Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Buñuel, Lorca, Dalí: Enigma fără sfârşit


Agustín Sánchez Vidal

30.11.2005
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Agustín Sánchez Vidal
Buñuel, Lorca, Dalí: Enigma fără sfârşit
Editura Curtea Veche, 2005


traducere de Luminiţa Voinea-Răuţ



  Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****

Intro


Agustín Sánchez Vidal este profesor de literatură spaniolă şi istoria cinematografiei şi a altor mijloace audiovizuale la Universitatea din Zaragoza. A fost visiting teacher şi a susţinut diverse conferinţe la universităţi europene şi americane. A publicat numeroase articole şi douăsprezece cărţi, unele dintre acestea fiind traduse în alte limbi. Dintre ele, menţionăm următoarele: Romanele lui Joaquín Costa, Miguel Hernández la răscruce şi diferite ediţii critice despre Miguel Hernández: Specialist în Luni, Fulgerul neîntrerupt, Poezii complete, Epistolarul şi Cel mai curajos toreador.

Între 1979 şi 1980 a lucrat împreună cu Luis Buñuel la volumul ce cuprinde Opera literară a cineastului, aprofundând tot mai mult universul regizorului aragonez prin cărţile: Luis Buñuel, Opera cinematografică şi Viaţa şi opiniile lui Luis Buñuel.

A colaborat la diverse volume colective, cum ar fi: Miguel Hernández, Suprarealismul, Istoria şi critica literaturii spaniole, Simultanéisme / Simultaneità (Editura Nizet din Paris / Editura Bulzoni din Roma), Trent' Anni di Avanguardia Spagnola (Editura Jaca Book din Milano), Din dragoste pentru Larrea, Document Miguel Hernández, Suprarealism: ochiul solubil (revista Litoral) şi Catalogul retrospectivei dedicate lui Luis Buñuel la Festivalul de la Veneţia din 1984.

În 1988, volumul Buñuel, Lorca, Dalí: Enigma fără sfârşit obţine Premiul Espejo de España.

*****

Un grup de prieteni


Buñuel va sta la Reşedinţă mai bine de şapte ani, între 1917 şi 1925, când se mută la Paris, ceea ce nu-l împiedică însă să revină din când în când la Madrid. Lorca intră la Reşedinţă în 1919 şi stă tot până în 1925, dar ulterior revine aici mai des decât Buñuel, până în 1928. Dalí va locui aici între 1922 şi 1926, când e expulzat definitiv din Şcoala Superioară de Bele-Arte San Fernando.

Deci între 1922 şi 1925 au loc cele mai multe evenimente din viaţa celor trei rezidenţi care ne interesează. Aceşti trei ani sunt decisivi, ei realizând lucruri importante pentru vârsta lor: când se împrietenesc, Lorca are 23 de ani, Buñuel 21, iar Dalí 18. Diferenţa de vârstă e esenţială pentru a înţelege poziţia fiecăruia.

Deşi nu era cel mai mare, Buñuel era cel mai vechi în Reşedinţă, şi se bucura de un oarecare prestigiu datorită forţei sale fizice. După el a venit Lorca. Iată cum evocă întâlnirea cu el viitorul cineast: "Federico García Lorca a ajuns în Reşedinţă doi sau trei ani după mine... Sclipitor, şarmant, elegant, cu cravata impecabilă, cu privirea întunecată şi strălucitoare, Federico exercita o atracţie, un magnetism căruia nimeni nu-i putea rezista... I-a cunoscut pe toţi destul de repede şi s-a făcut remarcat de toată lumea. Camera lui din Reşedinţă s-a transformat în locul de întâlnire cel mai căutat din Madrid".

Nu trebuie să uităm că aragonezul şi granadinul au stat împreună peste doi ani înainte de sosirea lui Dalí, iar relaţia lor, după cum povestea Buñuel, era departe de a fi una superficială: "Prietenia noastră profundă datează de la prima întâlnire. Deşi nu putea exista un contrast mai mare între aragonezul necioplit şi andaluzul rafinat - sau poate tocmai datorită acestui contrast -, eram aproape nedespărţiţi. Seara ne duceam undeva în spatele Reşedinţei, ne aşezam pe iarbă (câmpurile şi terenurile virane se întindeau atunci până la orizont) şi îmi citea poeziile lui. Citea excelent. În preajma lui mă transformam treptat, treptat şi descopeream o lume nouă, pe care el mi-o dezvăluia în fiecare zi".

Într-adevăr, Buñuel va considera întotdeauna că datorită lui Lorca i s-a trezit vocaţia literară, el şi Américo Castro fiind cei care l-au determinat să renunţe la profesia de inginer agronom şi să se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie. Graţie lui Lorca s-a dedicat Buñuel scrisului; a scris foarte mult, mai ales între 1923 şi 1929. Abia mai târziu, după succesul Câinelui andaluz, înţelegând că nu scrisul e menirea lui, a descoperit ce anume îl atrage: cinematografia. Faptul că era vorba de un domeniu lipsit de concurenţă a contat enorm.

Scamator abil, Buñuel şi-a limitat relaţia cu Lorca la câte o întâmplare mai mult sau mai puţin importantă, din pricina homosexualităţii lui Federico, care nu era chiar necunoscută, după cum pretindea el. Iată ce povestesc José Bello şi Moreno Villa: "Nu toţi studenţii îl iubeau. Unii îi miroseau defectul şi se îndepărtau de el".

Dar iată şi mărturia lui Buñuel: "Cineva a venit să-mi spună că un oarecare Martín Domínguez, un basc foarte robust, susţinea că Lorca era homosexual. Nu puteam crede o asemenea enormitate. Pe vremea aceea, la Madrid erau cunoscuţi doar doi sau trei pederaşti şi nimic nu mă făcea să bănuiesc că Federico putea fi homosexual.

Iată-ne unul lângă altul în cantină, aşezaţi vizavi de masa oficială, la care în ziua aceea mâncau Unamuno, Eugenio d'Ors şi don Alberto, directorul nostru. După supă, i-am spus în şoaptă lui Federico:
- Hai afară. Trebuie să vorbim despre ceva foarte grav.

Uşor surprins, acceptă. Ne ridicăm. Ni se permite să plecăm de la masă înainte de a termina prânzul. Ne ducem într-o cârciumă din apropiere şi acolo îl anunţ pe Federico că mă voi bate cu bascul, cu Martín Domínguez.
- De ce? - mă întreabă Lorca.

Şovăi o clipă, nu ştiu cum să mă exprim, apoi îl întreb direct:
- E adevărat că eşti maricón?

Profund jignit, se ridică în picioare şi-mi spune:
- Noi doi nu mai avem ce vorbi!
După care pleacă.

Bineînţeles că ne-am împăcat în aceeaşi seară. Federico n-avea nimic efeminat în comportament şi nu era deloc afectat. De altfel, nu-i plăceau nici parodiile sau glumele pe tema asta - cum era, de pildă, aceea cu (Louis) Aragon care, invitat peste câţiva ani la Madrid ca să susţină o conferinţă, l-a întrebat pe director, vrând să-l scandalizeze, ceea ce a şi reuşit: Nu cunoaşteţi cumva vreo toaletă publică interesantă, pe aici, pe undeva?"

Dar dincolo de aceste mărturii, ne vom ghida după cea a lui José Bello, care, graţie personalităţii şi bonomiei lui, s-a înţeles bine cu cei trei creatori şi chiar a jucat un rol crucial în traiectoriile lor. Multe dintre ideile lor comune aparţin de fapt lui José Bello, afirmă José Bergamín chiar pe prima pagină a publicaţiei La Gaceta Literaria (1.2.1929). Vorbind despre suprarealism, sunt citaţi spaniolii şi este menţionat impactul acestei mişcări, "cel pe care au pretins că l-au avut, prin câteva încercări nu prea reuşite, José María Hinojosa şi, probabil, Federico García Lorca şi pictorul catalan Salvador Dalí, prin diverse preocupări picturale echivalente, mai puţin originale, mai puţin autentice din acest punct de vedere decât iniţiatorul şi aproape maestrul extra-literar, José Bello y Lasierra, prietenul nostru".

Opinia (lui Bergamín) coincide întru totul cu alte mărturii. Francisco García Lorca consideră că "Pepín era o persoană importantă, fundamentală în acel grup, în acea epocă". Santiago Ontañón, ale cărui păreri similare le-am amintit deja, a făcut afirmaţii mai concrete şi mai clare: "În Câinele andaluz regăsim mult mai multe idei ale lui Pepín Bello decât ale lui Dalí. Toată teoria cu "carnuzo", cu măgarii morţi şi celelalte lucruri îl obseda pe Pepín Bello... Căci teoria cu carnuzo (stârvul) e cam ce apare în film, nu-i aşa? E putregaiul burghez, sunt familiile de duzină..., împotriva cărora luptăm cu toţii, nu-i aşa? Cu alte cuvinte, trădarea, bătrânii domni reacţionari. În fine, toate astea. Mie mi se pare că un carnuzo, să spui "un carnuzo" e ceva aproape inefabil, nu-i aşa? De aceea apar măgarii, măgarii morţi, stârvurile deasupra pianului, ca şi Tablele de Legi şi mariştii şi educaţia religioasă şi toate astea... nu-i aşa? Dar multe din toate astea erau ale lui Pepín."

J. R. Masoliver spunea despre Bello că era "instructorul suprarealiştilor spanioli" în Helix, o revistă la care colaborau Dalí şi Buñuel. Alberti, care a pictat şi el măgari putreziţi, îl asigură pe Max Aub: "Relaţia dintre Buñuel şi Dalí a fost de lungă durată, la fel şi cea cu Pepín Bello, căci Pepín Bello a exercitat o mare influenţă asupra lor. Pepín Bello era un tip genial. Era un trecător prin Reşedinţă, care fusese rezident; foarte graţios, foarte ager, căruia i se întâmplau lucruri extraordinare. Toate chestiile alea cu măgarii şi pianele fuseseră ideile lui Pepín Bello. Buñuel o ştie foarte bine. Pepín era plin de imaginaţie, şi treaba cu putrefacto (putregaiul) şi cu toate celelalte îi aparţinea lui. Atunci a desenat Dalí "el putrefacto" şi alte lucruri, dar omul care vorbise cel mai mult despre ele, petrecându-şi timpul pe străzi, fără nici o treabă, era Pepín, făcând acel putrefacto. Inventând... Asta s-a întâmplat şi când au apărut "el anaglifo", "el ruismo"... Ruismo era tendinţa de a hoinări pe străzi. Sunt foarte puţine exemple de ruismo."

Pe vremea aceea, José Bello n-avea nici cea mai mică idee că asista la adevărate momente istorice, deşi era conştient de personalitatea celor trei prieteni, care ulterior vor ajunge celebri şi universali. De fapt, fiindcă îl aprecia în mod deosebit pe Federico, a acceptat chiar să împartă camera cu el, ceea ce se întâmpla doar în mod excepţional.

El, Buñuel, Lorca şi Dalí locuiau în camere individuale, încălzite, în pavilioanele 1 şi 2, aflate în faţa pavilioanelor 3 şi 4, mai ieftine, fără radiatoare. Federico era foarte delăsător; îşi făcea brusc apariţia, fără a rezerva în prealabil camera. Şi atunci apela la un prieten, care de regulă era José Bello. Asta nu-l împiedica pe Lorca să vorbească despre camera lui, spunând că Pepín stătea cu el, nu invers.

Într-una dintre puţinele scrisori cunoscute, adresate de Lorca lui Bello, se face aluzie tocmai la această convieţuire şi familiaritate dintre ei: "Pepín, ce-ţi aminteşte această fotografie orientală a mea, o adevărată efigie, de pasăre pe jumătate vie şi pe jumătate visată? La ce te gândeai când mi-ai făcut fotografia asta? Nu vezi pe peretele alb cum atârnă ceasul tău de mână? Nu-ţi vezi faimoasa cuvertură în carouri?"

José Bello a ajuns chiar să scrie dedicaţii pe Cartea de poeme (1921) a lui Federico, fiindcă aveau mai multe exemplare în cameră, iar pe poet nu-l prea interesa gluma asta cu dedicaţiile. Îşi mai aminteşte şi cât de încet scria: "Federico scria mult şi încet. Şi urma întotdeauna acelaşi ritual. Se aşeza pe marginea patului, foarte încordat (nu stătea niciodată pe pat într-o atitudine indolentă) şi-şi punea cuvertura peste genunchi, cu multă grijă, extrem de scrupulos. Deasupra punea o carte sau o mapă, pe care începea să scrie. Eu mă tot plimbam prin cameră, făcându-mi de lucru, dar nici nu mă băga în seamă. Eram conştient că era într-o altă lume, în lumea lui. Şovăia, se ridica în picioare, se învârtea dintr-o parte în alta, fredonând ceva (dorind parcă să se elibereze de tensiunea scrisului), făcea cale întoarsă, se întorcea la pat şi la cuvertură, ştergea... şi aşa puteau să treacă două ore pentru patru versuri. Era foarte sârguincios cu scrisul, fiind opusul lui Alberti, care odată mi-a scris dintr-o răsuflare un sonet (o minunăţie de sonet) pentru logodnica mea, Araceli Durán, sora lui Gustavo Durán."

Pe de altă parte, Federico era foarte pudic, atât fizic cât şi sentimental. Şi, cu toate că nu avea un aspect de macho (atât de evident la Luis Buñuel, de pildă), nu părea să fie câtuşi de puţin homosexual, deşi prietenii lui ştiau şi ţineau cont de asta în anumite împrejurări (când mergeau la bordel). Dar nu-l afecta câtuşi de puţin. E drept, era foarte rezervat cu problemele lui personale şi momentele delicate le trăia de unul singur: dispărea pur şi simplu. Când îşi făcea iarăşi apariţia era vesel şi aşa rămânea, fără să-şi schimbe buna dispoziţie. Deşi ghiceai că în sufletul lui se frământa. Nu-i plăcea nici să-şi prezinte familia, la care ţinea foarte mult. Poate fiindcă păreau cam ţărani şi provinciali.

Buñuel, care sesizase această uşoară urmă de provincialism la Federico, subliniase odată, oarecum lăudăros, că hainele lui erau mai bune decât ale lui Lorca ("Nu-i rău costumul pe care-l porţi; dar bineînţeles că nu e ca al meu..."). Şi asta fiindcă şederea la Madrid îl făcea să fie oarecum îngâmfat, ascunzându-şi aceeaşi frustrare provincială şi ruşinea resimţită când ajunsese cu familia în capitală, în 1917: "Nu fusesem la Madrid decât o singură dată, pentru câteva zile, împreună cu tata. Când am revenit, în 1917, cu părinţii în căutarea unui loc unde să-mi continuu studiile, la început m-am simţit intimidat şi paralizat de provincialismul meu. Mă uitam discret cum se îmbrăcau şi cum se purtau oamenii, ca să-i imit. Mi-l amintesc şi acum pe tata, cu o canotieră pe cap, dându-mi explicaţii cu voce tare pe strada Alcalá şi arătând cu bastonul. Eu, cu mâinile în buzunare, priveam în altă parte, de parcă nu eram cu el."

În Autobiografia lui, păstrată în Muzeul la Artă Modernă din New York, cineastul va fi şi mai explicit: "M-am dus la Madrid ca să studiez. Trecerea de la provincie la capitală a fost pentru mine la fel de traumatizantă ca pentru un cruciat care ajunge deodată pe Bulevardul Cinci din New York".

O zi la Reşedinţa Studenţilor


Descrierea camerei monahale a lui Lorca, făcută de Alberti, ne poate servi pentru reconstituirea unei zile la Reşedinţă: "E aproape o chilie, veselă şi luminoasă. Patru pereţi albi, goi. Cel mult un desen de Dalí, recent fixat deasupra patului. Asta fiindcă ne aflăm în Reşedinţa Studenţilor, sus, pe Hipodromul madrilen. O chilie? Poate mai degrabă o colivie mică, suspendată între doi leandri roz, îmbrăţişată de doi caprifoi pioşi, păzită de plopi înalţi, tremurători, deasupra canalului Lozoya. Şi totul la îndemână: floare, copac, cer, apă, muntele singur, albastru, Guadarrama deja fără zăpadă".

Camerele Reşedinţei erau duble sau individuale şi aveau un mobilier sobru; patul, pe care se aflau nişte perne, servea şi de canapea. În rest, totul depindea de inspiraţie. Buñuel, Lorca şi Dalí erau foarte austeri; nu-şi prea decorau camera. Dalí îşi atârna un tablou sau un desen de-al lui, iar Lorca vreo fotografie, dar în rest pereţii rămâneau goi.

La Reşedinţă, ziua avea un oarecare ritm european: trezirea la o oră rezonabilă, fără siestă după-masă şi fără nopţi pierdute. Între opt şi nouă dimineaţa toată lumea lua micul dejun în sala de mese, după care fiecare pleca la facultate. Numai în mod excepţional te puteai trezi târziu, luând micul dejun în cameră. Dar nu era nevoie să zoreşti pe nimeni: totul funcţiona de la sine şi important era să funcţioneze.

Studenţii luau de regulă tramvaiul 8 (pe traseul Puerta del Sol - Hipodrom), cu care s-a întâmplat odată ceva, după cum îşi aminteşte Julio Jordana de Pozas: "Tramvaiul care trecea prin faţa Reşedinţei se oprea la cererea călătorilor, până ce primarului i-a venit ideea să facă staţii fixe. Luis ne-a învăţat cum să sărim pe geam, până au hotărât să facă o staţie acolo unde ne convenea..."

Prânzul şi cina se serveau în două serii, cu excepţia duminicii, când studenţii mâncau toţi odată. Trei feluri, abundente şi gustoase, erau servite în vase din porţelan de Talavera de chelneriţe îmbrăcate în uniforme. O dată la două săptămâni, rezidenţii îşi puteau invita prietenii să mănânce gratis, dar fără să abuzeze. Aceşti prieteni puteau fi Eugenio Montes, Pedro Garfias, Dámaso Alonso, Rafael Alberti, Gerardo Diego...

Bello, Lorca şi Buñuel mâncau de obicei lângă prezidiu, unde se aşezau don Alberto Jiménez Fraud şi invitaţii lui de vază (Unamuno, Ortega, D'Ors, Juan Ramón Jiménez...). Dar nu era chip să-l aşezi acolo pe Dalí, care era de o timiditate patologică. Pentru el toate aspectele vieţii practice erau adevărate labirinturi, tailones: biletele de examen erau tailones, biletele de tramvai sau de teatru erau tailones, la fel şi facturile... şi asta era abisul, totul extrem de complicat.

După masa de prânz nu se dormea. Puteai fuma o ţigară în salon (dar niciodată în sala de mese) sau urcai în cameră să bei ceaiul: multe ceşti de ceai, ceea ce ulterior va deveni Disperarea ceaiului într-un desen simpatic al lui Lorca. Ceaiul îl beau de obicei în camera lui Juan Vicens, care avea 28 de ani, era orfan şi moştenise ceva avere, ducând aşadar un trai îndestulat. Îşi permitea chiar să fumeze şi tutun englezesc. Disperarea ceaiului se termina pe la ora cinci, când fiecare îşi relua activitatea.

După cina servită în două serii (la 21 şi la 21,30) studenţii nu prea ieşeau în oraş, fiindcă Reşedinţa era departe de centru. Federico avea obiceiul să le citească prietenilor lui o comedie de Lope de Vega, lecturi la care Buñuel nu prea lua parte. Lorca citea excepţional. Era capabil să intre în pielea personajelor, astfel încât publicul îşi putea da seama cine vorbea, fără a i se mai spune numele (deşi uneori, când intuia că ascultătorii îl uitaseră, îl repeta pentru a le reîmprospăta memoria). José Bello îşi aminteşte: "Se aşeza pe pat, deschidea volumul cu comediile lui Lope din Biblioteca Rivadeneyra şi ne citea câte un text în fiecare seară. Era o minunăţie. Puteai sta ore în şir ascultându-l. Eu n-am citit nici o comedie de Lope, tot ce ştiu e ce am auzit de la Federico. Şi-mi amintesc peste o sută..."

Umbra lui Maldoror


În toată această perioadă din creaţia lui Dalí, umbra lui Federico se suprapune peste a lui Salvador într-o serie de imagini dedublate, condiţionând-o şi chiar eclipsând-o pe cea a pictorului: "Umbra lui Maldoror se aşternea peste viaţa mea, şi asta tocmai în perioada în care, pe durata unei eclipse, o altă umbră, cea a lui Federico García Lorca, a întunecat virginala originalitate a spiritului şi cărnii mele... Am început să fug de Lorca şi de grupul ce devenea din ce în ce mai mult grupul său. Acesta a fost punctul culminant al irezistibilei sale influenţe şi singurul moment din viaţa mea când am întrevăzut chinurile geloziei".

Din aceste cuvinte se deduce o relaţie afectivă şi chiar fizică, în mod evident. Buñuel a povestit în Conversaţii cu Max Aub nişte lucruri pe care le-a trecut sub tăcere în memoriile sale: "(Lorca şi Dalí) erau prieteni, asta da. El era mult mai prieten cu Federico decât eram eu. Eu eram mai prieten cu Dalí decât cu Federico. Mie opera lui Federico nu-mi place deloc. Teatrul lui mi se pare foarte prost. Îmi plac câteva poezii, şi nu foarte mult. Ca om, era genial. Ţin minte că odată, când s-a întors de la New York, mi-a zis: "Tu eşti foarte prost şi nu înţelegi nimic, dar să-ţi spună ăsta (Dalí) ce-am făcut eu". Iar Dalí, cu accentul lui catalan, pe care nu şi l-a pierdut niciodată, mă asigura: "Da, e ceva extraordinar, extraordinar". Aşa că am hotărât ca Federico să ne citească piesa lui, Don Perimplín... La sfârşitul primului act ieşea nu ştiu ce din cuşca sufleorului. La care eu am zis: "E foarte rău". Federico s-a ridicat foarte indignat: "Dar Dalí nu e de aceeaşi părere. Nu meriţi să fii prietenul meu". Şi, întorcând-se spre Dalí, îl întreabă: "Nu-i aşa?", la care Dalí zice: "Într-adevăr, nu e bine, nu". Atunci Federico s-a ridicat furios, şi-a strâns hârtiile şi dus a fost. Noi l-am urmat, vorbind cu glas tare, ca să ne audă şi el. Aşa a ajuns la o biserică a cărei intrare dădea spre Gran Vía. A intrat şi a îngenuncheat, desfăcându-şi braţele. Şmecherul ştia că noi îl vedem. Dalí şi cu mine am mers mai departe şi ne-am dus să bem ceva. A doua zi l-am întrebat pe Salvador, care stătea în aceeaşi cameră cu Federico: "Ei, cum e?" "E în regulă. A încercat să facă dragoste cu mine, dar n-a reuşit"."

Buñuel îşi aminteşte pesemne ceva de prin 1931, şi referindu-se la alţi prieteni din epocă, afirmă: "Nu, eu nu cred că vreunul dintre ei era homosexual cu adevărat, cu excepţia lui Federico şi Cernuda. Pe vremea aceea era o oarecare promiscuitate în Reşedinţă, ce nu depăşea însă nişte săruturi sau ceva de genul ăsta, dar nici unul dintre noi nu era homosexual. Lui Dalí nici că i-ar fi păsat, cu imoralitatea lui. Dar nu, nu era nimic... Federico era impotent... După părerea mea, cel puţin pe vremea aceea (în Reşedinţă) nu era homosexual. Poate în Argentina... Când s-a întors din Cuba mi s-a părut mai desfrânat. Dar nu putea. Dalí a spus-o... Şi totuşi, nu putem uita că cei mai buni poeţi din generaţia noastră, Federico García Lorca şi Luis Cernuda erau homosexuali. Şi nu mă refer la acea tendinţă generală a scriitorilor señoritos din generaţia noastră de a se înflăcăra, de a trăi o prefăcută camaraderie masculină, cum s-a întâmplat cu atâţia colegi pe care prefer să nu-i numesc, fiindcă poate nu e bine, dar care se sărutau ca şi cum ar fi fost ceea ce de fapt nu erau".

După Buñuel, Max Aub comentează, la rândul lui: "Vorbim despre Dalí. De fapt, ura lui Luis se datorează faptului că Dalí a dezvăluit lumii, în declaraţiile lui, în cărţile lui, homosexualitatea lui Federico". Max Aub se referă la declaraţii cum au fost cele pe care pictorul le-a făcut lui Alain Bosquet în cartea Convorbiri cu Salvador Dalí. Iată ce spune Salvador despre relaţiile lui cu Lorca în perioada când acesta scria Odă pentru Salvador Dalí: "Lorca era pederast, cum se ştie, şi îndrăgostit nebuneşte de mine. A încercat de două ori să mi-o tragă. Asta mă deranja mult, pentru că eu nu eram pederast şi nu voiam să cedez. În plus, mă durea. Aşa că treaba n-a avut loc. Din punctul de vedere al prestigiului însă, mă simţeam foarte flatat. Căci, în adâncul fiinţei, îmi spuneam că-i un foarte mare poet şi că-i datoram puţin din gaura curului Divinului Dalí! Până la urmă, a sedus o tânără fată, care s-a sacrificat în locul meu. Nereuşind să mă convingă să-mi pun curul la dispoziţia lui, mi-a jurat că sacrificiul fetei era compensat de sacrificiul lui, al lui Lorca: era pentru întâia oară când se culca cu o femeie."

Comentând acest episod şi întrebându-se asupra identităţii fetei sacrificate, Carlos Rojas crede că ea reiese "din context". Din cele relatate mai sus, presupun că se referă la sora pictorului. Rojas îşi aminteşte confidenţa pe care i-a făcut-o Dalí lui Pauwels, potrivit căreia Lorca i-ar fi şoptit unicei femei cu care s-a culcat în viaţa lui versuri din balada Thamar şi Amnón: "Şi-n buricul degetelor / freamăt de roză ce-o să geamă".

Şi continuă, amintind ce-i povesteşte Lorca lui Ignacio Agustí în 1935, evocând o seară de vară când Federico şi Salvador dau peste Ana María Dalí, adormită pe plajă: "Ana María era admirabilă, culcată şi neaşteptată, cu ochii închişi şi o respiraţie care-i legăna pieptul încet, cu o senzualitate abia stăpânită. Am rămas locului privind-o. Eram uluit în faţa acelei frumuseţi minunate, ce amintea de o statuie grecească. Carnea, albă şi neagră deopotrivă, părea c-o să-i rupă costumul de baie". Lorca laudă sânii fetei şi, spre surprinderea lui, Dalí îl ia de mână şi-l împinge spre ea: "Atinge-i sânii, omule, atinge-i!"

Crâmpeie de incest


Dintr-o scrisoare trimisă de Dalí lui Lorca ştim că Thamar şi Amnón făcea parte dintre puţinele poezii care-i plăceau pictorului din volumul Romancero gitano, deoarece conţinea "crâmpeie de incest". De aici deduce Rojas (apropo de interpretarea propusă de Rafael Santos Torroella tabloului din 1934, Craniul atmosferic sodomizând un pian cu coadă) că Lorca a încercat să-l posede fizic pe Dalí şi că înlocuirea cu Ana María a avut loc ulterior, la Figueras sau la Cadaqués.

Dintr-un recent interviu cu Dalí rezultă că tânăra cu pricina nu era Ana María, ci o fată "care n-avea nici un fel de inhibiţii sexuale" şi "frecventa grupul care alterna între Reşedinţa Studenţilor şi Academia Regală de Bele-Arte San Fernando". În plus, "îi oferea lui Federico avantajul că avea sânii foarte mici" ("Lui Lorca îi displăceau mai ales sânii femeilor", explică Dalí).

În interviu exprimă într-o manieră plastică ceea ce ştim deja din convorbirile cu Bosquet: "Rezultă că Lorca, îndrăgostit la nebunie de Dalí, dorea să aibă relaţii intime cu el ("A vrut de două ori să mi-o tragă"), dar că pictorul, chiar dacă dorea să-i facă pe plac, era incapabil să accepte acest lucru. Asta a tot repetat-o Dalí. Şi a mai spus că Lorca, a doua oară, a sacrificat în locul lui o fată pe care n-o numeşte, prima cu care ar fi întreţinut o relaţie sexuală. Fata fără sâni a fost supusă sacrificiului, care are loc chiar în faţa lui Dalí. "Federico era excitat ştiind că eu îl priveam", comentează pictorul spre surprinderea noastră. "Şi-a transferat întreaga pasiune asupra fetei..." Dalí insistă că nu-şi aminteşte ca Lorca să mai fi avut vreun contact sexual cu altă femeie. Pictorul insistă asupra profunzimii acelei mari iubiri: "Pentru mine era o onoare că Federico era îndrăgostit de mine. Asta nu era prietenie, ci o pasiune erotică foarte puternică. Ăsta e adevărul"."

În privinţa lui Buñuel, iată ce spune Dalí: "A fost întotdeauna împotriva lui Lorca din pricina homosexualităţii lui". Regizorul aragonez nu vedea astfel chestiunea respectivă, când vorbea despre ea cu Max Aub şi se grăbeşte să clarifice: "Oricum, trebuie să spunem, pentru a nu exista nici o îndoială, că pentru noi un poponar era la fel de bărbat ca oricare altul, sau la fel de femeie ca oricare alta. Era un poponar şi gata. Ce să faci? Aşa s-a născut!"

Emilio Sanz de Soto a povestit o întîmplare semnificativă la un simpozion despre Buñuel, susţinut la Universitatea Yale şi merită s-o reproducem aici pentru fineţea cu care surprinde atitudinea lui Buñuel: "Luis mi-a povestit că, după succesul Câinelui andaluz, a fost invitat, la sfârşit de săptămână, în casa cubistă de la ţară a viconţilor de Noailles. După genialul aragonez, era cea mai rafinată şi mai selectă ambianţă văzută vreodată. Era el, Buñuel, împreună cu Igor Stravinsky şi un tânăr şi renumit dirijor... şi la un moment dat tânărul dirijor le-a zis: "Aţi observat că toţi invitaţii din casa asta sunt homosexuali... numai noi trei nu suntem". La care Buñuel a răspuns: "Nu mi-am dat seama... şi nici nu mă interesează".

Noaptea, ca de obicei, Luis s-a culcat gol, cu ferestrele larg deschise... fiind pe vremea aceea naturist şi foarte sportiv. Şi nu mică i-a fost surpriza când a văzut că se deschide uşa şi intră tânărul dirijor; acesta s-a aşezat pe pat şi a început să turuie tot felul de lucruri ciudate... Înfuriat la culme, Luis l-a dat afară din cameră cu şuturi în fund, făcând un asemenea tărăboi că i-a trezit şi pe ceilalţi invitaţi. A doua zi, dimineaţa, Buñuel îşi făcea probleme; se gândea la ce şi-or fi închipuit prietenii lui despre el: vicontesa de Noailles, Stravinsky, Jean Cocteau... şi ceilalţi. Îl îngrozea gândul că-l vor considera o bestie iberică. Cînd se aflau cu toţii pe terasă şi serveau micul dejun, Luis Buñuel, profitând de o clipă de tăcere, le-a spus: "Vă datorez o explicaţie: n-am dat afară în şuturi pe cineva din camera mea din motivele pe care vi le puteţi imagina, ci dintr-un motiv mult mai grav: fiindcă a fost mincinos"."

Mă îndoiesc că Buñuel nu era de acord cu anumite laturi ale personalităţii lui Federico din pricina homosexualităţii lui. Bănuiesc că mai sunt şi alte motive. Câteva dintre ele le vom vedea în paginile ce urmează. Altele, ca prietenia lui Lorca cu fratele mai mic al lui Luis, Alfonso Buñuel, n-ar trebui nici ele să ne scape.

În orice caz, episodul în care Lorca încearcă să-l posede fizic pe Dalí a marcat nu numai îndepărtarea celor doi (odată cu plecarea pictorului din Madrid, după exmatricularea de la Şcoala de Bele-Arte, pe 14 iunie 1926), ci şi începutul unei rupturi tot mai profunde, ce se datorează mai ales strădaniei lui Buñuel. Viitorul cineast s-a mutat la Paris la începutul lui ianuarie 1925, aşteptând să devină secretarul lui Eugenio d'Ors (aici îl va vizita Dalí, cu sora şi cu mătuşa lui, în 11 aprilie 1926). Şi cum de pe urma acestor despărţiri a rămas o corespondenţă interesantă, suntem în posesia unui material documentar nepreţuit, ce ne va călăuzi următorii paşi.




Institutul Cervantes şi Ambasada Spaniei la Bucureşti în colaborare cu Editura Curtea Veche organizează luni, 5 decembrie, ora 18:00 la Ceainăria librăriei Cărtureşti lansarea volumului Buñuel, Lorca, Dalí: o enigmă fără sfîrşit de Agustín Sánchez Vidal. Lansarea va avea loc în prezenţa autorului şi cu participarea traducătoarei volumului dna. Luminiţa Voinea Răuţ, a criticului de artă Juan Manuel Bonet şi a criticului Alex Leo Şerban alături de reprezentanţi ai editurii Curtea Veche.


(Agustín Sánchez Vidal)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer