Am scris şi publicat câteva cărţi (romane, proze scurte, povestiri, eseuri) de care sunt extrem bucuros, tocmai pentru că eu sunt autorul lor.
Uneori mi-am asumat, prin mărunte şi poate nesemnificative note memorialistice, calitatea de cronicar al vremurilor prin care-am trecut.
Formaţia mea, prin studii universitare şi doctorale - ca absolvent al Academiei Naţionale de Muzică din Bucureşti în anul 1974 - este aceea de muzicolog, profesor de estetică şi pian. Pasiunea pentru cinematografie m-a condus către realizarea mai multor filme artistice de scurtmetraj, încă din timpul liceului, dintâi la Timişoara, apoi la Bucureşti şi Ploieşti, ca realizator al unor filme documentare şi emisiuni culturale de televiziune.
Pasiunea pentru fotografie s-a născut la Ploieşti, la începutul anilor '80, când, experimentând un mod vizionar de a realiza imagini artistice, am inventat formele fotospaţiale, fără să am habar că exista în România o asociaţie puternică a artiştilor fotografi.
Artistul fotograf ploieştean David Friedmann, preşedintele Filialei Muntenia a AAF, a fost cel care m-a prezentat celor din Bucureşti ca fiind un artist fotograf autentic ce întrunea calităţile necesare pentru a deveni membru al Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România, ceea ce s-a şi întâmplat în anul 1982.
Una dintre fotografiile din vremea aceea, cu titlul Anii întunericului, a fost trimisă de conducerea AAF la un concurs de fotografie din Londra, unde a obţinut, surprinzător pentru mine, un premiu în contra-valoare valutară de 2.000 de lei, adică mai mult decât salariul unui profesor pe-o lună.
FORMELE FOTOSPAŢIALE...
Ce erau, de fapt, acele invenţii ale mele pe care le-am numit forme fotospaţiale şi care-au fost expuse în mai multe expoziţii personale şi internaţionale din ţară (Sala Dalles, Galeriile AAF din Bucureşti, Palatul Culturii şi Muzeul de Artă din Ploieşti, Cluj etc.) şi peste hotare, la Szczeczin şi Gdansk, în Polonia?
Cum s-au născut ele?
Ce semnificau?
În ce consta forţa lor expresivă?
Pe scurt, la începutul anilor '80 am făcut rost de câteva plăci mari de polistiren folosite pentru termoizolaţii pe şantierele de construcţie ale noilor blocuri din zona de vest a Ploieştiului.
Am născocit nişte poliedre iregulare de mari dimensiuni (aproximativ 1,60 m înălţime) pe care le-am "îmbrăcat" la întuneric în hârtie fotografică-sul, neexpusă, neprelucrată în laborator, lată de 90 cm şi lungă de 20 de metri, procurată de la Combinatul chimic Azo-Mureş din Târgu-Mureş, prin intermediul unuia dintre directorii de-atunci, ing. Moraru.
Pe parcursul unei nopţi întregi, cu camuflaj perfect împotriva luminilor stradale, am folosit coridorul de la etajul întâi al Liceului de Artă din Ploieşti unde eram profesor de pian, drept uriaş laborator foto perfect: aveam ciment-mozaic pe jos şi sursă de apă.
Am îndreptat obiectivul aparatului de mărit Krokus la orizontală, către zona poliedrului aflat la vreo 5 metri distanţă.
Am expus vreo zece probe pe mici petice de hârtie, cu poliedrul acoperit cu o husă groasă de pian.
Apoi, înlăturând husa, am proiectat filmul foto peste poliedrul devenit "formă fotospaţială".
Ce fascinante anamorfoze răsăreau, sub ochii mei!
Toate suprafeţele poliedrului, aşezate oblic, iregular, se alungeau sau se turteau, sub spotul de lumină al Krokusului.
Paradoxal, se inversa şi perspectiva, punctul de fugă părând a se insinua către mine, nu către orizont.
O adevărată încântare a ochiului.
Am oprit comutatorul aparatului de mărit şi am rămas doar în lumina verde gălbuie a filtrului de laborator special destinat developării hârtiei foto alb-negru.
Anamorfozele dispăruseră ca prin farmec, poliedrul era iarăşi "alb", ca la început.
Fizic însă, deşi invizibilă, imaginea latentă deja se născuse prin finele cristale ale halogenurii de argint.
Împreună cu o colaboratoare de nădejde, bună prietenă şi tovarăşă de laborator, am înmuiat nişte bureţi mari, pregătiţi din timp, în găleţi de plastic pline cu revelator pe care l-am întins uşor, cu mişcare de pensulă, peste suprafeţele poliedrului îmbrăcat în hârtie foto.
Cei care-au asistat măcar o dată în viaţă la developarea unei fotografii în laborator, vor înţelege mai bine: ca nişte năluci, se iveau cu-ncetul contururi ale imaginii proiectate de la depărtare cu ajutorul Krokusului.
De îndată ce imaginea a apărut în toată splendoarea ei, am îndreptat cu furtunul un jet de apă curată spre poliedru, spălându-l câteva minute bune. Abia după aceea, cu alţi bureţi, am aplicat fixatorul, aflat în alte găleţi.
Şi-apoi, o spălare cu apă, temeinică, în final.
O bălăcăraie de nedescris se întindea pe tot coridorul, dar eram pregătiţi cu bucăţi mari de pânză rupte din cearceafuri vechi, aşa încât până spre dimineaţă, am făcut curăţenie-lună cu T-urile femeilor de servici.
Unicul nostru aliat a fost portarul şcolii, nea Moise, un om, pâinea lui Dumnezeu de bun.
Nimeni din conducerea şcolii, niciodată, nu a aflat ce s-a întâmplat în noaptea aceea în şcoală.
Am dus cu grijă poliedrul, ca pe un trofeu, în sala de sport, unde l-am lăsat până spre dimineaţă să se usuce în zona caloriferelor.
Înfăţişa un nud de femeie.
Epilog.
Directorul Moraru de la Azo-Mureş, încântat de idee, mi-a promis câteva recipiente (termosuri) cu emulsie fotosensibilă pentru fabricarea hârtiei foto.
Urma să modelez, nu din polistiren, ci din carton, hârtie şi aracet iar mai apoi dintr-un compozit special de fibră de sticlă, câteva alte forme fotospaţiale, de data asta în linii curbe, nu frânte, asemănătoare sculpturilor suprarealiste interbelice ale lui Hans Arp, pe care să aplic la întuneric o emulsie fotosensibilă, ce putea fi developată prin tehnici fotografice.
Obţinusem, cu mare greutate, şi o finanţare de la inspectoratul de cultură Prahova.
Visam o uriaşă formă fotospaţială, înaltă de 7-8 metri, amplasată în Sala paşilor pierduţi a Palatului Culturii (fost Palat al Justiţiei).
La doar câteva luni după proiectul meu a venit Revoluţia din decembrie.
Tot atunci, după valul de entuziasm post-revoluţionar, a răsărit din nefericire şi tăvălugul nemilos al discordiei printre artiştii din toate domeniile: scriitori, muzicieni, actori, regizori, pictori, sculptori, arhitecţi, artişti fotografi.
În scurtă vreme, Asociaţia Artiştilor Fotografi din România, singura care-şi permitea obrăznicia şi curajul, cumva inconştient, de a nu publica fotografia conducătorului unic pe prima pagină interioară a revistei sale de profil, devenea o amintire.
La fel ca şi această mică evocare de cronicar neînsemnat al vremurilor de demult, când artiştii fotografi erau cu-adevărat revoluţionari şi nu de puţine ori manifestau rezistenţă prin cultură, expunându-şi cu îndrăzneală operele.
wikipedia.org/Ioan_Mihai_Cochinescu