Curajul de a veni acasă

Vin agale spre aleea de intrare în bloc, purtând pe umeri un soare prăfuit și maroniu. Am sortat haine pentru refugiați în sala Romexpo și mi-e greață încă de la migrenă și de la mirosul hainelor. Mi-au trecut prin mâini sute de haine, am fost înconjurată de munți de cârpe, de vestigii ale unui consumerism agresiv. Tone de existență umană, consumată, grupată pe familii. Deschizi un sac și intuiești un cămin. Mama, tata, bebeluș băiat, soră mai mare căreia îi place movul. Alt sac: femeie singură în pragul pensiei, cu venituri mici și garderoba schimonosită de doliu. Bărbat tânăr cu posibilități financiare traduse obsesiv în haine de firmă. Actriță la Teatrul de Comedie. Școală cu sală de teatru. Elev la Școala 201. Trupa de balet a unei grădinițe. Bărbat care lucrează la poștă. Saci cu obiecte care descriu vieți. Toate acestea au trecut prin mâinile mele ca apa, scoțând la vedere momentele rămase în urmă, fericirile precedând dramelor, fricile, zgomotele minților, tremuratul mâinilor, obsesia kilogramelor, toate închise în saci gri de plastic ca într-un cimitir textil. Cele mai multe nu vor ajunge la nimeni. Aici e iarna lor.

Vin cu restul acesta de tristețe pe umeri. Remarc târziu că de la distanță mă privește George, vecinul de la etaj cu care rar schimb două vorbe dincolo de salut. Instalatorul care refuză să instaleze ceva, orice, unui cunoscut. Are ca de obicei cozorocul șepcii pe ceafă și stă cu un picior îndoit pe banca de piatră de la intrarea în bloc, ca un marinar care privește de pe vapor cheul. Îi zâmbesc și îl salut. Îl întreb ce mai face.
- Uite, stau aici și te așteptam pe tine. Nu eram sigur că vii.

Râd mirată.
- De câte ori se întâmplă să nu vin acasă?
- Nu știu, că nu sunt mereu la post să verific. Acum stau aici și număr cine intră în bloc. Mă bucur că ți-ai făcut curaj să vii acasă. Nu e puțin lucru, să știi.

Râd mai departe, amuzată de ironia lui.
- Recunosc că și eu stau așa și trebuie să mă îmbărbătez singur să vin acasă. În general reușesc. Nu prea renunț. De aceea mă bucur să constat că și tu ai curaj. Uite, s-a înserat, ți-a luat ceva timp să vii, dar nu ai renunțat. Ai venit. Bravo! Nu sunt mulți așa. Uite, de când stau eu aici și număr (și stau de ceva vreme) au intrat în bloc doar cinci. Și mai e puțin să se întunecă de tot, deci șansele scad, îți dai seama de asta.
- Dar e important de știut și câți au ieșit din bloc, zic eu.
- Ooo, de ăia nici nu mai zic. Au ieșit o grămadă, ca șobolanii. Dar asta e cu totul altă discuție, nu vreau să intru în ea.

Am mai râs o vreme și scot cheile să intru în casă.
- Stai că vin și eu. Acum că mi-ai făcut onoarea să vorbești cu mine, ce sens are să mai stau? Intru, cine vine de aici încolo nu mă mai interesează.

Și intrăm amândoi în scara blocului în timp ce ușa separă zgomotos lumea noastră, a celor care vin acasă, de celelalte lumi, căci pentru George o scară de bloc e o țară din care ies cei fricoși și în care revin curajoșii, chiar și după lăsarea întunericului.