Hold Up la bazin

El duce Copilul Mic la înot, eu îl iau, când merg spre casă, de la serviciu.
De obicei las instrucțiuni clare.
De obicei, se respectă.
Haine de schimb, prosop, halat de baie, uscător de păr, papuci, cască, ochelari de înot. Știm, da? Nu mai fac inventarul. A, da, și abonamentul.
Uneori se uită ceva acasă, cel mai adesea abonamentul. Dar lumea o știe pe Copilul Mic și lucrurile se rezolvă cu îngăduință.

Merg grăbită spre bazin. E vânt puternic și un frig negru, profund, care îmi flutură părul chiar și pe sub glugă. Am emoții, sper că i-a dat fular. Acum trei săptămâni a adus-o cu părul ud, fără căciulă, doar cu o glugă largă. Când au intrat, șuvițele îi înghețaseră ca niște țurțuri și părul ei era muzical. Tușește și acum.

Ca de fiecare dată, paznicul nu salută, nu răspunde la salut. Dormitează în cabina lui, de parcă ar aparține altui peisaj. Intru grăbită. Mă arunc în aburii de saună ai bazinului, unde o văd deja pe Copil Mic așteptându-mă. Ne îmbrățișăm, ne gâdilăm, râdem. Apoi decid că trebuie să se schimbe, că răcește cu halatul ud pe ea, uite, deja e albăstrie. O șterg, o usuc, ce bine că nu au uitat uscătorul de păr! Mă uit după bagaje, trecând cu privirea peste cuiere ca un elicopter peste o pădure. Recunosc vag o geacă subțire, dar nu are cum să fie a noastră. Caut mai departe. Nimic. Sun acasă.
- Unde ai pus bagajele?
- În cuier.
- În care cuier?
- Cel din dreapta.
- În dreapta nu e decât o geacă subțire care seamănă cu a ei, dar nu cred să fie. În rest, geanta care are doar o rochie în ea și niște ștrampi. Atât. Ne-a luat cineva din greșeală bagajul?
- Nu, astea sunt. A vrut să vină la înot în rochie.

Mă panichez brusc. Afară sunt minus 4 grade, Copilul Mic are doar o rochiță cu mâneci scurte, ștrampi și o geacă subțire.
- Are căciulă, nu îți face griji, completează el, simțind în ondulațiile vodafonice niște adieri de tornadă.

Obișnuiam să fiu un iepure cuminte. Acum iepurele a devenit o lupoaică în flăcări, cu un mobil în mână. Scot flăcări și electrocutez vestiarul, mâna Copilului Mic, părul meu voltaic, bazinul, cartierul. Urlu urări de uscat și de apă, de pământ și de aer, de Vest și de Est, descriu scenarii apocaliptice și zugrăvesc cu posibile catastrofe faianța udă a vestiarului. Închid și încerc să tac. Cu ce o îmbrac? Cum ajung cu ea acasă pe gerul acesta? Mă privește speriată. Speriată mă privește și altă lume, din jur. Cei de la recepție se prefac că privesc un meci. Până azi nu mă știa mai nimeni.

Vine spre mine o mamă cu privire preocupată, o spectatoare empatică a zbuciumului matern, și îmi spune încet, ca unui om în plină criză:
- Doamnă, dacă vreți, vă dau eu o bluză de la băiatul meu. Are 10 ani, e mare de fata dumneavoastră, dar până acasă merge.
- Cum să îmi dați bluza copilului, el ce va face?
- Și așa e gras... se descurcă.

Mă înduioșează mult generozitatea ei și îmi mai înmoaie puțin din furtună. O refuz, de ce să își sacrifice copilul, să păstreze bluza pentru el.

Cu ce sunt eu îmbrăcată? Mă evaluez. Un pulovăr cu guler înalt, blugi și haină. Atât. Ce pot să dau din astea? Și unde m-aș dezbrăca? Intru la baie și scot bluza. Pun haina de stofă direct pe piele. Dintr-o dată sunt cu gâtul gol sub o haină deschisă generos sub gât. Par dintr-o scenă de film vechi cu femei care jefuiesc bănci, fiind goale pe sub o haină mare de blană. Ies de la baie și îmbrac Copilul Mic cu bluza mea, care îi vine ca o rochie, peste rochia de primăvară cu care a venit. Comentez în continuare și îndes căciula pe cap copilului cu gesturi energice, de parcă ar fi un om de zăpadă și oala nu vrea să-i stea pe cap.

Ieșim în gheața nopții. Merg cu copilul de mână, strângând cu mână la piept haina care se tot desface, neobișnuită cu pielea. Vântul intră ca un șarpe lacom pe sub haină și am viziuni siberiene, strâng la piept țurțuri polari, satinul mă lovește în rafale reci și drumul până acasă durează o veșnicie întreruptă de intrări scurte în magazine de unde nu luăm nimic, doar ne încălzim și privim fals interesante etajerele cu produse. Oasele mele sunt crocante și verific mereu daca nu a înghețat complet Copilul Mic.

Ajungem în sfârșit acasă și casa tace mâlc la restul de spectacol pe care îl vărs din mine, direct de la intrare. Nu aplaudă nimeni și bine fac.

Peste o vreme, intru din nou pe poarta bazinului, să iau Copilul Mic. Nu s-a schimbat nimic, e frig, am aceleași emoții, cu singura diferență notabilă că atunci când mă vede, portarul se grăbește să iasă din cabină, încât aproape se rostogolește spre mine când strigă:
- Bună seara, doamnă! Soțul ce mai face, e bine?