mai ales prima dată. Béla n-a trecut niciodată peste faptul că prima oară a plătit o prostituată. Tu nu vei avea astfel de probleme. Poţi fi mândru de tine.
- De unde ştii că sunt mândru?
- Ar trebui să fii, a spus.

Lăudându-ne astfel pe amândoi, Maya m-a cuprins cu braţele şi coapsele - apoi s-a sucit fără să-mi dea drumul, astfel că a ajuns deasupra mea.
- Ar trebui să tragi un pui de somn, a spus, şi să mă laşi pe mine să fac totul.

Mai întâi, ne-am oprit pentru că ei i se făcuse foame şi, în timp ce făcea ceva de mâncare, mi-a spus că ar trebui să mă îmbrac, să mă duc jos şi să-i spun mamei că nu mă pierdusem. A spus că mă puteam întoarce, pentru că soţul ei avea o amantă (exact cum bănuiam) şi îşi petrecea noaptea la ea. I-am spus că mi se părea de neconceput ca el să o lase pentru o altă femeie.
- Oh, nu ştiu, e o fată foarte drăguţă, a răspuns Maya, indiferentă, fără a părea supărată.

Oricum, datorită fetei drăguţe puteam petrece noaptea împreună, aşa că m-am dus jos să vorbesc cu mama. Nici măcar n-am intrat în casă. I-am spus din uşă că eram în clădire, aşa că nu trebuia să mă aştepte sau să-şi facă griji.
- Voi, poeţii!

A dat din cap şi a zâmbit trist, găsind singura scuză la care se putea gândi pentru comportamentul meu păcătos. Urcând înapoi scările, am jurat că a doua zi îi voi cumpăra un cadou drăguţ.

După ce m-am întors, am luat cina şi ne-am întors în pat, doar ca să stăm lipiţi unul de celălalt şi să vorbim. Bineînţeles, i-am spus Mayei că o iubesc, ceea ce era adevărat şi mai este încă, şi am întrebat-o dacă mă iubeşte.
- Da, a spus serioasă. Dar vei vedea că iubirea rareori durează şi că poţi iubi mai multe persoane în acelaşi timp.
- Vrei să spui că mai ai un prieten? am întrebat-o speriat.
- Păi, soţul meu, mi-a răspuns, mijindu-şi puţin ochii. Dar nu-ţi face griji. Ideea că nu poţi iubi decât o singură persoană este motivul pentru care cei mai mulţi oameni trăiesc în confuzie.

Mi-a spus că şi-ar fi dorit copii şi că se gândea să-şi găsească o slujbă de profesoară.
- Când?
- Nu chiar acum. După ce mă părăseşti.

Am făcut din nou dragoste şi apoi încă o dată, până când a trebuit să mă scol ca să mă duc la şcoală.

Nu puteam ieşi împreună: Béla n-ar fi de acord, mi-a spus, ceea ce m-a făcut să bănuiesc că el ştia de noi. Era foarte politicos când ne întâlneam şi îi eram recunoscător pentru desele absenţe. Însă chiar şi numai între cei patru pereţi aveam tot ce ne doream - mâncare, cărţi, muzică şi un pat mare. La fel de intens ca de momentele de dragoste îmi amintesc cum ne frecam unul de celălalt şi ne adulmecam cum fac câinii - şi mai ales de obiceiul nostru de a ne tăia unghiile împreună, cu mâinile şi picioarele atât de încâlcite, încât e o minune că nu ne-am tăiat mai des decât am făcut-o.

Toate acestea trebuie să-mi fi afectat înfăţişarea sau cel puţin felul de a fi: am început să observ că femeile mă luau în seamă. Poate pentru că-mi pierdusem aerul disperat. Şi chiar dacă îmi plăcea în continuare să privesc femei străine, nu mai aveam crampe în stomac.

La şcoală, profesorii au fost uimiţi de noul meu aer de siguranţă şi au hotărât că am "calităţi de conducător".