Dimineață devreme de noiembrie.
Este mai răcoare decât ai sperat și îți tragi gluga hanoracului peste cap.
Pădurea de fagi este inundată de o ceață deasă, iar tot peisajul capătă o atmosferă mistică.
Te cuprinde, parcă, un fior pe care nu-l poți introduce exact într-o categorie de emoții.
Nu vezi departe în pădure și încerci să compensezi cu celelalte simțuri.
Din covorul de frunze uscate se ridică un miros de pământ reavăn, iar tot ce auzi este foșnetul pașilor tăi.
Frunzele au căzut și singurele culori pe care le percepi sunt cărămiziul covorului și griul trunchiurilor fagilor.
În ceața deasă, copacii par a fi desenați în cărbune de un grafician iscusit. Ici, colo, se mai ridică un smoc de verde fad.
A, și câteva ferigi care s-au îngălbenit.
Ești acolo?
Nu te grăbi.
Mergi încet și ascultă. Hââârști... hââârști...
Nu ai o destinație anume, doar te plimbi printre copacii bătrâni, uitându-te din când în când în spate, pentru a găsi drumul înapoi spre "civilizația" care îți oferă atâta siguranță.
Ai venit aici pentru a fugi de tot ceea ce te agresează în oraș: conflicte gratuite, fără miză, tabere pro sau anti, știri alarmiste, sunet de ambulanțe în viteză sau huruit de tramvaie bătrâne, termene fixe și target-uri greu de atins, prânzuri grăbite pe birou, în fața calculatorului, șeful (mă rog, acum se numește manager) care a citit câteva pagini dintr-un curs de management și a înțeles că trebuie să fie un lider, să fie prietenul tău pentru ca tu să tragi mai mult și mai bine pentru binele organizației, motoare tunate, miros de gaze de eșapament și beemveuri pe avarii.
Te uiți în spate pentru a găsi drumul înapoi, ca un prizonier care a visat mult timp la ziua eliberării, iar când aceasta în sfârșit a venit, ți-e frică să te manifești în exteriorul universului pe care l-ai cunoscut în ultimii ani.
Mai faci câțiva pași. Hââârști... hââârști...
Din când în când ridici aparatul foto și declanșezi.
Poza ce apare pe ecran nu-ți creează deloc sentimentele pe care le ai uitându-te împrejur.
Ești ușor descumpănit.
Nu seamănă deloc cu ceea ce ai învățat la workshop sau ai văzut la alții.
Trebuie că ei au o pădure mai fotogenică sau aparate mai scumpe.
Te gândești că trebuie să-ți cumperi și tu.
Sau nu.
Pentru ce faci poze?
Pentru concursuri și premii, pentru bani, pentru a te cunoaște lumea și a deveni faimos?
Te întorci la pădurea ta, te cuprinde un calm general și îți aduci aminte pentru ce ești acolo. Să te bucuri de momentul care îți inundă toate canalele senzoriale cu puține informații, dar care se împletesc într-o operă excepțională.
Să vorbești cu zânele, cum spunea un căpitan.
În stânga ta, un șoricel aleargă în salturi mici între un copac și o buturugă, făcând un zgomot pe care nu l-ai aștepta venind din partea unei vietăți atât de mici.
În spatele tău, un pițigoi se agită de pe o ramură pe alta.
Îl auzi foarte clar.
Zâmbești și îți continui liniștit plimbarea. Hââârști... hââârști...
Dintr-o dată, ca la un semnal, ceața se ridică rapid.
Te uiți la ceas și cauți în spate, prin frunze, urmele pașilor tăi.
Trebuie să te întorci în celula ta din care privești zilnic soarele printre gratiile ferestrei minuscule, visând la următoarea permisie.
Urmează stația ta, cu peronul pe partea dreaptă.
Sau strâmbă.
facebook.com/bogdan.grigore.796