4. Nicu, Nelu şi Getuţa

11 octombrie 2000

Aş vrea să privesc acum dansatori. O fată şi un băiat. Balerini?

Nu e neapărat că, dacă place unor americani, Andrei Codrescu trebuie să-mi placă şi mie. Nu am spus că nu-mi place.

Am petrecut zile minunate împreună. Dar prea puţini ani. Îmi vine în minte replica asta dintr-un film scris de Warren Adler şi regizat de Pollack: Random Hearts.

Caracterele infecte poartă uneori costume impecabile. Au masterate şi doctorate în spate. E simplu cînd o canalie intră într-un partid de foşti prim-secretari. Cu cine votezi cînd ea, canalia, intră într-un partid de care, cu eforturi, încerci să-ţi mai legi speranţe?

Ăsta e un zmeu de hîrtie.

12 octombrie

Dan zice de Paulo Coelho că foloseşte cuvinte mari. Şi mie mi s-a părut. Dar sînt mai bune cuvintele mici? Coelho este un scriitor pe lungimea de undă a Nadiei. Oamenii se plictisesc dacă le vorbesc despre cărţile pe care le citesc. Şi tu?

Port în mine povestirile nescrise. Aştept sorocul eliberator. E ca o naştere.

Nadia a venit aseară. Ne vom întîlni abia în seara asta.

Mă dor ochii. Am citit mai mult în ultimele zile, în ultimele nopţi.

Acum e noapte. Aproape miez de noapte. Te-aş suna, dacă n-ar fi atît de tîrziu.

Sînt singur acasă. Întors în singurătatea mea, cu hîrtiile astea şi calculatorul cel vechi, după poveştile Nadiei, atît de fericită de aventura ei clujeană. Îi e dor de Cluj. Are mulţumirea aceea de fată curtată de mai mulţi băieţi şi care se bucură încă de libertatea ei. Aşa mi se pare. Nu ştiu să-ţi zic aşa, la cald - lucrurile se pot interpreta. Îmi pun un milion de întrebări şi n-ar trebui să-mi pun decît una: vom ajunge să ne fie indiferent cînd celălalt va fi cu altcineva? Nu încerc deloc să subminez ce simt, cu gîndul că pot fi cu altcineva. Dar e posibil. Privesc oamenii şi văd asta la tot pasul. Cine naiba mai crede în unicitate?

Nici măcar n-am mai scris! Am tot citit.

Am vorbit acolo, la dezbateri, la Mozaicul. Am fost şi la chef, pînă noaptea, la o cabană, departe de oraş, cu oamenii de cultură. La întoarcere, sub bahice influenţe, un poet care punea întrebări de Oracol de clasa a VII-a: - Ce este bărbatul? Ce este femeia? - mi-a aruncat o săgeată ironică pe motiv că-s dilematic.

Dar cum rămîne cu trăirea? Nu pot să stau numai cu nasul în hîrtii.

Corina a fost cu mine la chef. Şi au fost şi senatori şi un ministru. Şi gazetari locali. Şi Co mi-a citit o poezie superbă de-a ei, pe care tocmai o scrisese. Pot să-ţi spun că era despre un şarpe. Şi a adunat trei crenguţe, pe care le chema Nicu, Nelu şi Getuţa. Cred că Getuţa era o frunză. Nicu şi Nelu erau crenguţe.

Îmi amintesc cînd mă plimbam cu Nadia şi alţi prieteni - şi Corina, nu? - pe străzile Craiovei, să furăm corcoduşe sau caise verzi. Pot să-mi amintesc multe lucruri frumoase cu mine şi cu Nadia. Dar trecutul nu contează deloc, uneori.

Am luat de la Dan unsprezece cărţi. În una din ele - Exerciţiile de admiraţie ale lui Cioran, dau peste: asimilarea femeii cu Nimicul şi chiar mai puţin decît atît, Cum putusem oare să-mi pierd capul pentru o sub-fiinţă- îmi repetam neîncetat. Mă aflu în opoziţie totală. Îmi place femeia. Am crescut într-un mediu feminin. O înţeleg mai bine, o aprob în mai mare măsură, o iubesc mai mult.

Dacă nu-mi vei mai scrie, eu voi continua să-ţi scriu. Voi păstra rîndurile şi într-o zi am să ţi le trimit într-o carte care se va chema Scrisori pentru Cristina.

În urmă cu ceva timp (doi-trei ani), Nadia îmi spunea că m-aş potrivi cu o fată pe care o cheamă Cristina. Mă vedea aşa.

Ce departe e vara asta ratată! Vara asta în care s-a purtat roz! Chiar şi eu am purtat. Un tricou.

Am văzut Retezatul în cinci minute! În fotografiile Maruşkăi, într-o seară, pe treptele Universităţii, în lumina unui reflector. Erau acolo munţii şi lacurile, ciobanii cu fluiere şi pălării rotunde ca nişte castroane, cîini şi oile, caii - într-o poieniţă.

Marea am văzut-o în filmul ăla la care se plictisesc toţi şi în care Spencer Tracy se luptă cu peştele. Dar mie îmi pare mai ales un film despre prietenie. Un prieten mi-a povestit despre neozeelandezii care băteau în tobe, în Vama Veche, cînd răsărea soarele. Şi cînd apunea. Şi o mai văd, marea, în pozele pe care Branko i le trimite, din Danemarca friguroasă, Corinei. Poze tot din Vamă.

Acum e 3.00 şi e noapte. Degeaba am stat în pat. Somnul nu s-a lipit de mine (poate am băut prea multă cafea). S-au lipit, în schimb, gîndurile.

Parcă aud cum trec veacurile! Nici scrisul nu are nici un rost. Am ghicit?

Aş vrea să călăresc un cal pătat, mîine.

Dacă aş fi afară, aş vedea cum se stinge şi se-aprinde iar, peste puţine minute, lumina. N-aş auzi-o însă pe Pisică rîcîind la uşa camerei mele.

Corina e în Bucureşti, la hotelul Turist. Nadia pleacă sîmbătă la Cluj. Cu atîta nerăbdare şi entuziasm! Acum mă gîndesc cum se dădea în leagăn, în parc. Mai încolo, un băiat de la căluşeii şi tiribombele alea vopsea ceva. Nu o cioară.

Visul meu de a ajunge un mare scriitor, la ce bun? Văd un băieţel tăvălindu-se pe trotuar sau doar plîngînd înfundat, culcat acolo, cu faţa în jos, pe asfalt. Visurile se sparg fără zgomot.

Aş vrea să se suprapună o voce peste comentariul meciului de fotbal sau peste sonorul oricărei emisiuni insipide şi televizate, o voce care să ne amintească lucruri importante pe care le uităm pe zi ce trece, tot mai mulţi şi tot mai mult.

Rînduri de noapte citite la lumina zilei. Jenate de lumină. De privirea ta de după un curs.

Numai Bogdan îmi trimite, cu promptitudine, cîte-un gînd prietenesc.

Am rupt, zilele astea, inutile scrisori vechi pentru Nadia. Dacă nu le-a citit pînă acum, nici pe viitor n-o va face, asta-i sigur. A devenit imposibil. Mai am cîteva. Le recitesc înainte de a le rupe.

14 octombrie

Nadia a plecat în zori, spre Cluj. Corina s-a întors spre seară din Cub.

Un scriitor "uman" care adoptă idei prea acceptabile îşi semnează singur actul de deces literar. Cel puţin aşa crede Cioran. Nu-i împărtăşesc răzvrătirea, disperarea, susţinerea pentru teoria să se-aleagă praful- ca să putem renaşte, fascinaţia pentru dezastru. Nu simt fiorul ireparabilului decît pe un caz concret. Nu-mi place aroganţa aia, pe care am întîlnit-o doar la Ioana şi Alexandru - ei fiind tot ardeleni. Nu-mi plac opţiunile pro-legionare şi nu găsesc vreo urmă de scuză în contextul acelor ani. (Politic vorbind, îmi place Eugene Ionesco. Nu Eliade ori Noica). Nu-mi plac stilismele de genul: salvat de reuşită, distrus de talent.

Debusolat, neliniştit. Aştept o revenire.

Au rămas în urmă emoţiile părinţilor pe scările Universităţii, în aşteptarea odraslelor. Au trecut căruţele cu struguri în saci de plastic şi jgheaburile şi claxoanele nuntaşilor şi pregătirea angelică a miresei în ton cu noile tendinţe. Şi aglomeraţia din librării şi de la tarabele cu manuale alternative. A început campania electorală.

Directorul de la Mozaicul, la televizor, vorbind despre vocaţie în a fi scriitor. Dacă vrei să fii Eminescu, n-ai maşină, n-ai vilă, n-ai piscină. Eşti Eminescu.

Îmi vin în minte cum sclipeau blitzurile la Sydney, pe stadionul cel mare. Nici cît un blitz - tot ce scriu.

Hanno Hoffer cîntînd într-un băruleţ din Praga îmi pare a face mai mult pentru cultura română decît nu ştiu ce profi care discută despre sincretismul postmodern în faţa unor săli goale.

De la vecini, în surdină, o melodie veselă, plăcută, care nu mă scoate din tristeţea mea. Mă gîndesc la Nadia. E duminică spre prînz. Tu nu-mi scrii.

Îi ziceam Nadiei şi despre Saint- Exupery, cînd avea el zece ani şi încerca să zboare cu o bicicletă la care-şi montase două aripi. Şi despre Micul prinţ- scrisă în timpul războiului şi despre căderea lui în Golful îngerilor, cu avion cu tot. Şi despre filmele de artă. Şi despre Camilla Claudel mizînd totul pe Rodin şi pierzînd-o văd şi acum spărgîndu-şi sculpturile. Şi o înţeleg. Am rupt aseară şi ultimele scrisori.

Neastîmpărul mă poartă pe străzi. Am numai nelinişti. De la 18 ani şi jumătate trăiesc în nesiguranţă. Pare fără sfîrşit.

Am fost la Dan. Eu mohorît, el înveselit. I-am înapoiat 7 cărţi.

Nu-mi scrie! Nu te irosi!

Eu citesc. Nadia trăieşte. Dansează, rîde, vorbeşte, flirtează. Nu ştiu mai mult.

Pe stradă, mergînd spre Dan, am văzut, la un moment dat, la doar cîţiva paşi în faţa mea o femeie tînără care semăna, izbitor, cu mama. Căldura aceea, ameţeala uşoară ce mi-a venit în cap, am crezut că e...dorul. Mai tîrziu mi-am dat seama că era doar amintirea. Ceva a oprit-o întotdeauna să mă întrebe ce am. A trecut cu aparentă indiferenţă peste toate nemulţumirile, tăcerile, frondele mele.

Cred că pe Dan îl amuza să mă vadă exteriorizîndu-mi, puţin, nervii. Eu par calm, flegmatic - şi nici acum nu eram departe, la suprafaţă. Înăuntru e furtuna! Mai cred că nu simţea dimensiunea exactă a disperării (nu neapărat urîcioasă, poate chiar zîmbind trist), a lucidităţii cu care înţeleg perfect un fapt evident: nimeni nu are o soluţie pentru existenţa mea, ca fiinţă socială. Cu atît mai puţin eu.

Îmi pare rău că gîndurile mele s-au revărsat asupră-ţi într-o cascadă cenuşie. S-o sperăm limpede, data viitoare.