Miracol pe sobă

Sărbătorile veneau cu un ritual care urma calendare nescrise, dar pe care tot satul le urma cu sfințenie. La fel și plecau. Niciodată nu era dintr-o dată Crăciunul sau dintr-o dată Paștele. Lucrările destinate miracolului începeau mereu cu mult înaintea miracolului și păreau fără legătura cu el, într-un ceremonial invizibil pe care Dragoș și cu mine nu îl înțelegeam și nu îl țineam minte niciodată.

Bunica și mamaie decideau într-o zi anume că intră în post. Chiar și neutralizarea aceasta culinară se petrecea cu un mic spectacol. O săptămână înainte de începerea oficială a sobrietății, amândouă savurau și aduceau mici ofrande verbale unei bucăți de brânză, unei căni cu lapte sau unei aripi de găină. Își luau la revedere de la ele ca și cum drumurile lor urmau să se separe periculos și poate definitiv și bucatele acelea de final meritau atenție și mulțumiri ca niște ultimi regi ai unei țări care intra în restriște. Urma o sâmbătă în care se găteau delicii, dar fără risipă. Urma o duminică care semăna cu un mic festin și la care mamaie aducea mereu de la biserică pe Vica sau pe Niculina și bucătăria minusculă se lărgea ca un palat pe ale cărui hornuri ieșeau aburi pentru îngeri. Era un fel de ultimă veselie, permisă din moment ce perișoarele, fripturile, lapte și ouăle și cozonacii și gogoșile urmau să plece o vreme de la casa noastră, ca un stol culinar spre țările calde.

Sărbătoream Lăsata Secului și cât bunica răzuia untura de pe spinarea de fontă a unei tăvi și spăla cu nisip oalele, să nu rămână nicio rămășiță a desfătărilor în ele, Dragoș și cu mine ceream deja bomboane, orbi la drumul sinuos al minunilor care trebuie anticipate în deșert, ca să le simți mai bine. Oalele păcătoase, lingurile atinse de mâncărurile interzise erau atârnate în cui și ieșeau din colțuri ascunse tingirele pribegiei culinare, borcanele de zacuscă ce ne priveau cu dușmănie, cartofii fierți și ciorba de legume. Noi voiam napolitane și chec. Nu era voie. Ne jeleam pe tejgheaua maro a lui tanti Drăguța. Suferința noastră era comercial îndulcită cu niște bomboane sticloase care se lipeau între ele și pe care tanti Drăguța ni le turna într-o pungă de hârtie. Până acasă se lipeau și de pungă și sugeam zahăr cu hârtie, mulțumiți ca niște supraviețuitori care găsiseră o scăpare.

Mai era până la miracol, deși uitam de el zile întregi. Postul bunicilor intra în normalitate după o vreme și nici nu le mai priveam ca pe niște martire când noi beam lapte și ele puneau sare pe un cartof fiert, noi mâncam ouă și ele mâncau mâncare de prune.

Zilele păreau la fel ca întotdeauna și târziu doar începeam să înțelegem și noi că ne apropiam de minune, că Isus urma să se nască sau că Isus urma să moară, ca apoi să învie, cât noi așteptam nedormiți și frumos îmbrăcați pe treptele de lemn care duc în podul bisericii. Erau zile care parcă se tensionau într-o energie crescândă, zile care scoteau sunete ca vibrația diapazonului. Bunica pregătea. Mamaie pregătea. Anumite lucruri erau mutate, altele erau spălate, unele erau călcate, puse la uscat, întinse, altele nu mai trebuiau atinse. Ne mișcam disciplinat după indicațiile regizorale ale bunicilor noastre și ne pregăteam cu toții de miracol, în timp ce totul în jur pălea.

Ultima lucrare din ritualul de dinaintea unei sărbători era venirea preotului cu icoana. Bunica și mamaie îi pregăteau sosirea maiestuos și tăcut, cu decorul casei schimbat doar pentru vizita aceasta magică și scurtă care avea să ne aducă și mai aproape de minune. Mamaie alerga de dimineața devreme, tăia, spăla, punea la beci carnea, lua de pe plită oalele, scotea găleata cu apă pe sală, îndrepta perdelele, căuta cheia de la casa mare, avea la îndemână haine curate cu care să se schimbe rapid dacă lătrau câinii, semn că a intrat în curte preotul. Ziua era încărcată militărește, la maxim. Eu nu aveam voie să mă joc cu Dragoș și așteptam cu radioul închis marea venire, cu ochii la găleata cu var. După ce bunica lipise în zori ultimele defecte ale sobei, mamaie îmbrăca lutul sobru ca pe o mireasă, cu niște straturi groase de bidinea. Trebuia să fie clar ultima operațiune, ca să fie sigură că soba rămâne imaculată și niciun lemn pus pe foc nu îi va păta puritatea fierbinte.

Și venea în sfârșit preotul. Tensiunea era pe culmi, ieșea din atelier chiar și tataie cu șapca de lucru pe cap și îl saluta pe preot fără mare zel. Preotul intra în bucătăria care îl aștepta din zori, împingându-ne icoana în față. O sărutam toate trei, grăbite, recunoscătoare și solemne.

Magia se înfăptuia, eram atât de aproape. Mamaie și bunica îi mulțumeau generos preotului. Doar eu mă uitam după el, cum iese hotărât pe ușă, fluturând cu sutana neagră peste soba noastră pregătită de sărbătoare. De nimic știutor, traversa curtea cu un semn mare și alb pe spatele sutanei, ca un Zorro care desparte binele de rău chiar de la noi din curte.

Apoi trecea la vecini.