Muntele alb

Soarele ne încălzea mușchii spatelui tânăr, transformând apa sărată de pe piele în niște solzi moi. Ne topeam pe cearceaf, cu ochii în lacul amărui de sărat din care tocmai ieșisem, chemați și scoși cu forța, că altfel răcim. Ne păzeau doi părinți care citeau în continuu și ne preferau lângă ei, cuminți ca niște țestoase, la adăpost de pericol. Dar apa nu ne îneca, pe mine mă menținea la suprafață salvator, pentru că nu știam să înot, pe Tavi enervant, pentru că el știa să înoate, dar salinitatea apei nu îi permitea să facă scufundări. Trebuia să stăm liniștiți sau să plutim pe apă, ca să nu ne stropim în ochi cu sare unul pe celălalt sau pe alții din lac. Ne străduiam să ne distrăm, ocolind fără entuziasm bătrâni cu pielea ca o cortină uzată, tineri cu coloana strâmbă, copii cu pălărioare, toți veniți la tratament la Slănic, ca noi.

Diminețile le petreceam în salină, în beznă și frig umed și promisiunea că la ieșire, după masă, vom merge la ștrand ne făcea să rezistăm fără scâncete și să mai admirăm o dată statuile eroilor neamului, ciopliți în sare. Urcam la suprafață cu un lift primitiv și coșmăresc, paralizați de frică că nu vom mai vedea lumina vreodată, ci vom cădea în gol.

Partea cea mai frumoasă a zilei era mersul la lacul cu un ștrand improvizat, la picioarele unui munte înalt, alb. Lacul era în mijlocul stațiunii, la fel și muntele de sare pe care urcau uneori capre răzlețe, scăpate de acasă. După capre alerga câte un copil din sat sau câte un bărbat transpirat, gonindu-le să nu urce în vârf. Nici noi nu aveam voie să urcăm pe munte, oricât de fascinați eram de ideea de a privi lacul de sus, din vârf. La baza muntelui era o intrare îngustă, ca într-o peșteră. Căldura de afară se topea deja de la primii pași spre interiorul ei. Nu făceai 10 pași și te opreai în grilajul uneori porți cu lacăt, pe care era atârnată o tablă pictată, cu un INTERZIS roșu și categoric. Priveam curioși printre barele de fier ale porții-barieră. Vedeam direct în interiorul muntelui: un lac cu apă rece, închis la culoare și interzis oricărui curios. Nu e voie să faci baie în lac, e foarte adânc și are vârtejuri. Apa lui e înfiorător de rece și dacă te arunci în ea inima ți se oprește din bătut. În adâncul apei e un animal fioros care te înghite.

Toate aceste povești treceau pe deasupra capetelor noastre încinse de soare, când ne agățam cu mâinile de grilajul porții și priveam înăuntru apa lacului, luminată straniu de o rază de sus. Vârful muntelui de sare era ca un vulcan fără lavă, lumina intra prin el și lovea lacul ascuns în uterul lui rece. Era de fapt un munte gol, un munte-secret, un munte miracol. Se cheamă Grota Miresei, auzeam câte un turist cu vocea vibrantă. Aici s-a aruncat în lac, tocmai prin vârful găurit al muntelui, chiar în ziua nunții ei, o tânără care nu a vrut să se mărite cu cel pe care i l-au impus părinții. Ne îngrozea și ne atrăgea morbid povestea asta. În fiecare zi eram la grotă, cu mâinile prinse strâns de gratii, înconjurați de alți turiști care descindeau in stațiune în premieră și bifau din prima zi singurele atracții ale sătucului invadat de bolnavi în căutarea aerului salin. Voiam să știm amănunte despre povestea miresei dispărute tragic, dar părinții ne potoleau avântul întunecat, ceilalți nu știau nici ei mare lucru, bătrânii spuneau că e o legendă, nimic adevărat.

Stăteam verile zece zile în stațiune. Plămânii noștri urmau să arate că le priise tratamentul ultimilor ani. Amigdalele se trataseră doar respirând aerul sărat. Între salina din pământ și muntele de sare, pe la picioarele noastre copilăria cursese ca un râu subțire și sclipitor prin care trecusem dincolo fără să ne dăm seama. Eram de acum mari și pediatrii nu ne mai recomandau tratament la salină. Era ultima vară în stațiune și știam și noi asta, mâncam o înghețată pe marginea podelei de lemn a lacului sărat, tulburând apa cu picioarele. Ne uitam la munte fără să vorbim, când deodată s-au auzit țipete și oameni precipitați au trecut spre grotă. Mulțimea s-a desprins din toropeala verii și s-a îndreptat spre munte. Niște bărbați îmbrăcați în alb au strigat să nu se apropie nimeni. Urmau să descuie poarta. Am așteptat cu înghețatele în aer să vedem ce eveniment tulburase apatia stațiunii în care nu se întâmpla niciodată nimic. Peste o vreme, aceeași bărbați în alb au trecut din nou prin mulțime spre ieșire, purtând între ei pe o pătură bine strânsă un trup. Din pătura ieșea părul lung al unei fete, măturând pământul sărat din jurul ștrandului. Moartea trecea printre noi udă și grea, ieșită neașteptat din burta încuiată a muntelui de sare.

Acum câțiva ani am trecut pe acolo. Lacul e acum o piscină supraetajată cu parasoluri cu reclamă și muzică tare. Dar mi-a fost greu să o găsesc, pentru că muntele alb după care mă uitam ca să identific lacul nu mai există. O baltă mică plină de noroi, asanată, în care se scăldau niște purceluși, e un fel de indiciu înșelător că acolo a existat un lac ascuns care odată ne încorda de spaimă mușchii spatelui nostru tânăr.